ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7511/2007

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 noiembrie 2006, reclamanta I.E.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, să se dispună obligarea pârâtului

să emită o dispoziție motivată de restituire în natură sau de respingere

privind imobilul situat în București, pentru care a înaintat notificarea

înregistrată sub nr. 10918 din 10 august 2001.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin notificarea menționată a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, la care pârâtul nu a răspuns până la data

sesizării instanței.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005,

art. 1073 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1700 din 15

decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă cererea

reclamantei și obligat pârâtul să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată

potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 asupra notificării nr. 10918 din

10 august 2001 formulate de reclamant prin Biroul Executorului Judecătoresc

C.S.A., privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 mp și

situat în București.

Prima instanță a reținut, în esență,

că din adresa nr. 10918 din 14 decembrie 2006, rezultă că pârâtul nu a

soluționat notificarea, obligație prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, motiv pentru care s-a reținut temeinicia cererii introductive.

Apelul declarat de pârât împotriva

susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 265

A din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, instanță care a reținut că

termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, prevede o dată limită de la

care începe să curgă termenul de 60 de zile, moment procedural ce nu corespunde

celui invocat de pârât.

Chiar dacă ar fi reale susținerile

pârâtului, privind nedepunerea documentației solicită reclamantei, aceasta nu

poate justifica întârzierea sine die a soluționării notificării, în speță

trecând mai mult de trei ani de la data la care pârâta ar fi trebuit să

răspundă cererii cu soluționarea căreia a fost învestit.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a

învederat că instanțele au nesocotit prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

care stabilește ca moment de la care începe să curgă termenul de 60 de zile

prevăzut de aceste dispoziții legale, fie data depunerii notificării, fie pe

aceea a depunerii actelor doveditoare.

Întrucât, în speță, notificatorii nu

au depus toate actele de care înțeleg să se folosească în susținerea

notificării, au considerat că termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

În drept, criticile au fost

încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) [fost

art. 23 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile de

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 23 (fost art. 22 din lege), unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură”.

Termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației legale menționate poate avea, într-adevăr ca date de

referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea

obligației legale menționate se poate proroga cu acordul expres sau tacit al

persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de

zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire.

Pentru a avea însă beneficiul

acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau

comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are

semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză

termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data

comunicării răspunsului).

Prin urmare, pentru a se putea

prevala de ipoteza textului art. 25 din lege, care determină ca moment de

plecare a termenului de 60 de zile, data depunerii actelor doveditoare,

unitatea deținătoare trebuia să fi solicitat persoanei îndreptățite să

înainteze actele pe care le consideră necesare soluționării notificării,

solicitare ce în cauză nu a fost făcută.

De menționat, în legătură cu

aspectul analizat că, potrivit actelor dosarului, abia la data de 14 decembrie

2006, pârâtul a solicitat reclamantei întregirea documentației anexate

notificării, dată ce se plasează după momentul promovării cererii de chemare în

judecată, situație ce denotă pasivitatea pârâtei și care corect a fost

sancționată de instanțe.

Ca atare, este justificat demersul

judiciar al reclamantei care a solicitat instanței judecătorești obligarea

persoanei juridice deținătoare să emită o decizie sau dispoziție motivată,

întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită de lege în mod imperativ.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Municipiul

București prin primarul general împotriva deciziei nr. 265 A din 2 mai 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2007 .