ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4033/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 927 din 29

octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta I.M. în contradictoriu cu Primăria

municipiul București ce a fost obligată să emită dispoziția prevăzută de art.

24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din București.

În pronunțarea acestei hotărâri s-a

reținut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă solicitând restituirea în natură

a terenului în suprafață de 376 mp și acordarea despăgubirilor pentru

construcția demolată.

Primăria municipiul

București prin adresa nr. 1556 din 17 septembrie 2002 a comunicat reclamantei

că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură deoarece face parte din

domeniul public al Municipiului București și că urmează să i se facă o ofertă

de măsuri reparatorii în echivalent după apariția Normelor metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a

considerat că din prevederile Legii nr. 10/2001 rezultă, fără echivoc, că

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării,

indiferent dacă imobilul nu poate fi restituit în natură, situație în care se

face ofertă pentru măsuri reparatorii prin echivalent.

În cazul de față,

pârâta a refuzat să soluționeze notificarea reclamantei prin emiterea

dispoziției motivate la care se referă art. 24 din Legea nr. 10/2001, situație

în care persoana îndreptățită se poate adresa instanței în temeiul art.1073 și

urm. C. proc. civ.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de pârâtul Municipiul București a fost respins ca

nefondat prin decizia nr. 64A din 15 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Instanța de apel a

considerat legală și temeinică hotărârea tribunalului și a stabilit că deși

pretențiile reclamantei constau în obligarea pârâtei la emiterea unui act, deci

într-o obligație de a face, aceasta tinde să obțină o dispoziție sau o decizie

ce face obiectul de reglementare al legii speciale, ceea ce atrage competența

materială în primă instanță a tribunalului și nu a judecătoriei.

Apoi, s-a mai reținut

că de vreme ce art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin deciziei

sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, înseamnă că

norma înscrisă în text are caracter imperativ.

Ca urmare, unitatea

deținătoare nu este chemată să aprecieze asupra respectării termenului de 60 de

zile, ci trebuie să-l accepte ca un termen obligatoriu în care să soluționeze

notificarea persoanei îndreptățite.

În termenul prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul

Municipiul București invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul susține în

esență că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este

un termen de recomandare așa încât depășirea lui poate atrage obligarea

unității deținătoare la plata unor despăgubiri dacă notificatorul face dovada

existenței unui prejudiciu, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.

Mai mult, se susține

că intimata-reclamantă nu a depus întreaga documentație ca anexă la notificare,

astfel că recurenta nu are nici o culpă în neemiterea dispoziției motivate.

Recursul este

nefondat.

Procedura

soluționării notificării adresată de persoana îndreptățită prevăzută de Legea

nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, are caracter

necontencios, dar obligatoriu potrivit art. 109 alin. (4) C. proc. civ.

Rezultă, că în cazul

temporizării acestei proceduri de unitatea deținătoare, notificatorul are

deschisă calea la jurisdicție civilă pentru a si finalizată, independent de

faptul că dovedește sau nu existența unui prejudiciu.

Deși, nu s-a dovedit

susținerea recurentei că intimata nu a depus toate actele doveditoare la care

se referă art. 22 din Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu împiedica

unitatea deținătoare să soluționeze notificarea, eventual respingând-o cu

această motivare.

Este cert că termenul

de 60 de zile prevăzut de lege, nu este lăsat la discreția unității deținătoare

ci reprezintă un termen rezonabil până la care trebuie soluționată notificarea.

Așa fiind, hotărârea

instanței de apel este legală și drept consecință, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București, împotriva deciziei nr. 64/A din 15 martie

2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2006.