ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3395/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4458 din 6 septembrie

2005 reclamanții C.M. și M.C. au chemat în judecată Municipiul București, prin

Primarul General solicitând ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură

și să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București sector

1.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii autorului S.P., proprietarul imobilului situat în

prezent în București, că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

însă pârâtul nu a răspuns notificării.

Ulterior, reclamanții și-au precizat

acțiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului

Economiei și Finanțelor , solicitând obligarea ambilor pârâți la restituirea

prin echivalent bănesc a imobilului, teren și construcție, în cuantum de

1.336.906,7 lei noi.

Prin sentința civilă nr. 342 din 2

martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă acțiunea formulată în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și a fost obligat

acesta să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru imobilul teren

situat în București, în suprafață de 600 mp și construcție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul, i se

oferă restituirea prin echivalent ori i se refuză un atare drept, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie motivată, iar pe de altă

parte că imobilul în discuție nu poate fi restituit în natură, astfel încât

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile art. 10 pct. 6,

7 și 8 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Municipiul București, prin Primarul General și reclamanții.

Municipiul București, prin Primarul

General a criticat sentința în sensul greșitei interpretări a prevederilor art.

22 și art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data

soluționării notificării, iar pe de altă parte dovada dreptului de proprietate

și a calității de moștenitor poate fi dovedită numai cu înscrisuri, termenul de

60 de zile prevăzut de lege începând să curgă numai după completarea dosarelor

de notificare.

Apelanții-reclamanți au susținut că

în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Economiei și Finanțelor, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 și

cu Normele Metodologice, acest minister este cel care reprezintă Statul Român

în vederea acordării de despăgubiri, iar pe de altă parte că ei au solicitat

plata sumei de 1.336.906,7 RON și emiterea unei decizii de restituire prin

echivalent.

Prin decizia civilă nr. 209 A din 18

septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost respinse ca nefondate

apelurile formulate în cauză.

În motivarea acestei decizii s-au

reținut, în esență, următoarele: referitor la apelul declarat de Municipiul

București, prin Primarul General instanța de apel a reținut, pe de o parte,

caracterul imperativ al termenului de 60 de zile și faptul că în cauză nu pot

opera dispozițiile legale privind prorogarea acestuia față de situația că

unitatea notificată nu a înțeles să solicite petenților completarea

documentației dacă considera că aceasta era insuficientă.

Referitor la apelul declarat de

reclamanți s-a reținut că modalitatea de executare a obligației de restituire

este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 247/2005 și este îndeplinită de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar instanțele judecătorești nu au

atribuții în acest sens.

S-a mai reținut că este nefondată și

critica privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și

Finanțelor, având în vedere prevederile art. 24.

Municipiul București, prin Primarul

General a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se susține

că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației

unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea

două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare și că pârâtul nu a refuzat soluționarea cererii depuse de

notificatori, aceasta urmând a fi soluționată în momentul în care se va ajunge

la analiza dosarului respectiv, în ordinea numerelor de înregistrare.

Intimații-reclamanți au formulat

întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

Recursul declarat în cauză este nefondat,

în sensul considerentelor ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 23

alin. (1), actualmente art. 25, din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin deciziei sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit art. 24 alin. (1) din

același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz,

deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent.

Față de aceste prevederi rezultă

fără echivoc că, indiferent de situație, respectiv dacă persoanei îndreptățite

i se restituie imobilul în natură, i se oferă restituirea prin echivalent sau i

se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

asupra solicitării adresată prin notificare.

În situația în care Legea nr. 10/2001

nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care unitatea deținătoare nu

emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23, nu se poate refuza persoanei

îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, absența răspunsului

unității deținătoare notificate având valoarea unui refuz, iar acesta trebuie

cenzurat de către instanță.

Lacunele legislației în materie nu

pot constitui temei pentru prejudicierea unor persoane îndreptățite care ar

trebui să aștepte într-un termen nedefinit rezolvarea cererilor lor; de altfel,

însuși legiuitorul a intervenit și a modificat dispozițiile legale, prin

actualul art. 23, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.247/2005,

precizându-se expres că actele doveditoare.... pot fi depuse până la data

soluționării notificării.

Față de considerentele expuse, în

corelare cu dispozițiile legale menționate sau rezultate din interpretarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui

act normativ, criticile recurentului se privesc ca nefondate, astfel că se va

dispune respingerea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 209 A din 18

septembrie 2007

pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.