ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6329/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

sectorului 3 București la data de 5 martie 2004 reclamanta S.E. a chemat în

judecată Primăria municipiului București prin Primarul general și Ministerul

Finanțelor Publice și a cerut instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să constate că statul deține fără titlu valabil imobilul din

București, compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție cu subsol,

parter și două etaje, să o oblige pe pârâta Primăria municipiului București să

emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului sau, dacă acest lucru

nu mai este posibil, să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de

titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare pentru

spațiile din imobil ce nu pot fi restituite în natură, la nivelul sumelor

indicate în expertiza atașată cererii de chemare în judecată și să-l oblige pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i elibereze titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la nivelul sumelor

stabilite de instanță.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în

esență, că este unica moștenitoare a părinților săi care au avut în proprietate

imobilul ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și că deși s-a adresat

Primăriei municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001 cu o cerere de

restituire în natură sau în echivalent a imobilului, însă nu a primit nici un

răspuns.

Tribunalul București, secția a III a civilă,

instanță în favoarea căreia Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat

competența de soluționare a cauzei prin sentința nr. 781 din 15 septembrie

2004, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă, motivând, în

esență, că nerespectarea de către instituția deținătoare a termenului prevăzut

de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu justifică acțiunea directă în

instanță, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens, ci eventual,

formularea unei cereri întemeiată pe prevederile Codului civil care

reglementează obligația de a face iar excepția inadmisibilității pe care a

invocat-o și admis-o instanța, nu poate fi interpretată ca o limitare a

accesului la justiție întrucât, pe de o parte, reclamantul are la îndemână alte

căi juridice de determinare a unității deținătoare să răspundă notificării, iar

pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea

cenzurării de către instanța de judecată a deciziei administrative.

Prin decizia civilă nr. 1697 A din 14

decembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de

reclamanta S.E. împotriva sentinței nr. 781 din 15 septembrie 2004 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III a civilă, pe care a anulat-o, fixând

termen pentru evocarea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a VII a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

judecând cauza în fond după anularea sentinței nr. 781 din 15 septembrie 2004

nr. 781 din 15 septembrie 2004, prin decizia nr. 239 A din 15 martie 2005 a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.E. și a obligat Municipiul

București prin Primarul general al municipiului București să răspundă la

notificarea reclamantei. A luat act că reclamanta a renunțat la judecata

celorlalte capete de cerere.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel

București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 23

alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că, în condițiile în

care reclamanta a făcut dovada că a notificat Primăria municipiului București

iar aceasta nu a soluționat-o în termenul prevăzut de lege, acțiunea în

justiție pe care reclamanta a formulat-o este admisibilă.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs Municipiul București prin Primarul general care, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de zile de

soluționare a cererii este un termen de recomandare iar depășirea lui poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în

măsura în care a fost depășit în mod culpabil iar persoana îndreptățită face

dovada existenței unui prejudiciu, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, acțiunea

fiind inadmisibilă.

Recursul este nefondat pentru temeiurile care

succed.

Potrivit art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau,

după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură.

În conformitate cu art. 24 alin. (1) din

lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este

obligat, în termenul prevăzut de art. 23, să facă persoanei îndreptățite ofertă

de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Procedura administrativă este obligatorie pentru

ambele părți: obligația fostului proprietar sau a moștenitorului acestuia fiind

de a formula notificarea iar obligația unității notificate fiind aceea de a o

soluționa în termenul prevăzut de lege.

În condițiile în care Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care

persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția

prevăzută de art. 23 din Lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza

persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, tribunalul,

pe considerentul că plângerea ar fi prematur introdusă și inadmisibilă.

Din probatoriul administrat în cauză

reiese că reclamanta, la data de 13 iunie 2001, a notificat Primăria

municipiului București, prin executorul judecătoresc să-i retrocedeze, în

echivalent, sub formă de titluri de valoare, imobilul din București, fapt

necontestat de Primăria municipiului București care, însă, nu s-a pronunțat

asupra notificării în termenul defipt de Legea nr. 10/2001 (fila 12 din dosarul

nr. 2638/2004 al Judecătoriei sectorului 5 București).

Cum

până la data înregistrării acțiunii în justiție, 5 martie 2004, nu s-a făcut

dovada că reclamantei i-a fost soluționată notificarea într-un fel sau altul,

în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, și care, în speță, a

fost depășit, este evident că, în raport cu art. 21 din Constituție, astfel cum

a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 și cu art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, demersul judiciar al

reclamantei este pe deplin justificat și în mod legal prin decizia atacată cu

recurs, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea reclamantei, obligând

pârâtul să-i răspundă la notificare.

De altfel, reprezentanta recurentului-pârât Municipiul

București prin Primarul general a depus la dosar, în ședința publică din data

de 28 iunie 2006, Dispoziția nr. 3898 din 21 februarie 2005 emisă în temeiul

Legii nr. 10/2001 de Primarul general al municipiului București prin care a

fost soluționată notificarea formulată de S.E. referitor la imobilul din

București, înscris cu care recurentul-pârât a făcut dovada că s-a conformat

obligației stabilite de instanța judecătorească prin decizia atacată cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul general împotriva deciziei nr. 239 A din 15 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iulie 2006.