ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2057/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV -a civilă, la data de 23 ianuarie 2009 sub nr. 2732/3/2009, reclamanta Q.B. a chemat în judecată pe pârâții M.B. prin P.G. și S.R. prin M.E.F., solicitând admiterea cererii de revendicare a suprafeței de 600 m.p., situată în București, str. Pechea, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit de autoarea sa, M.C. și de soțul acesteia, G.C., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23944/1924 de Tribunalul Ilfov și că acest teren a trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981. Reclamanta a mai arătat că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că își întemeiază acțiunea în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În dovedirea acțiunii au fost atașate înscrisuri. Pârâții, legal citați, nu au depus întâmpinare și nu au învederat Curții excepțiile sau apărările lor. Prin sentința civilă nr. 374 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV -a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pe care, în consecință, a respins-o ca inadmisibilă, reținând că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat. În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și este pe deplin aplicabilă în speță, iar incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice pârâte fiind inadmisibilă.

Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față, astfel: S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de jurisprudența C.E.D.O., legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, are prioritate.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.

În consecință, în cuprinsul motivării aceleiași decizii date în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispozițiile art. 481 C. civ., nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Aceeași motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a concluzionat în sensul că, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de chiriași.

În cauza de față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, iar reclamanta, deși a învederat lipsa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a invocat existența unor motive independente de voința sa care ar fi împiedicat-o să formuleze notificare în termenul legal. Nu se poate susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O.

sau a art. 6 din aceeași Convenție întrucât reclamanta nu beneficia de un „bun” în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de speranța legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiție ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri, cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale.

Față de faptul că reclamanta a învederat lipsa unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și de faptul că acțiunea a fost calificată de reclamantă drept acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., apelanta - reclamantă Q.B., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei primei instanțe, spre re judecare. În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta - reclamantă a susținut că admițând excepția inadmisibilității acțiunii, Tribunalul București a încălcat dispozițiile constituționale privind garantarea dreptului de proprietate și accesul liber la justiție și că o lege specială nu poate modifica sau încălca dispozițiile Constituției.

A mai arătat apelanta - reclamantă că Legea nr. 10/2001 prevede o procedură specială și un termen în care puteau fi formulate cereri de restituire printr-o procedură administrativă, prin adresarea unei cereri unității deținătoare a imobilului, prin intermediul executorului judecătoresc, urmând ca în măsura în care aceste cereri nu erau soluționate sau erau soluționate necorespunzător, părțile să se adreseze instanțelor de judecată. In măsura în care, din varii motive, foștii proprietari nu au uzat de dispozițiile legii speciale, au posibilitatea să se adreseze direct instanței de judecată în temeiul dreptului comun. O dovadă în acest sens o constituie și practica instanțelor de a suspenda procedura contencioasă până la soluționarea notificărilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prevederile Legii nr. 10/2001 nu abrogă dispozițiile Codului civil. Prin decizia civilă nr. 358/ A din 9 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat, împotriva sentinței civile nr. 374 din 16martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV -a civilă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: apelanta a formulat în 2009 în contradictoriu cu S.R. și cu M. București, o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., învederând că acest teren a fost preluat de S.R.

prin expropriere în temeiul Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981 și că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În plus, s-a făcut precizarea că cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar a fost respinsă cu mențiunea că terenul solicitat nu face obiectul aceste legi, fiind preluat prin expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981. Această situație juridică este confirmată de adresa nr. 7987 din 1 iulie 1993 emisă de Primăria Sectorului 1 București - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar. Prin urmare, terenul revendicat intră sub incidența Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, având în vedere că prin această decizie obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat, în esență, că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, și de imediată aplicare; s-a reținut, de asemenea, că Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001 și că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată, de asemenea, în recurs în interesul legii (M. Of.

nr. 108/23.02.2009) s-a stabilit că în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (Codul civil) se aplică legea specială, iar dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E. D.O., aceasta din urmă are prioritate.

S-a reținut în cuprinsul acestei decizii că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dar s-a apreciat că persoanele exceptate de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În speță, apelanta - reclamantă nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în considerarea argumentelor expuse anterior și nu a invocat nicio împrejurarea de natură să o fi pus în imposibilitate de a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv de a formula notificare. Criticile prin care s-a susținut că Legea nr. 10/2001 nu a abrogat Codul civil și nu înlătură posibilitatea de a formula acțiune în revendicare de drept comun sunt vădit nefondate prin raportare la dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (dreptul comun). Curtea reține că într-adevăr, dispozițiile Codului civil nu au fost abrogate prin Legea nr. 10/2001, dar ele nu mai sunt aplicabile în situațiile care cad sub incidența legii speciale.

Cu referire la încălcarea dreptului de acces la justiție și a dreptului de proprietate din perspectiva art. 6 și 13 din C.E.D.O. și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la această convenție, Curtea reține că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal” adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. C.E.D.O. a admis că acest drept nu este unul absolut, acesta fiind compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă apreciere. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă de principiu, art. 6 din Convenție, respectiv în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

În speță, apelanta - reclamantă a solicitat revendicarea unei suprafețe de teren chiar de la reprezentanții S.R., ipoteză în care potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, avea șanse reale de a obține pe calea legii speciale, restituirea în natură a terenului. În cauză nu a fost invocată vreo împrejurare mai presus de voința părții, de natură să o pună în imposibilitatea de a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care să atragă aplicabilitatea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. (care reglementează instituția repunerii în termen). Prin urmare, s-a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul analizat, și nu s- a făcut dovada că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. Sub aspectul criticilor prin care s-a susținut încălcarea dreptului de proprietate și de moștenire reglementate de Constituția României și de C.E.D.O., Curtea a reținut că pentru examinarea fondului unei pretenții, reclamantul trebuia să se supună procedurii care vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile; în cazul pendinte, omisiunea apelantei - reclamante de a se conforma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 atrage implicit imposibilitatea examinării pretenției pe fond, cu consecința că aceasta nu mai poate beneficia de realizarea dreptului pretins, însă aceasta este o consecință a propriei nediligențe.

Având în vedere că soluția de respingere a acțiunii de revendicare, ca inadmisibilă, este legală și nu aduce atingere dreptului de acces la justiție, reglementat atât de Constituția României, cât și de C.E.D.O., Curtea a considerat că nu se impune analiza pe fond a temeiniciei cererii de chemare în judecată cu referire la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Q.B. care a învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate: În mod greșit instanța de apel a respins apelul declarat, considerând fondată hotărârea primei instanțe prin care a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Se susține că, urmare a admiterii inadmisibilității acțiunii, sunt încălcate prevederile din Constituție; prevederile Legii nr. 10/2001 nu abrogă dispozițiile Codului civil; prin admiterea acțiunii nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității rapoartelor juridice. Se mai consideră că raportul dintre reglementările Legii nr. 10/2001 și dreptul comun nu a fost analizat de instanța de apel, impunându-se ca instanța să cerceteze fondul cauzei, și anume faptul că terenul nu a fost înstrăinat către terțe persoane și că nu s-ar afecta alte raporturi juridice. Se susține în drept incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Criticile privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt fondate.

Anterior adoptării Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparație, principiul restituirii în natură a imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ. Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Instanțele de judecată au considerat că acțiunea în revendicare promovată după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă soluționând cauza dedusă judecății exclusiv pe această excepție. Admiterea acestei excepții de către instanța de judecată este criticabilă, soluționându-se greșit cauza, fără a intra în cercetarea fondului.

Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție consideră însă, că este necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O., și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fondul cauzei dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției, o speranță legitimă, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de reclamanta G.B., în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și sentința și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, care va proceda la rejudecarea acțiunii conform considerentelor expuse mai sus.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Q.B. împotriva deciziei nr. 358/ A din 9 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 374 din 16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV -a civilă și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.