ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6143/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 19 decembrie 2008, reclamantul M.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că este proprietarul imobilului situat în București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj, mansardă și pod. Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul menționat în petitul acțiunii a fost proprietatea autorilor săi, fiind dobândit de aceștia prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 4173/1884 și sub nr. 4451/1890 și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului prin naționalizare.

Reclamantul a arătat că imobilul a mai făcut obiectul unei acțiuni soluționată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 17653/1998, acțiune prin care defuncta M.K.N. a solicitat să se constate că este proprietara imobilului situat în str. I. Instanța a admis această cerere, în parte, numai cu privire la imobilul situat la numărul 14, fără să se pronunțe asupra imobilului situat la numărul 16, ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 373 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu la termenul de judecată din 09 martie 2009 și, pe cale de consecință, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant, în baza dreptului comun, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele ce intră sub incidența acestei legi pot fi restituite persoanelor îndreptățite, în natură sau prin echivalent, numai în condițiile reglementate de acest act normativ special, nu și pe calea dreptului comun. Această interpretare a fost desprinsă de instanța de fond atât din principiul de drept potrivit căruia legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală, cât și din Deciziile nr. 53/2007 și nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

În consecință, reținând și faptul că reclamantul nu invocă, prin acțiune, motive independente de voința sa care să-l fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, sau existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția Convenției, instanța de fond a apreciat că se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a respins acțiunea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, ca inadmisibilă, pentru neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, din probele administrate rezulta că reclamantul este moștenitor al defunctului M.N.

din anul 2005, dată la care termenul prevăzut de această lege specială pentru formularea notificărilor era deja expirat. În opinia apelantului, dreptul său de proprietate s-a născut la data de 04 iulie 2002, când putea depune notificare conform certificatului de moștenitor testamentar nr. 71 din 04 iulie 2002. S-a mai susținut de apelant că prin respingerea acțiunii sale ca inadmisibilă i-a fost încălcat în mod grav dreptul de acces la instanță și dreptul la un proces echitabil. Prin Decizia civilă nr. 153 A din 02 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acesta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. În condițiile în care art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede obligația statelor membre de a se conforma hotărârilor definitive ale curții, instanța de apel a apreciat că se impune înlăturarea problemelor de drept dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și aplicarea în cauză a normelor internaționale.

În fond, după desființare cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub același număr unic de dosar, iar prin Sentința civilă nr. 1115 din 06 iunie 2011 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în rejudecare că prin actul de donație autentificat sub nr. 6880 din 15 aprilie 1914, numita E.E.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Calea G., compus din teren în suprafață de 414 mp și casă cu parter, etaj și mansardă.

Din adresa nr. 26250/7421/1999 eliberată de Primăria Municipiului București rezultă că imobilul pentru care s-a folosit numărul 91 pe Calea G. este situat în prezent la numărul 16 pe str. I., fiind înscris în evidențe cu o suprafață de 327 mp, diferența de 180 mp regăsindu-se în imobilul ce poartă în prezent numărul 14 pe str. I. În continuare s-a reținut că în baza testamentului din 30 decembrie 1942 și a Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947 întocmit de Tribunalul Ilfov, secția I, D.D. a moștenit de la E.E.D. imobilele situate în București, str. I. și Calea G. După defunctul D.D. a rămas ca moștenitoare K.E., iar în urma decesului acesteia a rămas ca succesor K.V., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 14/1998.

După decesul lui K.V. a rămas ca unică succesoare M.K.N., iar după aceasta din urmă a rămas ca unic moștenitor M.N., succedat la rândul său de M.O. și reclamantul M.V., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 92/1989 și nr. 75/2005. S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis acțiunea reclamantei M.K.N. în contradictoriu cu C.G.M.B. și SC R.V. SA, s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului format din teren în suprafață de 405 mp și construcție, cu excepția camerei, bucătăriei și vestibulului vândute familiei P., aflate la parterul imobilului și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. I., colț cu Calea G. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999, numita M.K.N.

a vândut soților S.N. și S.E.I. imobilul din București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, formată din teren în suprafață de 225 mp din suprafața totală de 405 mp și construcția existentă pe acesta, cu mențiunea expresă potrivit căreia imobilul înstrăinat a fost obținut prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999. În cuprinsul actului s-a mai menționat că anterior trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 2834, imobilul identificat ca fiind situat în Calea G., colț cu str. I. era proprietatea lui D.D., care-l dobândise prin moștenire de la E.E.D. în baza testamentului din 30 decembrie 1942, care, la rândul său, îl dobândise prin donația autentificată sub nr. 6880/1914.

Constatând că prin adresele comunicate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Proprietății rezultă că imobilul revendicat prin acțiunea de față a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 2384, de la D.D., instanța a apreciat, față de hotărârea judecătorească și actul de vânzare-cumpărare menționate anterior, că pârâtul nu se mai află în posesia imobilului revendicat, situație în care se impune respingerea acțiunii pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Susținerea reclamantului în sensul că imobilul restituit prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999 figurează la nr. 14, iar cel revendicat prin acțiunea de față ar fi situat la nr. 16, a fost respinsă de instanța de fond cu motivarea că, potrivit probelor administrate, imobilul a purtat mai multe numere poștale, figurând la nr. 14 și apoi la nr. 16 pe str. I., motiv pentru care în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare s-a simțit nevoia menționării exprese a faptului că imobilul înstrăinat face parte din imobilul restituit prin această hotărâre judecătorească. Și împotriva acestei sentințe pronunțată de instanța de fond în rejudecare a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, deși această pârâtă nu a invocat prin întâmpinare sau verbal o astfel de excepție, considerând, față de situația juridică a imobilului revendicat prin acțiune, că poate sta în proces în calitate de pârâtă. În continuare recurentul a susținut că legitimarea procesuală pasivă a pârâtei rezultă din probele administrate în cauză, iar faptul că soții S.N. și S.E.I. ocupă în prezent acest imobil nu înseamnă că Primăria Municipiului București nu poate fi chemată în judecată, în calitate de pârâtă, pentru revendicarea imobilului naționalizat.

A mai susținut că prin Sentința civilă nr. 7306 din 15 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, M.K.N. a obținut deplina proprietate și posesie asupra imobilului situat în str. I., colț cu Calea G., care nu are nicio legătură cu imobilul revendicat prin prezenta cerere de chemare în judecată, situat în str. I., colț cu Calea G. Deși expertizele efectuate în cauză fac distincție clară între cele două imobile, situate la numere poștale diferite, instanța de fond nu ține seama de concluziile acestora, reținând în mod eronat că este vorba de unul și același imobil. Recurentul a mai susținut că prin actul de vânzare-cumpărare reținut în considerentele sentinței instanței de fond, M.K.N.

a vândut o parte din imobilul ce-i fusese restituit prin sentința civilă menționată mai sus, imobil care era însă situat la nr. 14 și nu la nr. 16. În opinia recurentului, prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat și Decizia civilă nr. 153 A din 02 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București care, desființând sentința pronunțată în primă instanță de tribunal, trimitea cauza pentru rejudecare cu obligația acestei instanțe de a analiza cererea de revendicare prin compararea titlurilor părților. În finalul motivelor de recurs, recurentul a susținut că nu a avut cunoștință despre contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu familia S., iar instanța, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a acestora și nu să respingă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive.

La termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, Curtea a calificat calea de atac exercitată de reclamant ca fiind apel și nu recurs, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată. Prin Decizia civilă nr. 796A din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, reținând următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 26 ianuarie 2009, reclamantul revendică de la pârâtul Municipiul București prin Primarul General imobilul situat în București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj, mansardă și pod.

Din probele administrate, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat prin acțiune a fost proprietatea autoarei reclamantului E.D., în baza donației autentificate sub nr. 6880 din 15 aprilie 1914, era situat la adresa din Calea G., iar în prezent se identifică, în parte cu imobilul din str. I. (327 mp și construcție) și în parte cu imobilul situat în str. I. (180 mp și construcție). Prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 17653/1998, definitivă și irevocabilă prin neapelare, Municipiul București prin Primarul General a fost obligat să lase reclamantei M.K.N. (autoarea apelantului reclamant, conform certificatelor de moștenitor nr. 71/2002 și nr. 75/2005) imobilul situat în București, str. I., mai puțin partea din imobil înstrăinată familiei P. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999 autoarea reclamantului a înstrăinat numiților S.N.

și S.E.I. imobilul situat în București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, format din teren în suprafață de 225 mp din suprafața totală de 405 mp și construcția existentă pe acesta, în suprafață de 619,63 mp, compusă din subsol, parter, etaj 1 și pod.

Deși imobilul înstrăinat prin acest act era identificat ca fiind situat în str. I., iar autoarei reclamantului îi fusese restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă imobilul situat în str. I., din mențiunile actului de vânzare-cumpărare referitoare la titlul de proprietate al vânzătoarei, rezultă că înstrăinarea a vizat de fapt imobilul restituit acesteia prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, imobil care "anterior trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 era identificat ca fiind situat în București, Calea G., str. I. (...) era proprietatea lui E.D.". În raport de aceste probatorii, instanța de fond a apreciat, în mod legal, că imobilul revendicat prin acțiune nu se mai află în patrimoniul Municipiului București și a respins acțiunea pentru lipsa legitimării procesuale pasive a acestui pârât.

Lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General era o excepție absolută, ce putea fi invocată de părți sau de instanță, din oficiu, oricând, aspectul invocat de reclamant în apel, prin care se susține că excepția nu fusese invocată de pârât prin întâmpinare sau verbal, fiind lipsit de relevanță juridică în cauză. Acțiunea în revendicare este acea cerere prin care proprietarul neposesor al bunului imobil tinde să obțină posesia imobilului de la posesorul neproprietar, situație în care și critica reclamantului prin care se susține că putea chema în judecată Municipiul București, chiar dacă imobilul este ocupat de familia S., a fost respinsă ca neîntemeiată.

Faptul că pârâtul nu a avut cunoștință de actul de vânzare-cumpărare prin care autoarea sa a înstrăinat imobilul, invocat în apel, nu poate duce la schimbarea sentinței instanței de fond, atâta timp cât dreptul de proprietate dobândit de familia S., prin acest act, a fost înscris în CF, astfel cum rezultă din încheierea din 28 decembrie 2000 emisă de Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 1 București, iar cu minime diligențe, reclamantul ar fi putut lua cunoștință de existența acestuia. Cum nimeni nu-și poate invoca propria culpă pentru recunoașterea unui drept, nici reclamantul nu poate invoca lipsa oricăror diligențe făcute anterior formulării acțiunii în vederea aflării situației juridică a imobilului pe care intenționa să-l revendice în instanță pentru a justifica lipsa legitimării pasive a pârâtului chemat în judecată.

S-a mai susținut că instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999, deoarece acest act privea imobilul situat în str. I., iar prin acțiune se revendica imobilul situat în str. I. Astfel cum s-a arătat deja, deși actul de vânzare-cumpărare dovedește înstrăinarea de către autoarea reclamantului a imobilului situat la nr. 16, din mențiunile exprese făcute în cuprinsul actului rezultă că imobilul înstrăinat era cel restituit vânzătoarei prin Sentința civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, situat conform hotărârii la nr. 14. Mai mult de atât, în act se menționează expres faptul că imobilul înstrăinat numiților S.N.

și S.E.I. este cel care fusese anterior trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data naționalizării era identificat ca fiind situat în București, Calea G. colț cu str. I. (...) fost proprietatea lui E.D.

Aceeași situație de drept este susținută și de raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și de adresa din 04 ianuarie 2011 eliberată de Primăria Municipiului București, din care rezultă că prin Sentința civilă nr. 7306/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a restituit autoarei reclamantului, M.K.N., imobilul situat în str. I., mai puțin partea înstrăinată familiei P. Acțiunea formulată de reclamant a parcurs un prim ciclu procesual în care instanțele de judecată, prin Sentința civilă nr. 373 din 16 martie 2009 și Decizia civilă nr. 153A din 02 martie 2010, au dezlegat, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, admisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la procedura specială de restituire prevăzută de această lege.

Desființarea sentinței instanței de fond, prin care acțiunea reclamantului fusese respinsă ca inadmisibilă și trimiterea cauzei pentru rejudecare, nu obliga însă instanța de rejudecare la soluționarea pe fond a cauzei, fără verificarea celorlalte condiții, de formă și de fond, cerute de lege pentru o astfel de soluționare. Legea prevede caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate de instanță prin hotărârile pronunțate în cauză în primul ciclu procesual, iar din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că problema legitimării procesuale pasive a pârâtului nu fusese dezlegată anterior, situație în care putea fi invocată, din oficiu, în rejudecare.

În finalul motivelor de apel se invocă de apelant lipsa rolului activ al judecătorului fondului, argumentată prin faptul că nu ar fi pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice care figurau în actul de vânzare-cumpărare în calitate de cumpărători, soluția legală fiind, în opinia sa, substituirea pârâtului chemat inițial în judecată cu aceste persoane. Și această critică s-a reținut ca nefondată, în raport de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, de faza procesuală în care se afla cauza la data invocării excepției și la data la care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare prin care autoarea apelantului reclamant a înstrăinat imobilul.

Principiul disponibilității dă dreptul reclamantului să dispună de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În consecință, obiectul cererii de chemare în judecată și persoanele chemate în judecată se stabilesc de reclamant, iar instanța de judecată nu poate nesocoti cadrul procesual astfel stabilit prin introducerea în cauză, din oficiu, și a altor persoane, astfel cum se sugerează de reclamant. Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată putea fi modificată de reclamant, inclusiv prin indicarea altor pârâți, doar în condițiile art. 132 C. proc.

civ., până la prima zi de înfățișare, termen care fusese depășit în cauză la data soluționării excepției, când cauza se afla în rejudecare. Mai mult de atât, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere, nici în scris și nici verbal, iar actul de vânzare-cumpărare fusese încheiat la data de 22 noiembrie 1999, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, situație în care nu se poate vorbi de o substituire a pârâtului chemat în judecată. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul M.V., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., a susținut că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea legii, întrucât, nesocotind probele administrate în cauză, a stabilit greșit că imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul municipiului București și astfel acesta nu ar mai avea legitimare procesuală.

A învederat astfel că prin sentința (jurnal) nr. 14711/1947 antecesoarea sa, D.E., a lăsat ca legatar testamentar pe D.D. (nepotul soțului sau E.D.) asupra întregii sale averi, printre care și două imobile delimitate: - un imobil situat în București, str. H. (construcție și teren), cu situație juridică distinctă; - un imobil (construcție și teren) situat în București, Calea G., moștenit de la soțul său, E.D., prin actul de donație nr. 6880/1914, imobil înscris în cartea funciară conform procesului-verbal nr. 60328/1940.

Cele două imobile au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, care, la poziție nr. 2348 din anexa la decret, indică distinct cele două imobile, respectiv din str. I. și unul din Calea G. Cu adresa nr. 818859/2009, Primăria municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală a comunicat faptul că imobilul situat la adresa din București, str. I., a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 pe adresa Calea G. Rezultă din acest înscris că imobilul din str. I. este unul și același cu cel din Calea G., imobil ce nu a fost retrocedat până în prezent proprietarilor de drept și care se află în proprietatea statului. Deși antecesoarea sa a solicitat retrocedarea celor două imobile, prin Sentința nr. 7306/1999 a Judecătoriei sector 1 s-a retrocedat doar imobilul din str. I., imobil ce a fost înstrăinat prin actul autentificat sub nr. 2388/1999.

Analiza documentelor menționate relevă indubitabil că imobilul în litigiu, situat în București, str. I. aparține Primăriei municipiului București, context în care cererea de revendicare a acestui bun, în contradictoriu cu instituția menționată, a fost formulată în contradictoriu cu persoana ce are legitimare procesuală pasivă în cauză. Pârâta nu a făcut dovada contrară ci, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că imobilul restituit este cel din str. I., iar nu cel solicitat în cauză, care a fost preluat de stat și neretrocedat, context în care se vădește ca lipsită de suport probator concluzia instanței în sensul că nu ar fi întreprins diligențe în scopul determinării situației juridice a imobilului.

Dimpotrivă, probațiunea cauzei, inclusiv expertizele judiciare, au relevat existența a două imobile distincte, stare de fapt ce nu a fost reținută de cele două instanțe, care, contrar celor rezultate din probe, au stabilit, eronat, că ar fi vorba de același imobil. Cât privește necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice ce figurau în actul de vânzare-cumpărare, a învederat că numai la finalul judecații a avut cunoștință de această împrejurare, moment procesual care, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., nu-i mai permitea modificarea cererii sub aspectul cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.

În virtutea rolului activ, judecătorul fondului ar fi trebuit să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice ce au figurat în actul de vânzare-cumpărare, numai astfel putându-se realiza compararea titlurilor exhibate de părți și stabilirea preferabilității acestora (aspect ce a fost învederat instanței, care a omis să se pronunțe asupra sa). Nu i se poate astfel imputa presupusa nedeterminare a cadrului procesual corespunzător situației concrete din cauza dedusă judecății care, la data formulării cererii era cea rezultată din cererea de chemare în judecată, modificările intervenite în cursul procedurii fiind nesocotite de instanța de judecată.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și, constatând că primăria are calitate procesuală pasivă, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru evocarea fondului litigiului. Recursul nu este fondat. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul M.V. a solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului București să-i restituie imobilul situat în București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj, mansardă și pod. În acțiune, reclamantul a relevat împrejurarea că imobilul solicitat este distinct de cel restituit numitei M.K.N. prin Sentința civilă nr. 17653/1998 a Judecătoriei sector 1 București și Dispoziția nr. 1137/1999 a Primarului General, care se afla situat la nr. 14 de la aceeași adresă.

În legătură cu acest aspect este de menționat că, într-adevăr, atât hotărârea judecătorească indicată cât și dispoziția fac trimitere la imobilul din str. I. colț cu Calea G., însă, atât din actul de vânzare-cumpărare încheiat de persoana căreia i s-a restituit imobilul cât și din expertizele administrate în cauză, rezultă că imobilul de la nr. 16, solicitat în cauză, a făcut obiectul restituirii și, consecutiv, al înstrăinării către actualii deținători. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387/1999 se face mențiunea că obiectul transmisiunii îl constituie imobilul situat în București, str. I., colț cu Calea G., sector 1, imobil pe care transmițătoarea l-a dobândit în baza Sentinței civile nr. 7306/1999 pronunțată de Judecătoria sector 1 București și a Dispoziției nr. 1137/1999 emisă de Primarul General al municipiului București.

Aspectul menționat, respectiv deținerea bunului de numiții S., cumpărătorii bunului solicitat în prezenta procedură în baza actului de transmisiune evocat, îi era, opus susținerilor reclamantului, cunoscut acestuia încă din anul 2006 când a promovat o acțiune în revendicare a aceluiași imobil și în contradictoriu cu actualii proprietari (Dosar nr. 42831/2006 al Tribunalului București, în care a intervenit perimarea), context în care nu poate fi primită apărarea în sensul necunoașterii împrejurării menționate, care oricum era mult anterioară declanșării prezentului litigiu.

Dat fiind că legitimarea procesuală se raportează atât la dreptul de a reclama în justiție, dar și la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate prin actul de învestire al instanței și cum, în raportul juridic dedus judecății, astfel cum legal au reținut cele două instanțe, pârâta chemată în judecată, primăria localității nu-și justifică legitimarea procesuală, ea nemaifiind deținătoarea bunului revendicat, legal a fost respinsă acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această pârâtă. Instanța nu avea abilitarea legală că, depășind limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată, să procedeze la introducerea în cauză a actualilor deținători ai bunului, întrucât în cauză nu a operat o transmisiune legală a calității procesuale pentru a se putea proceda în acest sens și niciuna convențională (în cursul procedurii), aceasta din urmă intervenind mult anterior declanșării prezentei cauze.

Ca urmare, față de cele ce preced și constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva Deciziei nr. 796A din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN