ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6903/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 22 octombrie 2002 reclamanții M.T. și T.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General pentru a fi obligată să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii cu care a fost notificată având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în București. Prin sentința civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2003 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să emită dispoziție motivată conform prevederilor art. 23-25 din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 172 din 9 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Amândouă instanțele au constatat, în esență, că reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului comun M.I., au solicitat pârâtei, prin notificarea nr. 38 din 21 mai 2001 transmisă prin Biroul executorului judecătoresc T.G., restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 885 mp și două locuințe, scop în care au depus actele doveditoare necesare, iar pârâta a emis adresa nr. 1659 din 18 septembrie 2002, prin care a comunicat reclamanților că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în temeiul Legii nr. 4/1973. Instanțele au statuat că adresa emisă de pârâtă nu întrunește cerințele art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți a cere obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții motivate prin care să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură, obiect al notificării.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, solicitând casarea hotărârilor pronunțate și în fond respingerea acțiunii reclamanților. Dezvoltând recursul, pârâtul invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aceea că, pe de o parte, reclamanții, față de lipsa răspunsului invocat, aveau la îndemână numai acțiunea prevăzută de Legea nr. 29/1990, nicidecum acțiunea formulată, dat fiind că termenul de 60 zile este un termen de control, iar, pe de altă parte, nu are culpa reținută în sarcina sa deoarece reclamanții nu au făcut dovada că „dosarul de modificare” este complet. Recursul nu este întemeiat.

Din dovezile aflate la dosarul cauzei rezultă că odată cu notificarea reclamanții au transmis pârâtului două acte autentice de vânzare-cumpărare ale imobilului cerut a fi restituit în natură, un plan cadastral oficial, un înscris care atestă trecerea imobilului în proprietatea statului, precum și două certificate de moștenitor referitoare la calitatea reclamanților de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului, adică tocmai dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificat prin O.U.G. nr. 109/2001.

În aceste condiții, unitatea deținătoare notificată avea obligația instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligație revenindu-i și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situații în care persoanei îndreptățite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că atât modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă notificării, sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, ceea ce este și firesc pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.

Așadar, adresa emisă de primărie nu poate suplini decizia/dispoziția cerută de lege și împiedică aplicarea prevederilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce poate fi atacat lipsește, iar aceste dispoziții sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie. Ca urmare, prin modalitatea în care a înțeles să răspundă notificării, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă prin care a afectat interesele reclamanților și i-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze instanței judecătorești pe calea acțiunii folosite pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate, întrucât o atare obligație decurge din chiar Legea nr. 10/2001 și face parte dintre-o procedură administrativ-jurisdicțională specială și prealabilă instituită în mod imperativ, fiind exclusă incidența dispozițiilor Legii nr. 29/1990.

Pentru toate cele ce preced hotărârile atacate sunt pe deplin legale, recursul fiind nefondat, urmând a fi respins ca atare în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 172 din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2004.