ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7511/2007

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2006, reclamanta I.E.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să se dispună obligarea pârâtului să emită o dispoziție motivată de restituire în natură sau de respingere privind imobilul situat în București, pentru care a înaintat notificarea înregistrată sub nr. 10918 din 10 august 2001. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea menționată a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, la care pârâtul nu a răspuns până la data sesizării instanței. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, art. 1073 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 1700 din 15 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă cererea reclamantei și obligat pârâtul să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 asupra notificării nr. 10918 din 10 august 2001 formulate de reclamant prin Biroul Executorului Judecătoresc C.S.A., privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 mp și situat în București. Prima instanță a reținut, în esență, că din adresa nr. 10918 din 14 decembrie 2006, rezultă că pârâtul nu a soluționat notificarea, obligație prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care s-a reținut temeinicia cererii introductive.

Apelul declarat de pârât împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 265 A din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, instanță care a reținut că termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, prevede o dată limită de la care începe să curgă termenul de 60 de zile, moment procedural ce nu corespunde celui invocat de pârât. Chiar dacă ar fi reale susținerile pârâtului, privind nedepunerea documentației solicită reclamantei, aceasta nu poate justifica întârzierea sine die a soluționării notificării, în speță trecând mai mult de trei ani de la data la care pârâta ar fi trebuit să răspundă cererii cu soluționarea căreia a fost învestit.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a învederat că instanțele au nesocotit prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, care stabilește ca moment de la care începe să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de aceste dispoziții legale, fie data depunerii notificării, fie pe aceea a depunerii actelor doveditoare. Întrucât, în speță, notificatorii nu au depus toate actele de care înțeleg să se folosească în susținerea notificării, au considerat că termenul de 60 de zile nu a început să curgă. În drept, criticile au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) [fost art. 23 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile de înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (fost art. 22 din lege), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației legale menționate poate avea, într-adevăr ca date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Termenul pentru îndeplinirea obligației legale menționate se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea însă beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului). Prin urmare, pentru a se putea prevala de ipoteza textului art. 25 din lege, care determină ca moment de plecare a termenului de 60 de zile, data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare trebuia să fi solicitat persoanei îndreptățite să înainteze actele pe care le consideră necesare soluționării notificării, solicitare ce în cauză nu a fost făcută.

De menționat, în legătură cu aspectul analizat că, potrivit actelor dosarului, abia la data de 14 decembrie 2006, pârâtul a solicitat reclamantei întregirea documentației anexate notificării, dată ce se plasează după momentul promovării cererii de chemare în judecată, situație ce denotă pasivitatea pârâtei și care corect a fost sancționată de instanțe. Ca atare, este justificat demersul judiciar al reclamantei care a solicitat instanței judecătorești obligarea persoanei juridice deținătoare să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită de lege în mod imperativ. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE: Respinge recursul declarat de Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 265 A din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2007 .