ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7521/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4

martie 2004, reclamanta Z.R. a chemat în judecată pârâții Prefectura

Municipiului București, prin Prefect, Primăria Municipiului București, prin

Primarul general, Consiliul General al Municipiului București, Primăria

sectorului 3 București și Consiliul local al sectorului 3 București, solicitând

să se dispună retrocedarea imobilului teren în suprafață de 145 mp situat în

București, și să-i fie lăsat terenul în deplină proprietate ei și surorilor

sale Z.M. și C.A., să fie obligate pârâtele în solidar la plata despăgubirilor

în sumă de 29.000 dolari, contravaloarea imobilului, dar numai în situația în

care pârâții vor dovedi că retrocedarea în natură nu este posibilă.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că tatăl său S.D. a cumpărat la 6 iunie 1949 imobilul, conform actului

de vânzare-cumpărare nr. 6847, acesta fiind moștenit ulterior de soția

supraviețuitoare și reclamantă cu cele două surori ale sale, conform

certificatului de moștenitor nr. 919 din 26 martie 1963.

A mai arătat reclamanta că imobilul

a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 1897/1979, în baza

Decretului nr. 223/1974, iar la 14 august 2001 a adresat Prefecturii București

notificarea nr. 15823 privind retrocedarea terenului, dar nu a primit nici un

răspuns până în prezent.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința nr. 519 din 3 iunie 2004, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocate de Prefectura Municipiului București și

Primăria sectorului 3 București și a respins ca inadmisibilă acțiunea

reclamantei.

Instanța a reținut, în esență, că

Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă derogatorie de la

dreptul comun privitor la restituirea imobilelor naționalizate, iar după data

intrării în vigoare a acestui act normativ, persoanele ce solicită restituirea

unor astfel de imobile au la dispoziție doar aceste prevederi.

Drept urmare, intentarea unei astfel

de cereri direct la instanță este inadmisibilă, deoarece conform Legii nr. 10/2001,

se poate ataca la instanță numai decizia/dispoziția emisă în urma notificării.

Astfel, a fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 1249 /A

din 30 iunie 2005 a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei din urmă decizii

reclamanta a declarat recurs și a criticat-o pentru nelegalitate, invocând

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și anume că

hotărârea cuprinde motive străine cauzei și că s-a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al celor două capete de cerere ale acțiunii introductive.

Recursul este fondat pentru

considerentele care succed.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după

caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

În conformitate cu art. 24 alin. (1)

din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

este obligat, în termenul prevăzut de art. 23, să facă persoanei îndreptățite

ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Procedura administrativă este

obligatorie pentru ambele părți: obligația fostului proprietar sau a

moștenitorului acestuia fiind de a formula notificarea, iar obligația unității

notificate fiind aceea de a o soluționa în termenul prevăzut de lege.

În condițiile în care Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza

în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau

dispoziția prevăzută de art. 23 din Lege, în termenul de 60 de zile, nu se

poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței

competente, tribunalul, pe considerentul că plângerea ar fi prematur introdusă

și inadmisibilă. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are

valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie

cenzurat de către tribunal tot în condițiile acestei proceduri speciale.

A considera că plângerea este

prematură sau inadmisibilă și a o respinge ca atare, nu înseamnă numai a da

dovadă de un formalism nejustificat, dar s-ar ajunge la nesocotirea finalității

și caracterului reparatoriu al acestei legi, amânându-se fără termen rezolvarea

echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de

despăgubiri, ignorându-se astfel dreptul la reparație.

Din probatoriul administrat în cauză

reiese că reclamanta, la 14 august 2001 a adresat Prefecturii Municipiului

București notificarea nr. 15823 privind retrocedarea terenului în cauză.

Cum, în raportul juridic dedus

judecății nu s-a făcut dovada că reclamantei i-a fost soluționată notificarea,

într-un fel sau altul, în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și

care, în speță, a fost depășit, este evident că, în raport cu art. 21 din

Constituție, astfel cum a fost revizuită și cu art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, analizarea cererii formulate

de reclamantă direct de instanța de judecată devine admisibilă, în condițiile

în care se constată refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde notificării

formulate în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în mod greșit instanța de

fond, prin soluția confirmată de instanța de apel, a respins ca inadmisibilă

acțiunea reclamantei, întrucât ea era îndreptățită, pentru considerentele

arătate, să se adreseze instanței de judecată, neputându-i fi îngrădit liberul

acces la justiție până la finalizarea, într-un termen nespecificat a procedurii

administrative, iar instanța trebuia să examineze și să soluționeze cererea

reclamantei în cadrul procesual definit de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere argumentele ce

preced, se constată că recursul este fondat și, în consecință va fi admis,

hotărârile pronunțate vor fi casate, iar cauza va fi trimisă Tribunalului

București, în vederea rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Z.R. împotriva deciziei

nr. 1249/A din 30 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată, precum și sentința nr.

519 din 3 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2006.