ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2057/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2057/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția

a

IV

-a civilă, la data de 23 ianuarie 2009 sub nr.

2732/3/2009,

reclamanta Q.B. a chemat în judecată pe pârâții

M.B. prin P.G. și S.R. prin M.E.F., solicitând admiterea

cererii de revendicare a suprafeței de 600 m.p., situată în București, str.

Pechea, sector 1.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit

de autoarea sa, M.C. și de soțul

acesteia, G.C., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23944/1924

de Tribunalul Ilfov și că acest teren a trecut în proprietatea statului prin

expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15

iulie 1981.

Reclamanta a mai

arătat că nu a formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001 și că își întemeiază

acțiunea în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În dovedirea

acțiunii au fost atașate înscrisuri.

Pârâții, legal

citați, nu au depus întâmpinare și nu au învederat Curții

excepțiile sau apărările lor.

Prin sentința

civilă nr. 374 din 16 martie 2009, Tribunalul București,

secția a

IV

-a civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii, pe care, în

consecință, a

respins-o ca inadmisibilă, reținând că în conformitate cu dispozițiile art. 6

alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de

stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost

preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se

restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru toate

imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele

îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor

măsuri reparatorii prin echivalent numai în

condițiile reglementate de actul

normativ în discuție, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001

are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 213/1998 și este pe deplin aplicabilă în speță, iar

incidența dreptului

comun este exclusă,

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia

dintre

autoritățile publice pârâte fiind inadmisibilă.

Aceasta este

interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte

de Casație și

Justiție în pronunțarea deciziei nr. 53/2007 dată în interesul

legii, decizie

care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii nr.

33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001)

cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față, astfel:

S-a reținut de Înalta

Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu

principiul

neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de

jurisprudența C.E.D.O., legea nouă, respectiv

Legea nr. 10/2001, are prioritate.

Deși avantajos,

prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești,

dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul

său de aplicare a fost înlocuit cu

Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât

și reglementarea unei

proceduri

administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

a suprimat practic

posibilitatea recurgerii

la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a

adus

perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului

judecătoresc

prin aceste norme cu caracter special.

În consecință,

în cuprinsul motivării aceleiași decizii date în interesul

legii, s-a

prevăzut expres că dispozițiile art. 481 C. civ., nu mai pot servi

ca temei acțiunilor în restituirea

imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după

intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001,

această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ

complet atât pentru restituirea în natură cât și

pentru acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Aceeași motivare a fost menținută de Înalta

Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și

obligatorie pentru

instanțele de judecată exact asupra problemei

admisibilității

acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru

imobilele ce

intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că atâta timp cât pentru

imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie

de la dreptul comun, s-ar

putea aplica în concurs cu acesta.

S-a concluzionat

în sensul că, numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care din

motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii

în revendicare/retrocedare a

imobilului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

chiriași.

În cauza de

față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura

Legii nr. 10/2001, iar reclamanta,

deși a învederat lipsa notificării

formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a invocat existența unor motive

independente de voința sa care ar fi împiedicat-o

să formuleze notificare în

termenul legal.

Nu se poate

susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al

C.E.D.O. sau a art. 6 din aceeași

Convenție întrucât reclamanta nu beneficia de un „bun” în sensul convenției,

iar, pentru a beneficia de speranța legitimă la restituirea bunurilor care au

trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era

necesară formularea notificării de restituire;

totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii

procedurii

administrative nu încalcă

liberul acces la justiție ca parte a dreptului la un

proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001

este una clară, atât

deciziile luate în cadrul acestei proceduri, cât și

refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de

judecată în temeiul acestei legi speciale.

Față de faptul că reclamanta a

învederat lipsa unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și de faptul că

acțiunea a fost calificată de

reclamantă

drept acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ.,

tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința

respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., apelanta - reclamantă Q.B.,

solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței

apelate și trimiterea

cauzei

primei instanțe, spre re judecare.

În dezvoltarea

motivelor de apel, apelanta - reclamantă a susținut că

admițând excepția

inadmisibilității acțiunii, Tribunalul București a încălcat

dispozițiile

constituționale privind garantarea dreptului de proprietate și

accesul liber la

justiție și că o lege specială nu poate modifica sau încălca

dispozițiile Constituției.

A mai arătat

apelanta - reclamantă că Legea nr. 10/2001 prevede o

procedură specială și un termen în

care puteau fi formulate cereri de restituire printr-o procedură

administrativă, prin adresarea unei cereri unității deținătoare a imobilului,

prin intermediul executorului

judecătoresc,

urmând ca în măsura în care aceste cereri nu erau soluționate

sau erau soluționate necorespunzător, părțile să

se adreseze instanțelor de

judecată.

In măsura în care, din varii motive, foștii proprietari nu au uzat

de dispozițiile legii speciale, au posibilitatea

să se adreseze direct instanței

de judecată în temeiul dreptului comun.

O dovadă în acest sens o constituie și practica instanțelor de a suspenda

procedura contencioasă până la soluționarea notificărilor întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prevederile Legii nr. 10/2001 nu abrogă

dispozițiile Codului civil.

Prin decizia civilă nr. 358/ A din 9

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul,

ca nefondat, împotriva sentinței civile nr. 374 din 16martie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a

IV

-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele: apelanta a formulat în 2009 în contradictoriu cu S.R. și

cu M.

București, o acțiune în revendicare

imobiliară întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., învederând că

acest teren a fost preluat de S.R.

prin

expropriere în temeiul Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981 și că nu a

formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În plus, s-a

făcut precizarea că cererea formulată în temeiul Legii nr.

18/1991 a

fondului funciar a fost respinsă cu mențiunea că terenul solicitat

nu face obiectul aceste legi, fiind

preluat prin expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981.

Această situație

juridică este confirmată de adresa nr. 7987 din 1 iulie

1993 emisă de Primăria Sectorului 1

București - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar.

Prin urmare,

terenul revendicat intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

conform

dispozițiilor Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, având în vedere că

prin

această decizie obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., s-a statuat, în esență, că Legea nr.

10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în

cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, și de

imediată aplicare; s-a reținut,

de

asemenea, că Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru

cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr.

10/2001 și că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

nu sunt aplicabile

acțiunilor având

ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 care au fost introduse după

intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație

și Justiție pronunțată, de asemenea, în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 108/23.02.2009)

s-a stabilit că în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea

generală

(Codul civil) se aplică

legea specială, iar dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.

D.O., aceasta din urmă are

prioritate.

S-a reținut în

cuprinsul acestei decizii că, de principiu, persoanele

cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului

comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dar

s-a apreciat că persoanele exceptate de la

aplicarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, precum și cele care din

motive independente de voința lor

nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă

calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a

fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995,

de către chiriași.

În speță,

apelanta - reclamantă nu este exceptată de la aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în

considerarea argumentelor expuse anterior și nu a invocat nicio împrejurarea de

natură să o fi pus în

imposibilitate de a

uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv de a

formula

notificare.

Criticile prin care s-a susținut că

Legea nr. 10/2001 nu a abrogat

Codul civil

și nu înlătură posibilitatea de a formula acțiune în revendicare

de

drept comun sunt vădit nefondate prin raportare la dezlegarea

obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție cu referire la concursul

dintre legea specială (Legea nr. 10/2001)

și legea generală (dreptul comun).

Curtea reține că

într-adevăr, dispozițiile Codului civil nu au fost

abrogate prin

Legea nr. 10/2001, dar ele nu mai sunt aplicabile în situațiile

care cad sub incidența legii speciale.

Cu referire la

încălcarea dreptului de acces la justiție și a dreptului de

proprietate din perspectiva art. 6 și

13 din C.E.D.O. și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la această convenție,

Curtea reține că art. 6 din Convenție garantează fiecărei

persoane „dreptul la un tribunal” adică dreptul

ca o instanță judiciară să

soluționeze

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

C.E.D.O. a admis că acest drept nu

este unul absolut, acesta fiind compatibil cu

limitări implicite și că statele

dispun

în această materie de o anumită marjă apreciere.

Adoptarea unei reglementări speciale,

derogatorii de la dreptul

comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă de principiu, art. 6 din Convenție,

respectiv în situația în care

calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

efectivă.

În speță,

apelanta - reclamantă a solicitat revendicarea unei suprafețe

de teren chiar de

la reprezentanții S.R., ipoteză în care potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată,

avea șanse

reale de a obține pe calea legii speciale, restituirea în natură a

terenului.

În cauză nu a fost invocată vreo

împrejurare mai presus de voința

părții, de

natură să o pună în imposibilitatea de a uza de dispozițiile Legii

nr. 10/2001,

care să atragă aplicabilitatea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. (care reglementează

instituția repunerii în termen).

Prin urmare, s-a

reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din

C.E.D.O., sub

aspectul analizat, și nu s-

a făcut dovada că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.

103 C.

proc. civ.

Sub aspectul

criticilor prin care s-a susținut încălcarea dreptului de proprietate și de

moștenire reglementate de Constituția României și de

C.E.D.O., Curtea a reținut că pentru

examinarea fondului unei pretenții, reclamantul trebuia să se supună

procedurii care vizează condițiile de exercițiu

ale acțiunii civile; în cazul

pendinte,

omisiunea apelantei - reclamante de a se conforma dispozițiilor Legii nr. 10/2001

atrage implicit imposibilitatea examinării pretenției pe

fond, cu

consecința că aceasta nu mai poate beneficia de realizarea

dreptului pretins, însă aceasta este o consecință

a propriei nediligențe.

Având în vedere

că soluția de respingere a acțiunii de revendicare, ca

inadmisibilă,

este legală și nu aduce atingere dreptului de acces la justiție, reglementat

atât de Constituția României, cât și de C.E.D.O., Curtea a considerat că nu se

impune analiza pe fond a

temeiniciei cererii de chemare în judecată cu referire la

art. 1 din Primul

Protocol

adițional la Convenție.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamanta Q.B. care a învederat următoarele motive

de nelegalitate a deciziei atacate:

În mod greșit

instanța de apel a respins apelul declarat, considerând

fondată hotărârea primei instanțe prin

care a fost admisă excepția

inadmisibilității

cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, față de

dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Se susține că, urmare a admiterii

inadmisibilității acțiunii, sunt încălcate prevederile din Constituție;

prevederile Legii nr. 10/2001 nu

abrogă

dispozițiile Codului civil; prin admiterea acțiunii nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori

securității rapoartelor juridice.

Se mai consideră

că raportul dintre reglementările Legii nr. 10/2001

și dreptul comun nu a fost analizat de

instanța de apel, impunându-se ca instanța să cerceteze fondul cauzei, și anume

faptul că terenul nu a fost

înstrăinat către

terțe persoane și că nu s-ar afecta alte raporturi juridice.

Se susține în

drept incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs și a

dispozițiilor legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că

recursul

este fondat pentru considerentele ce succed:

Criticile

privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

sunt fondate.

Anterior

adoptării Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparație,

principiul

restituirii în natură a imobilelor ca efect al ineficacității actelor de

preluare a fost

guvernat de dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ. Legea nr.

10/2001 a instituit norme speciale de

drept substanțial și o procedură

administrativă

obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Instanțele de judecată au considerat

că acțiunea în revendicare

promovată după

apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă soluționând

cauza dedusă judecății exclusiv pe această

excepție. Admiterea acestei

excepții

de către instanța de judecată este criticabilă, soluționându-se greșit

cauza,

fără a intra în cercetarea fondului.

Existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile,

posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată

prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O. și trebuie să i

se asigure accesul la justiție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție consideră însă, că este necesar a se

analiza în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea

internă intră în

conflict cu C.E.D.O., și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție,

trebuie să se verifice pe fondul

cauzei dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare

nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției, o speranță

legitimă,

dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună credință poate fi admisă fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală

de circulație a imobilului.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție va

admite

recursul declarat de reclamanta G.B., în baza art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și

sentința și va trimite

cauza spre

rejudecare la instanța de fond, care va proceda la rejudecarea

acțiunii

conform considerentelor expuse mai sus.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Q.B. împotriva

deciziei nr. 358/ A din 9 iunie 2001 a Curții de Apel

București, secția a

III-

a

civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia

atacată, precum și sentința civilă nr. 374 din 16

martie 2009 a

Tribunalului București, secția a

IV

-a civilă și trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 martie 2010.