ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2013

Asupra cauzei civile de față constată următoarele. Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15 ianuarie 2008, reclamanta K.B. a chemat în judecată pe pârâta P. M. București prin P.G. solicitând ca pe calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta să restituie reclamantei în natură apartamentele rămase în patrimoniul său din imobilul situat în București, str. Dr. Burghelea, sector 2 (apartamente închiriate) și terenul aferent imobilului și să se identifice în patrimoniul pârâtei bunuri libere de orice sarcini, corespunzătoare valorii actuale de piață a apartamentelor vândute din același imobil și ca urmare a acestei identificări să fie obligată pârâta să îi acorde măsuri reparatorii prin echivalent prin compensare cu aceste bunuri.

În motivarea contestației, reclamanta a arătat, în esență, că imobilul sus menționat în suprafață de 400 m.p. și construcție subsol parter și mansardă a aparținut autorilor S.K. și O.B. Pe data de 16 mai 1943, reclamanta a cumpărat de la R.E. un teren de 202,2 m.p. situat în București, str. Dr. Burghelea, , în imediata vecinătate a proprietății soțului său, iar acest teren a fost încorporat în proprietatea inițială de 400 m.p. și în prezent se află la adresa din str. Dr. Burghelea, sector 2. În decembrie 1946, între tatăl reclamantei și O.B. a intervenit un contract de schimb prin care acesta din urmă transmite dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în str. Dr. Burghelea, către tatăl reclamantei.

Imobilul a fost ulterior preluat parțial în proporție de 81 % în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 7865 de la tatăl reclamantei și de la soțul reclamantei în baza Decretului nr. 111/1951. Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sus menționat, însă pârâta nu a răspuns nici până în prezent la această notificare deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Prin sentința civilă nr. 176 din 05 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 564,905 m.p.

parte din terenul de 602,405 m.p. situat în București, str. Dr. Burghelea, astfel cum a fost identificat prin pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-17-20-1 în raportul de expertiza nr. 8500/2008 efectuat de expert B.D., constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantei restul imobilului construcție ce se mai află în proprietatea pârâtului M. București, ce face obiectul contractelor de închiriere nr. 0321714/1999 (chiriaș S.P.) și 0320888/1999 (chiriaș T.M.), respingând, ca neîntemeiat, capătul 2 de cerere.

Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul a reținut că imobilul-teren în suprafață de 400 m.p. situat în București, str. Dr. Burghelea, precum și construcția edificată pe acest teren, a aparținut autorilor reclamantei S.K. și O.B.

fiind dobândite în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1282/1941. Totodată, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. 12644/1943, reclamanta a cumpărat de la vânzătoarea R.E. un teren de 202,2 m.p. situat în București, str. Dr. Burghelea, în imediata vecinătate a proprietății soțului său, iar acest teren a fost încorporat în proprietatea inițială de 400 m.p. și în prezent se află la adresa din str. Dr. Burghelea. În decembrie 1946 între tatăl reclamantei și O.B. a intervenit un contract de schimb prin care acesta din urmă transmite dreptul său de coproprietate (partea sa indiviză) asupra imobilului situat în str. Dr. Burghelea, către tatăl reclamantei T.K.

Potrivit adreselor nr. 3487/2005 și 980/1994 emise de SC F. SA, imobilul din str. Dr. Burghelea a fost preluat parțial, în proporție de 81 %, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7865, de la fostul proprietar T.K. și de la K.S. prin Decretul nr. l 11/1951. Conform aceleiași adrese, în condițiile Legii nr. 112/1995 au fost perfectate contractele de vânzare-cumpărare nr. 1154/1996, 3146/1998 și 4245/1999, iar locuințele rămase în proprietatea statului fac obiectul contractelor de închiriere nr. 0321714/1999 (chiriaș S.P.) și 0320888/1999 (chiriaș T.M.). Potrivit adresei nr. 441313/11528 din 23 ianuarie 2002 emisă de P.M.B. – S.N.U. imobilul ce purta nr. x bis pe str. Burghelea, la nivelul anului 1948 a fost renumerotat cu nr. y pe str. Burghelea.

În urma decesului numitului S.K. au rămas moștenitori reclamanta și numitul T.K., conform cererii de eliberare a unui certificat de moștenitor. În concluzie, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorii reclamantei, respectiv reclamanta, au deținut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren în suprafață totală de 602,405 m.p. și construcție și care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 111/1951. Expertul a mai arătat că ar fi necesară instituirea unei servituti de trecere peste terenul cu suprafața de 400 m.p., întrucât suprafața de 202,405 m.p. este considerată un fond închis. Din această suprafață totală de teren s-a înstrăinat de către autorul reclamantei, numitului C.E., o suprafață de 37,5 m.p.

conform actului de vânzare-cumpărare nr. 1334 din 30 martie 1960. Tribunalul a reținut că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat, prin notificările inițiale formulate de contestatoare, reprezintă, în fapt, curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și care constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri prin echivalent.

În final, tribunalul a reținut cu privire la capătul doi de cerere, că acesta este neîntemeiat, deoarece reclamanta nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent și care, potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 26 pct. 1 din același act normativ, pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Analizând apelurile declarate în cauză, curtea de apel a reținut următoarele: În mod corect, tribunalul, ca instanță de fond, a făcut referire la decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația statuată prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța cu privire la cererea de restituire în natură, sau de acordare de bunuri sau servicii în compensare, sau de propunere de acordare de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, instanțele sunt îndreptățite să evoce fondul, și, pe baza materialului probator administrat, pot să constate temeinicia cererii de restituire.

Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Reiese astfel, că acest termen este în mod cert un termen obligatoriu pentru unitatea deținătoare.

Prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar acest refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că „nici o lege nu poate să îngrădească exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”. Astfel, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 23 din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că primăria avea obligația să se pronunțe asupra fondului cererii formulate în vederea restituirii în natură sau acordării de despăgubiri în echivalent asupra imobilului în litigiu.

Instanța de fond, tribunalul, constatând că autoarea reclamantului este o persoană îndreptățită în ceea ce privește imobilul revendicat, a obligat-o pe pârâtă să emită o dispoziție cu privire la restituirea în natură a unei părți din imobilul revendicat, însă ar fi trebuit să oblige la restituirea în natură a imobilului, ținând cont de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că deciziile sau dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a mobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești. Instanța nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie, respectiv dispoziție de restituire în natură, ci poate dispune asupra restituirii imobilului revendicat.

Curtea a mai constatat că tribunalul a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținând că nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură, considerându-se că acesta ar reprezenta „curtea aferentă” apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De asemenea, conform Normelor metodologice, prin noțiunea de „teren aferent” imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejmuirile construcției necesar bunei utilizări al acesteia, indiferent de categoria de folosință.

Curtea de Apel București a dispus, ca obiectiv al raportului de expertiză efectuat de expertul D.V.I., și delimitarea „terenului aferent” din împrejmuirile construcției înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, necesar bunei utilizări a acesteia. Acestui obiectiv al raportului de expertiză i s-a răspuns prin suplimentul la raport atașat în dosarul Curții de Apel București, reieșind că, suprafața de teren de 83 m.p. hașurată în anexa 1, „S 1” constituie servitute de trecere pentru toți locatarii imobilului din str. Dr. Burghelea y, și că suprafața „S 2” din anexă reprezintă terenul liber, constituind suprafață exclusivă.

Pentru acest teren de 83 m.p., aferent construcțiilor înstrăinate, instanța a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziție de propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, și anume conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a făcut, de asemenea, o greșită interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținând că, în condițiile în care pârâtul nu deține alte bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, concluzia ar fi că solicitarea de măsuri reparatorii prin echivalent ar fi neîntemeiată. Conform art. 26 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent pot consta nu numai în compensare cu alte bunuri sau servicii, ci și în despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Reclamantul, de altfel, a solicitat în mod expres, prin chiar cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, atât restituirea în natură a terenului liber și a apartamentelor nevândute, cât și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru restul imobilului. Din raportul de expertiză tehnică judiciară încuviințat și administrat în faza apelului, atașat la dosarul Curții de Apel București, a reieșit care sunt suprafețele de teren situate sub clădire, aferente apartamentelor vândute în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/195. Ca urmare, prin decizia nr. 165/ A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin P.G., împotriva sentinței civile nr. 176 din 05 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamantul K.T., împotriva aceleiași sentințe. A fost admisă în tot acțiunea. A fost obligă pârâta să restituie în natură inclusiv terenul liber în suprafață de 33,6 m.p., identificat ca „S 2” în raportul de expertiză întocmit de expert D.I. și cota aferentă de teren de sub construcție, corespunzătoare apartamentelor nevândute și anume 65,52 m.p. A fost obligă pârâta să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul aferent din împrejmuirile construcției înstrăinate, teren în suprafață de 83 m.p. identificat ca „S 1” în raportul de expertiză efectuat de expertul D.I., terenul de sub construcție corespunzător apartamentelor vândute, în suprafață de 78,85 m.p.

A fost menținută dispoziția de restituire în natură pentru apartamentele nevândute. Împotriva menționatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul M. București prin P.G. care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, potrivit art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea reclamantului trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și că, prin restituirea imobilului în litigiu, au fost încălcate dispozițiile H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. S-a arătat că, potrivit acestui act normativ, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru care foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Evocând conținutul noțiunii de „teren aferent”, în accepțiunea normelor actului normativ menționat, a susținut că terenul restituit reprezintă curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului și pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are dreptul decât la despăgubiri. Cât privește cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat, în cuantum de 850 lei, a susținut că onorariul avocațial este disproporționat, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se impune a fi redus în raport de criteriile stipulate de această normă legală.

Ca urmare, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant K.T. a invocat nulitatea recursului, întrucât criticile dezvoltate prin memoriul de recurs nu pot fi subsumate cazului de nelegalitate invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la calea de atac dedus judecății, se constată următoarele: Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând excepția invocată, se constată că recurenta a susținut încălcarea unor dispoziții legale la pronunțarea hotărârii atacate, astfel cum au fost descrise în memoriul de recurs, ceea ce se constituie în ipoteză a textului art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat drept motiv de recurs, caz în care excepția invocată se vădește a nu fi întemeiată. Cât privește criticile aduse hotărârii atacate, se constată că instanța de apel, tocmai cu respectarea prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de altfel invocate în susținerea soluției, a dispus, suplimentar, restituirea în natură a unei suprafețe de 336 m.p., teren liber, ce constituie suprafață exclusivă, pentru restul terenului ce a constituit proprietatea reclamantei ( de 564,905 m.p.) aferent construcțiilor înstrăinate și afectat servitutii de trecere (în suprafață de 83 m.p.), reclamantei acordându-i-se măsuri reparatorii prin echivalent. În acest sens, legal instanța de apel, în aplicarea normei interpretative a textului art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 7 pct. 3 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 250/2007, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 923/2010, potrivit căreia, prin noțiunea de „teren aferent” imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejmuirile construcției necesare bunei utilizări a acestuia, a dispus suplimentarea probațiunii. Or, suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în apel și schița anexă acestuia, ale cărui constatări și concluzii nu au fost contestate de către pârât, a delimitat terenul aferent construcțiilor înstrăinate, care include și servitutea de trecere necesară accesului locatorilor construcției, reținând a fi și liberă, distinctă de terenul ocupat de construcție și notată cu indicativul „S2" pe schița anexă, suprafața de teren dispusă a fi restituită de instanța de apel.

Ca urmare, se vădesc a nu fi fondate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, după cum sunt nefondate și cele cu referire la art. 21 – art. 23 din aceeași lege, care, de altfel au fost indicate doar generic, fără a se arăta care sunt actele /înscrisurile necesare a fi depuse ori care nu au fost depuse în dovedirea dreptului de proprietate pretins și care, așa cum legal a reținut curtea de apel, a fost dovedit cu actele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei. Nu este fondată nici critica privind obligarea la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în apel, întrucât suma de 850 lei la plata căreia a fost obligat pârâtul constituie onorariu de expert și a fost acordată cu respectarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., sumă care nu poate fi micșorată astfel cum prescriu dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Dispozițiile legale invocate în declarația de recurs, art. 274 alin. (3) C. proc. civ., vizează cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu privire la care se poate dispune după criteriile prevăzute de text, în sensul reducerii sau majorării lor, normă care este însă inaplicabilă dat fiind, așa cum s-a arătat mai sus, natura cheltuielilor de judecată acordate în cauză, onorariu de expert iar nu, cum din eroare susține recurenta, de avocat. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul K.T. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. București prin P.G., împotriva deciziei nr. 165/ A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.