ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3395/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4458 din 6 septembrie 2005 reclamanții C.M. și M.C. au chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul General solicitând ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură și să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București sector 1. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii autorului S.P., proprietarul imobilului situat în prezent în București, că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 însă pârâtul nu a răspuns notificării. Ulterior, reclamanții și-au precizat acțiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Economiei și Finanțelor , solicitând obligarea ambilor pârâți la restituirea prin echivalent bănesc a imobilului, teren și construcție, în cuantum de 1.336.906,7 lei noi.

Prin sentința civilă nr. 342 din 2 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și a fost obligat acesta să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru imobilul teren situat în București, în suprafață de 600 mp și construcție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul, i se oferă restituirea prin echivalent ori i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie motivată, iar pe de altă parte că imobilul în discuție nu poate fi restituit în natură, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile art. 10 pct. 6, 7 și 8 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Municipiul București, prin Primarul General și reclamanții.

Municipiul București, prin Primarul General a criticat sentința în sensul greșitei interpretări a prevederilor art. 22 și art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării, iar pe de altă parte dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor poate fi dovedită numai cu înscrisuri, termenul de 60 de zile prevăzut de lege începând să curgă numai după completarea dosarelor de notificare. Apelanții-reclamanți au susținut că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 și cu Normele Metodologice, acest minister este cel care reprezintă Statul Român în vederea acordării de despăgubiri, iar pe de altă parte că ei au solicitat plata sumei de 1.336.906,7 RON și emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 209 A din 18 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate în cauză. În motivarea acestei decizii s-au reținut, în esență, următoarele: referitor la apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General instanța de apel a reținut, pe de o parte, caracterul imperativ al termenului de 60 de zile și faptul că în cauză nu pot opera dispozițiile legale privind prorogarea acestuia față de situația că unitatea notificată nu a înțeles să solicite petenților completarea documentației dacă considera că aceasta era insuficientă. Referitor la apelul declarat de reclamanți s-a reținut că modalitatea de executare a obligației de restituire este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 247/2005 și este îndeplinită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar instanțele judecătorești nu au atribuții în acest sens.

S-a mai reținut că este nefondată și critica privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere prevederile art. 24. Municipiul București, prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se susține că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare și că pârâtul nu a refuzat soluționarea cererii depuse de notificatori, aceasta urmând a fi soluționată în momentul în care se va ajunge la analiza dosarului respectiv, în ordinea numerelor de înregistrare.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât. Recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed. În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1), actualmente art. 25, din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin deciziei sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Potrivit art. 24 alin. (1) din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent.

Față de aceste prevederi rezultă fără echivoc că, indiferent de situație, respectiv dacă persoanei îndreptățite i se restituie imobilul în natură, i se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra solicitării adresată prin notificare. În situația în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care unitatea deținătoare nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, absența răspunsului unității deținătoare notificate având valoarea unui refuz, iar acesta trebuie cenzurat de către instanță.

Lacunele legislației în materie nu pot constitui temei pentru prejudicierea unor persoane îndreptățite care ar trebui să aștepte într-un termen nedefinit rezolvarea cererilor lor; de altfel, însuși legiuitorul a intervenit și a modificat dispozițiile legale, prin actualul art. 23, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.247/2005, precizându-se expres că actele doveditoare… pot fi depuse până la data soluționării notificării. Față de considerentele expuse, în corelare cu dispozițiile legale menționate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, criticile recurentului se privesc ca nefondate, astfel că se va dispune respingerea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 209 A din 18 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.