ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6903/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6903/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă din 22
octombrie 2002 reclamanții M.T. și T.S. au chemat în judecată pe pârâta
Primăria municipiului București, prin Primarul General pentru a fi obligată să
se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii cu care a fost notificată
având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat
în București.
Prin sentința civilă nr. 16 din 10
ianuarie 2003 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a
obligat pe pârâtă să emită dispoziție motivată conform prevederilor art. 23-25
din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de Municipiul
București prin Primarul General a fost respins ca nefondat prin decizia civilă
nr. 172 din 9 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă.
Amândouă instanțele au constatat, în
esență, că reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului comun M.I., au
solicitat pârâtei, prin notificarea nr. 38 din 21 mai 2001 transmisă prin
Biroul executorului judecătoresc T.G., restituirea în natură a imobilului
situat în București, compus din teren în suprafață de 885 mp și două locuințe,
scop în care au depus actele doveditoare necesare, iar pârâta a emis adresa nr.
1659 din 18 septembrie 2002, prin care a comunicat reclamanților că imobilul nu
poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în temeiul Legii nr. 4/1973.
Instanțele au statuat că adresa
emisă de pârâtă nu întrunește cerințele art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel
că reclamanții sunt îndreptățiți a cere obligarea pârâtei la emiterea unei
dispoziții motivate prin care să se pronunțe asupra cererii de restituire în
natură, obiect al notificării.
Împotriva deciziei instanței de apel
a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, solicitând
casarea hotărârilor pronunțate și în fond respingerea acțiunii reclamanților.
Dezvoltând recursul, pârâtul invocă
motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aceea
că, pe de o parte, reclamanții, față de lipsa răspunsului invocat, aveau la
îndemână numai acțiunea prevăzută de Legea nr. 29/1990, nicidecum acțiunea
formulată, dat fiind că termenul de 60 zile este un termen de control, iar, pe
de altă parte, nu are culpa reținută în sarcina sa deoarece reclamanții nu au
făcut dovada că „dosarul de modificare” este complet.
Recursul nu este întemeiat.
Din dovezile aflate la dosarul
cauzei rezultă că odată cu notificarea reclamanții au transmis pârâtului două
acte autentice de vânzare-cumpărare ale imobilului cerut a fi restituit în
natură, un plan cadastral oficial, un înscris care atestă trecerea imobilului
în proprietatea statului, precum și două certificate de moștenitor referitoare
la calitatea reclamanților de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului,
adică tocmai dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificat prin
O.U.G. nr. 109/2001.
În aceste condiții, unitatea
deținătoare notificată avea obligația instituită prin art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării
și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz,
dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligație
revenindu-i și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul
în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situații
în care persoanei îndreptățite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin
echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În lumina dispozițiilor legale mai
sus evocate, legiuitorul a considerat că atât modalitatea de răspuns la
notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă notificării, sunt
imperative, iar nu cu caracter de recomandare, ceea ce este și firesc pentru că
altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Așadar, adresa emisă de primărie nu
poate suplini decizia/dispoziția cerută de lege și împiedică aplicarea
prevederilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin
ipoteză, actul ce poate fi atacat lipsește, iar aceste dispoziții sunt de
strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie.
Ca urmare, prin modalitatea în care
a înțeles să răspundă notificării, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă prin
care a afectat interesele reclamanților și i-a lipsit de posibilitatea de a-și
apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze
instanței judecătorești pe calea acțiunii folosite pentru a cere obligarea
pârâtului la emiterea dispoziției motivate, întrucât o atare obligație decurge
din chiar Legea nr. 10/2001 și face parte dintre-o procedură
administrativ-jurisdicțională specială și prealabilă instituită în mod
imperativ, fiind exclusă incidența dispozițiilor Legii nr. 29/1990.
Pentru toate cele ce preced
hotărârile atacate sunt pe deplin legale, recursul fiind nefondat, urmând a fi
respins ca atare în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de
pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 172
din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2004.