ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față constată

următoarele.

Prin acțiunea civilă înregistrată la

data de 15 ianuarie 2008,

reclamanta K.B. a

chemat în judecată pe pârâta P.

M. București prin P.G. solicitând ca pe

calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie pronunțată o hotărâre

prin care să fie obligată pârâta să restituie reclamantei în natură

apartamentele rămase în patrimoniul său din imobilul situat în București, str.

Dr. Burghelea, sector 2 (apartamente închiriate) și terenul aferent imobilului

și să se identifice în patrimoniul pârâtei bunuri libere de orice sarcini,

corespunzătoare valorii actuale de piață a apartamentelor vândute din același

imobil și ca urmare a acestei identificări să fie obligată pârâta să îi acorde

măsuri reparatorii prin echivalent prin

compensare cu aceste bunuri.

În motivarea contestației, reclamanta

a arătat, în esență, că imobilul sus menționat în suprafață de 400 m.p. și

construcție subsol parter și mansardă a aparținut autorilor S.K. și O.B.

Pe data de 16 mai 1943, reclamanta a

cumpărat de la R.E. un teren de 202,2 m.p. situat în București, str. Dr.

Burghelea, , în imediata vecinătate a proprietății soțului său, iar acest teren

a fost încorporat în proprietatea inițială de 400 m.p. și în prezent se află la

adresa din str. Dr. Burghelea, sector 2.

În decembrie 1946, între tatăl

reclamantei și O.B. a intervenit un contract de schimb prin care acesta din

urmă transmite dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în str. Dr.

Burghelea, către tatăl reclamantei.

Imobilul a fost ulterior preluat

parțial în proporție de 81 % în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 7865 de la

tatăl reclamantei și de la soțul reclamantei în baza Decretului nr. 111/1951.

Reclamanta a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului

sus menționat, însă pârâta nu a răspuns nici până în prezent la această

notificare deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

Prin sentința civilă nr. 176 din 05

februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să emită dispoziție motivată

prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 564,905 m.p. parte din terenul de 602,405 m.p. situat

în București, str. Dr. Burghelea, astfel cum a fost identificat prin pct.

1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-17-20-1 în raportul de expertiza nr. 8500/2008 efectuat

de expert B.D., constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubiri lor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv și a obligat pârâtul să emită dispoziție

motivată prin care să restituie în natură reclamantei restul imobilului

construcție ce se mai află în proprietatea pârâtului M. București, ce face

obiectul contractelor de închiriere nr. 0321714/1999 (chiriaș S.P.) și

0320888/1999 (chiriaș T.M.), respingând, ca neîntemeiat, capătul 2 de cerere.

Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 1

din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei

legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a

reținut că imobilul-teren în suprafață de 400 m.p.

situat în București, str. Dr.

Burghelea, precum și construcția edificată pe acest teren, a aparținut

autorilor reclamantei S.K. și O.B. fiind dobândite în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1282/1941.

Totodată, prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr.

12644/1943, reclamanta a cumpărat de la vânzătoarea R.E. un teren de 202,2 m.p.

situat în București, str. Dr. Burghelea, în imediata vecinătate a proprietății

soțului său, iar acest teren a fost încorporat în proprietatea inițială de 400

m.p. și în prezent se află la adresa din str. Dr. Burghelea.

În decembrie 1946 între tatăl

reclamantei și O.B. a intervenit un contract de schimb prin care acesta din

urmă transmite dreptul său de coproprietate (partea sa indiviză) asupra

imobilului situat în str. Dr. Burghelea, către tatăl reclamantei T.K.

Potrivit adreselor nr. 3487/2005 și

980/1994 emise de SC F. SA, imobilul din str. Dr. Burghelea a fost preluat

parțial, în proporție de 81 %, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7865, de

la fostul proprietar T.K. și de la K.S. prin Decretul nr. l 11/1951.

Conform aceleiași adrese, în

condițiile Legii nr. 112/1995 au fost perfectate contractele de

vânzare-cumpărare nr. 1154/1996, 3146/1998 și 4245/1999, iar locuințele rămase

în proprietatea statului fac obiectul contractelor de închiriere nr.

0321714/1999

(chiriaș S.P.) și 0320888/1999

(chiriaș T.M.).

Potrivit adresei nr. 441313/11528 din 23

ianuarie 2002 emisă de P.M.B. – S.N.U. imobilul ce purta nr. x bis pe str.

Burghelea, la nivelul anului 1948 a fost

renumerotat cu nr. y pe str.

Burghelea.

În urma decesului numitului S.K. au

rămas moștenitori reclamanta și numitul T.K., conform cererii de eliberare a

unui certificat de moștenitor.

În concluzie, în raport de situația de

fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că

autorii

reclamantei, respectiv reclamanta,

au deținut în proprietate imobilul

respectiv, compus din teren în

suprafață totală de 602,405 m.p. și construcție și care a intrat în

proprietatea statului prin Decretul nr. 111/1951.

Expertul a mai arătat că ar fi

necesară instituirea unei servituti de trecere peste terenul cu suprafața de

400 m.p., întrucât suprafața de 202,405 m.p. este considerată un fond închis.

Din această suprafață totală de teren

s-a înstrăinat de către autorul reclamantei, numitului C.E., o suprafață de

37,5 m.p. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 1334 din 30 martie 1960.

Tribunalul a reținut că terenul a

cărui restituire în natură s-a solicitat, prin notificările inițiale formulate

de contestatoare, reprezintă, în fapt, curtea aferentă apartamentelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și care constituie impedimente la

restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispozițiile

art. 7 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a

apreciat că nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri prin echivalent.

În final, tribunalul a reținut cu

privire la capătul doi de cerere, că acesta este neîntemeiat, deoarece

reclamanta nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent și

care, potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 26 pct. 1 din

același act normativ, pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate

în mod abuziv.

Analizând apelurile declarate în

cauză, curtea de apel a reținut următoarele:

În mod corect, tribunalul, ca instanță

de fond, a făcut referire la decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în cazul în

care unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația statuată prin art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001

de a se pronunța cu privire la cererea de

restituire în natură, sau de acordare de bunuri sau servicii în compensare, sau

de propunere de acordare de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, instanțele sunt

îndreptățite să evoce fondul, și, pe baza materialului probator administrat,

pot să constate temeinicia cererii de restituire.

Conform art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

asupra cererii de restituire în natură. Reiese astfel, că acest termen este în

mod cert un termen obligatoriu pentru unitatea deținătoare. Prin decizia nr. XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii s-a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, iar acest refuz nu poate rămâne necenzurat

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

nedreptățit de a se adresa instanței competente,

ci, dimpotrivă, însăși

Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că „nici

o lege nu poate să îngrădească exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.

Astfel, în conformitate cu art. 22 din

Legea nr. 10/2001 și art. 23 din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că primăria avea

obligația să se pronunțe asupra fondului cererii formulate în vederea

restituirii în natură sau acordării de despăgubiri în echivalent asupra

imobilului în litigiu.

Instanța de fond, tribunalul,

constatând că autoarea reclamantului este o persoană îndreptățită în ceea ce

privește imobilul revendicat, a obligat-o pe pârâtă să emită o dispoziție cu

privire la restituirea în natură a unei părți din imobilul revendicat, însă ar

fi trebuit să oblige la restituirea în natură a imobilului, ținând cont de

Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că

deciziile sau dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a

cererilor de restituire în natură a mobilelor pot fi atacate la instanțele

judecătorești. Instanța nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga

unitatea deținătoare să emită o altă decizie, respectiv dispoziție de

restituire în natură, ci poate dispune asupra restituirii imobilului

revendicat.

Curtea a mai constatat că tribunalul a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (2) și art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, reținând că nu se poate dispune decât acordarea de

despăgubiri prin echivalent pentru terenul pentru care s-a solicitat

restituirea în natură, considerându-se că acesta ar reprezenta „curtea aferentă”

apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Conform art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De asemenea, conform

Normelor metodologice, prin noțiunea de „teren aferent” imobilelor înstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejmuirile

construcției necesar bunei utilizări al acesteia, indiferent de categoria de

folosință.

Curtea de Apel București a dispus, ca

obiectiv al raportului de expertiză efectuat de expertul D.V.I., și delimitarea

„terenului aferent” din împrejmuirile construcției înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995, necesar bunei utilizări a acesteia.

Acestui obiectiv al raportului de

expertiză i s-a răspuns prin suplimentul la raport atașat în dosarul Curții de

Apel București, reieșind că, suprafața de teren de 83 m.p. hașurată în anexa 1,

„S 1” constituie servitute de trecere pentru toți locatarii imobilului din str.

Dr. Burghelea y, și că suprafața „S 2” din anexă reprezintă terenul liber,

constituind suprafață exclusivă.

Pentru acest

teren de 83 m.p., aferent construcțiilor înstrăinate,

instanța a dispus obligarea pârâtei să

emită dispoziție de propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, și anume conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a făcut, de asemenea, o

greșită interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținând că, în

condițiile în care pârâtul nu deține alte bunuri sau servicii care pot fi

acordate în compensare, concluzia ar fi că solicitarea de măsuri reparatorii

prin echivalent ar fi neîntemeiată.

Conform art. 26 pct. 1 din Legea nr.

10/2001, măsurile reparatorii în echivalent pot consta nu numai în compensare

cu alte bunuri sau servicii, ci și în despăgubiri, în condițiile legii

speciale.

Reclamantul, de altfel, a solicitat în

mod expres, prin chiar cererea de chemare în judecată înregistrată la

Tribunalul București, atât restituirea în natură a terenului liber și a

apartamentelor nevândute, cât și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru restul imobilului.

Din raportul de expertiză tehnică

judiciară încuviințat și administrat în faza apelului, atașat la dosarul Curții

de Apel București, a reieșit care sunt suprafețele de teren situate sub

clădire, aferente apartamentelor vândute în baza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/195.

Ca urmare, prin decizia nr. 165/ A din

10 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin P.G., împotriva

sentinței civile nr. 176 din 05 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

A fost admis apelul declarat de

reclamantul K.T., împotriva aceleiași sentințe.

A fost admisă în tot acțiunea.

A fost obligă pârâta să restituie în

natură inclusiv terenul liber în suprafață de 33,6 m.p., identificat ca „S 2”

în raportul de expertiză întocmit de expert D.I. și cota aferentă de teren de

sub construcție, corespunzătoare apartamentelor nevândute și anume 65,52 m.p.

A fost obligă pârâta să emită

dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul aferent din împrejmuirile

construcției înstrăinate, teren în suprafață de 83 m.p. identificat ca „S 1” în

raportul de expertiză efectuat de expertul

D.I., terenul de

sub construcție corespunzător apartamentelor vândute,

în suprafață de 78,85 m.p.

A fost menținută dispoziția de

restituire în natură pentru apartamentele nevândute.

Împotriva menționatei hotărâri, a

declarat recurs pârâtul M. București prin P.G. care, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, potrivit art. 21 –

art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea reclamantului trebuie însoțită de

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și că, prin restituirea

imobilului în litigiu, au fost încălcate dispozițiile H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea

și completarea Normelor metodologice de aplicare a unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

S-a arătat că, potrivit acestui act

normativ, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru care foștii

proprietari beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Evocând conținutul noțiunii de „teren

aferent”, în accepțiunea normelor actului normativ menționat, a susținut că

terenul restituit reprezintă curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995, ceea ce constituie un impediment la restituirea în natură a

imobilului și pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) și

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are dreptul decât la

despăgubiri.

Cât privește cheltuielile de judecată

la plata cărora a fost obligat, în cuantum de 850 lei, a susținut că onorariul

avocațial este disproporționat, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se impune a fi redus în raport de criteriile

stipulate de această normă legală.

Ca urmare, a solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant

K.T. a invocat nulitatea recursului, întrucât criticile dezvoltate prin

memoriul de recurs nu pot fi subsumate cazului de nelegalitate invocat, art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la calea de atac dedus

judecății, se constată următoarele:

Prioritar, în conformitate cu

prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând excepția invocată, se

constată că recurenta a susținut încălcarea unor dispoziții legale la

pronunțarea hotărârii atacate, astfel cum au fost descrise în memoriul de recurs,

ceea ce se constituie în ipoteză a textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocat drept motiv de recurs, caz în care excepția invocată se vădește a nu fi

întemeiată.

Cât privește criticile aduse hotărârii

atacate, se constată că instanța de apel, tocmai cu respectarea prevederilor

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de altfel invocate în susținerea

soluției, a dispus, suplimentar, restituirea în natură a unei suprafețe de 336

m.p., teren liber, ce constituie suprafață exclusivă, pentru restul terenului

ce a constituit proprietatea reclamantei ( de 564,905 m.p.) aferent

construcțiilor înstrăinate și afectat servitutii de trecere (în suprafață de 83

m.p.), reclamantei acordându-i-se măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens, legal instanța de apel,

în aplicarea normei interpretative a textului art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, art. 7 pct. 3 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a

fost modificat prin H.G. nr. 923/2010, potrivit căreia, prin noțiunea de „teren

aferent” imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înțelege

terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției,

cât și terenul din împrejmuirile construcției necesare bunei utilizări a

acestuia, a dispus suplimentarea probațiunii.

Or, suplimentul la raportul de

expertiză, întocmit în apel și schița anexă acestuia, ale cărui constatări și

concluzii nu au fost contestate de către pârât, a delimitat terenul aferent

construcțiilor înstrăinate, care include și servitutea de trecere necesară

accesului locatorilor construcției, reținând a fi și liberă, distinctă de

terenul ocupat de construcție și notată cu indicativul „S2" pe schița

anexă, suprafața de teren dispusă a fi restituită de instanța de apel.

Ca urmare, se vădesc a nu fi fondate

criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, după cum sunt nefondate și cele cu referire la art. 21 – art. 23 din

aceeași lege, care, de altfel au fost indicate doar generic, fără a se arăta

care sunt actele /înscrisurile necesare a fi depuse ori care nu au fost depuse

în dovedirea dreptului de proprietate pretins și care, așa cum legal a reținut

curtea de apel, a fost dovedit cu actele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul

cauzei.

Nu este fondată nici critica privind

obligarea la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant

în apel, întrucât suma de 850 lei la plata căreia a fost obligat pârâtul

constituie onorariu de expert și a fost acordată cu respectarea dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sumă care nu poate fi micșorată

astfel cum prescriu dispozițiile art. 274 alin. (2)

C. proc. civ.

Dispozițiile legale invocate în

declarația de recurs, art. 274 alin. (3) C. proc. civ., vizează cheltuielile de

judecată reprezentând onorariu de avocat, cu privire la care se poate dispune

după criteriile prevăzute de text, în sensul reducerii sau majorării lor, normă

care este însă inaplicabilă dat fiind, așa cum s-a arătat mai sus, natura

cheltuielilor de judecată acordate în cauză, onorariu de expert iar nu, cum din

eroare susține recurenta, de avocat.

Ca urmare, față de cele ce preced, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

invocată de intimatul K.T.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.

București

prin P.G., împotriva deciziei nr. 165/ A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 ianuarie 2013.