ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9164/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: prin acțiunea înregistrată la 13 august 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 4, reclamantul W.E. a chemat în judecată pe pârâții N.I. și N.G. , solicitând, în temeiul art. 480 și urm. C. civ., revendicarea apartamentului nr. 3 situat în București. S-a arătat în motivarea acțiunii că imobilul revendicat a aparținut din 1934 tatălui său W.W., de la care a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, iar pârâții îl dețin în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 cu statul, care nu era adevăratul proprietar. Au fost depuse în copie: contractul de vânzare cumpărare din 1934 prin care soții W. au dobândit întregul imobil, procesul verbal din 1991 de înscriere în cartea funciară, anexa decretului de naționalizare, certificatul nr. 59/2002 care atestă calitatea de moștenitor a reclamantului, procura dată de acesta dnei M.P.

Pârâții au solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii, depunând și o dovadă de la Primăria București din care rezultă că nu s-a adresat nici o cerere de către reclamant pentru restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 8246 din 3 decembrie 2002 Judecătoria sectorului 4 a admis excepția ridicată din oficiu și a respins ca inadmisibilă acțiunea. S-a reținut în motivarea acestei soluții că prin art. 6 al Legii nr. 213/1998 s-a recunoscut foștilor proprietari ai imobilelor ce au intrat în proprietatea statului, posibilitatea de a intenta acțiuni în revendicare a acestora, dacă nu există o lege specială de reparație. Or, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, cererile de retrocedare trebuie să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, neputând fi intentată direct acțiune în instanță, fără parcurgerea fazei administrative prealabile.

Prin decizia civilă 675 din 20 martie 2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând drept corectă motivarea judecătoriei. Prin decizia civilă nr. 2601 din 24 noiembrie 2003 Curtea de apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia tribunalului, a admis apelul împotriva sentinței de fond, care a fost anulată, și a reținut cauza pentru evocarea fondului, ca instanță de apel. S-a reținut în motivarea acestei decizii că procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001, care împiedică investirea direct a instanței cu o acțiune în revendicare a unui imobil pretins preluat abuziv de stat vizează numai ipoteza în care pârât în acțiunea de revendicare este statul, nu și o persoană fizică, subdobânditor al imobilului.

În dosarul nr. 3616/2003 nou format, Curtea de apel București, secția a III-a civilă, a completat probatoriul cu înscrisuri, interogatorii, declarații de martori și apoi a pronunțat decizia nr. 1726 A din 8 septembrie 2004, prin care a respins acțiunea ca nefondată. S-a reținut în motivarea soluției că din analiza situației de fapt, raportată la dispozițiile Codului civil și la cele de drept material conținute în Legea nr. 10/2001, se poate deduce valabilitatea titlului deținut de pârâții din acțiunea în revendicare. Aceștia au cumpărat de bună-credință de la stat apartamentul pe care îl locuiau, neavând nici o îndoială asupra validității contractului, de vreme ce nu au fost înștiințați de către reclamant asupra pretențiilor sale cu privire la imobilul aflat din 1950 în proprietatea statului.

Împotriva acestei decizii în termen legal, reclamantul, prin avocat Ș.D.I., a declarat recurs, invocând nelegalitatea, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține astfel că în mod greșit instanța a făcut în speță aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, act normativ neaplicabil la speță, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2601/2003 a aceleiași instanțe. Ca atare, susține recurentul, în analiza comparativă a titlurilor părților litigante, instanța trebuia să folosească criteriul vechimii, transcrierii, calității autorului, iar nu exclusiv acela al bunei credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

În realitate, se susține că titlul statului asupra imobilului era nul, astfel că nici titlul pârâților, care au cumpărat de la stat, nu poate fi valabil. Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului. S-a susținut că valabilitatea titlului lor a fost verificată și confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia nr. 419/2005 a Curții de apel București, secția a IV-a), astfel încât imobilul fiind deținut cu titlu, acțiunea în revendicare corect a fost respinsă. Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse. Acțiunea în revendicare imobiliară nu este reglementată nici în Codul civil, nici în cel de procedură civilă, principiile aplicabile fiind creația doctrinei și a practicii judiciare.

În acest sens, este de principiu că în favoarea pârâtului posesor operează o prezumție relativă de proprietate, reclamantul având sarcina probei propriului drept de proprietate care îi va asigura succesul demersului dacă pârâtul nu are nici un titlu sau dacă, prin compararea titlurilor celor două părți, al reclamantului prevalează, fiind considerat preferabil. În speță, ambele părți litigante invocă drept temei al dreptului de proprietate pretins contracte de vânzare cumpărare, provenind de la autori diferiți. Reclamantul, în calitate de moștenitor al părinților săi, invocă actul de vindere-cumpărare din 28 iulie 1934 prin care A.L. a vândut soților W. imobilul cumpărat de ea în 1933 de la L.K.

În anul 1950, prin Decretul nr. 92 de naționalizare, imobilul a intrat în proprietatea statului, în care s-a găsit până în 6 noiembrie 1996 când a fost vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților, care au cumpărat apartamentul nr. 3, pe care îl locuiau în calitate de chiriași. Reclamantul susține că titlul prezentat de el, descris mai sus, este preferabil titlului opus de pârâți, pentru că este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, în timp ce al pârâților provine de la un fals proprietar, statul, care a preluat abuziv proprietatea părinților săi. Este reală susținerea teoretică din recurs, în sensul că în procesul de comparare a titlului, instanța trebuie să ia în considerare mai multe criterii, cum ar fi cele anterior enunțate.

În cauza de față, instanța de apel, acționând ca instanță devolutivă de control, a administrat probe, din interpretarea cărora a ajuns la concluzia că, în prezența unui titlu valabil al pârâților, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă. Modul de interpretare al probelor excede, cum se știe, competenței instanței de recurs, conform art. 304 C. proc. civ., care vizează exclusiv nelegalitatea hotărârii. Cu valoarea de principiu însă, atitudinea subiectivă a părților, comportarea ca un bonos pater familias nu poate fi ignorată atunci când se decide asupra persoanei care este mai îndreptățită să păstreze dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Părinții reclamantului au fost deposedați de imobil în anul 1950, au părăsit România în anii 1970 și au decedat în străinătate.

Singurul lor moștenitor, reclamantul, nu a întreprins nici un demers pentru a contesta dreptul statului asupra imobilului nici după înlăturarea regimului totalitar, până la data formulării prezentei acțiuni, 13 august 2002. Statul a vândut imobilul în anul 1996, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 112/1995 în favoarea foștilor proprietari care puteau depune cereri de restituire în natură sau despăgubiri. Chiriașii nu au fost înștiințați de reclamant sau reprezentantul său asupra vreunei pretenții legate de apartamentul pe care îl locuiau și care le putea crea dubii asupra calității de proprietar a statului.

Ca atare, s-au găsit într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea statului de proprietar, neaflând decât după chemarea în judecată că într-adevăr, greșit s-a naționalizat imobilul de la părinții reclamantului, care erau intelectuali și nu intrau în sfera de aplicare a Decretului nr. 92/1950, în temeiul căruia statul a devenit proprietar. Aparența în drept, bazată pe caracterul oneros, cu titlu particular și în stare de eroare comună și invincibilă a dobândirii de către pârâți a apartamentului (bună-credință calificată) conduce univoc la soluția respingerii acțiunii în revendicare. Referirea instanței de apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, neindicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru a atrage admiterea recursului, așa cum se pretinde. Faptul că în ordinea de drept exista la data introducerii acțiunii și există și în prezent actul normativ menționat, acum substanțial modificat în favoarea acoperirii prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă a proprietăților imobiliare în regimul comunist, nu poate fi ignorat de destinatarii normelor juridice și cu atât mai puțin judecători, chemați să aplice legea. Tocmai de aceea, respingerea, corectă, a acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului bunului preluat abuziv nu semnifică lipsirea reclamantului de a obține reparație de la stat, cel care i-a deposedat pe părinții săi. Pentru considerentele expuse, văzând că recursul nu este fondat, acesta va fi respins conform art. 312 C. proc.

civ. Conform art. 274 C. proc. civ., se vor acorda cheltuielile de judecată pârâților intimați, dovedite conform legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul W.E., împotriva deciziei civile 1726 din 18 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Obligă recurentul la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2005.