ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4033/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 927 din 29 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta I.M. în contradictoriu cu Primăria municipiul București ce a fost obligată să emită dispoziția prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din București. În pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 376 mp și acordarea despăgubirilor pentru construcția demolată. Primăria municipiul București prin adresa nr. 1556 din 17 septembrie 2002 a comunicat reclamantei că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură deoarece face parte din domeniul public al Municipiului București și că urmează să i se facă o ofertă de măsuri reparatorii în echivalent după apariția Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a considerat că din prevederile Legii nr. 10/2001 rezultă, fără echivoc, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării, indiferent dacă imobilul nu poate fi restituit în natură, situație în care se face ofertă pentru măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul de față, pârâta a refuzat să soluționeze notificarea reclamantei prin emiterea dispoziției motivate la care se referă art. 24 din Legea nr. 10/2001, situație în care persoana îndreptățită se poate adresa instanței în temeiul art.1073 și urm. C. proc. civ. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâtul Municipiul București a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 64A din 15 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Instanța de apel a considerat legală și temeinică hotărârea tribunalului și a stabilit că deși pretențiile reclamantei constau în obligarea pârâtei la emiterea unui act, deci într-o obligație de a face, aceasta tinde să obțină o dispoziție sau o decizie ce face obiectul de reglementare al legii speciale, ceea ce atrage competența materială în primă instanță a tribunalului și nu a judecătoriei. Apoi, s-a mai reținut că de vreme ce art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin deciziei sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, înseamnă că norma înscrisă în text are caracter imperativ.

Ca urmare, unitatea deținătoare nu este chemată să aprecieze asupra respectării termenului de 60 de zile, ci trebuie să-l accepte ca un termen obligatoriu în care să soluționeze notificarea persoanei îndreptățite. În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul susține în esență că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare așa încât depășirea lui poate atrage obligarea unității deținătoare la plata unor despăgubiri dacă notificatorul face dovada existenței unui prejudiciu, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.

Mai mult, se susține că intimata-reclamantă nu a depus întreaga documentație ca anexă la notificare, astfel că recurenta nu are nici o culpă în neemiterea dispoziției motivate. Recursul este nefondat. Procedura soluționării notificării adresată de persoana îndreptățită prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, are caracter necontencios, dar obligatoriu potrivit art. 109 alin. (4) C. proc. civ. Rezultă, că în cazul temporizării acestei proceduri de unitatea deținătoare, notificatorul are deschisă calea la jurisdicție civilă pentru a si finalizată, independent de faptul că dovedește sau nu existența unui prejudiciu. Deși, nu s-a dovedit susținerea recurentei că intimata nu a depus toate actele doveditoare la care se referă art. 22 din Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu împiedica unitatea deținătoare să soluționeze notificarea, eventual respingând-o cu această motivare.

Este cert că termenul de 60 de zile prevăzut de lege, nu este lăsat la discreția unității deținătoare ci reprezintă un termen rezonabil până la care trebuie soluționată notificarea. Așa fiind, hotărârea instanței de apel este legală și drept consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București, împotriva deciziei nr. 64/A din 15 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2006.