ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

În vederea deliberării, potrivit

dispozițiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 5

aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamantul M.R.F. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie

obligat la restituirea terenului în suprafață de 350 mp situat în sector 3

București, teren care a fost expropriat în mod abuziv. Acesta a aparținut

autoarei sale M.G.E., al cărei succesor universal a devenit în baza unui contract

de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale.

Totodată s-a mai susținut că, deși s-a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nu a fost soluționată

până la data promovării acțiunii în justiție, ceea ce l-a determinat pe

reclamant să solicite plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost

lipsit de folosința imobilului datorită culpei pârâtului care nu a înțeles să

respecte dispozițiile Legii nr. 10/2001, capăt de cerere la care, ulterior,

reclamantul a renunțat.

Instanța a pus în discuția părților excepția

autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 4338 din 4 iunie 2003

pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, prin care a fost admisă

acțiunea având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, acțiunea fiind

respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă 8124 din 18

octombrie 2004, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția invocată

din oficiu și a respins cererea, ca inadmisibilă.

Împotriva menționatei sentința a formulat

apel, în termen legal, reclamantul, cerere care fost admisă de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 666 din 12 aprilie 2005

și care a dispus anularea sentinței instanței de fond și reținerea cauzei

pentru evocarea fondului.

Urmare a modificărilor de competență

instituite prin art. II alin. (2) și (4) din Legea nr. 219/2005 dosarul a fost

trimis, pentru judecata apelului pe fond, la Tribunalul București, secția a

IV-a civilă.

Tribunalul București a dispus completarea

probelor și a pronunțat decizia civilă nr. 845/A din 21 aprilie 2006 prin care

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Urmare a recursului împotriva acestei

sentințe, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, a pronunțat decizia

civilă nr. 2019/6.11.2 prin care au fost admise cererea de recurs și excepția

privitoare la competența materială, a modificat decizia recurată, a anulat

sentința apelat și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță la

Tribunalul București.

Judecând în fond cauza, în dosarul nr.

40165/3/2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă

nr. 144/2007, a respins acțiunea formulată de M.R., față de împrejurarea că

expertiza tehnică efectuată în cauză întocmită de expertul C.S., terenul este

afectat de utilități publice, nefiind liber, astfel încât nu poate fi restituit

în natură, reclamantul putând să beneficieze de despăgubiri civile, conform

procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 2007

Curtea de Apel București, secția a IV-a, a schimbat sentința, în sensul că a

admis acțiunea formulată reclamant, a constatat existenta dreptului

reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001

pentru imobilul expropriat în baza Decretului de Stat nr. 43/1994 anexa 11

poz.25/32, teren în suprafață de 210 mp, din care 82 mp, suprafață construită

și demolată, iar Municipiul București a fost obligat să se conformeze

dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII.

A susținut instanța de apel că terenul în

litigiu nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilități, astfel

încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 Titlul VII.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantul și Municipiul București prin Primarul General, cerere

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă a admis recursurile

celor două părți și a casat

hotărârea,

trimițând cauza spre rejudecare, cu indicația de a se lămuri situația

juridică

a imobilului, măsura în care este îndreptățit la restituirea în natură sau la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, situații care impuneau

completarea probatoriului.

Prin decizia civilă nr. 290 din 22

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de apelantul-reclamant M.R.F., a schimbat sentința; a admis acțiunea, a

dispus restituirea în natură a suprafeței de 182,87 mp teren situat în

București, sector 3 de către pârât, conform schițelor anexă 4 și 5 la raportul

de expertiză întocmit de expert C.S., respectiv pct. 2, 3, 6, 7, 8 D și a

dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafața de 177,13 mp

situată la aceeași adresă, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În motivarea acestei soluții instanța de

apel a reținut că cererea de apel este întemeiată, față de împrejurarea că

reclamantul a dovedit că este persoană îndreptățită și beneficiară a

prevederilor Legii nr. 10/2001, din actele aflate la dosar rezultând că acesta

este succesorul în drepturi a fostei proprietare a imobilului, numita M.G.E.,

în baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale aflate la fila

4 dosar fond.

În

raport

și de relațiile primite de la Primăria Municipiului București la

rejudecarea apelului, Curtea a constatat că cererea formulată de reclamant este

îndreptățită în ceea ce privește restituirea în natură a terenului numai pentru

suprafața de 182,87 mp, identificați de expert și reprezentați în schițele

anexă nr. 4 și 5 ale raportului de expertiză ce urmează a fi restituit în

natură, deoarece nu este afectat de nici un fel de utilitate.

Față

de împrejurarea că diferența de 177,13 mp teren cuprins în titlul de

proprietate

al autoarei reclamantului este afectat de utilități, Curtea a apreciat că

pentru această suprafață se impune acordarea de despăgubiri prin

echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 10/2001 modificată prin Legea

nr. 247/2005.

Împotriva menționatei decizii a formulat

și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul București, prin

Primarul General, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în

mod greșit, Curtea de Apel a admis apelul reclamantului, având în vedere că,

așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea

formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită

la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte

doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte

putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut in

acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de

modificare a Legii nr. 10/2001 ).

Mai arată recurentul că imobilul a făcut

obiectul Decretului nr. 43/1984 și al Legii nr. 58/1974 și că, în ceea ce

privește suprafața de 182,87 mp, în mod greșit instanța de apel a dispus

restituirea în natură a acestei suprafețe, având în vedere faptul că, așa cum

reține și prima instanță de apel, acesta este afectat de elemente de

sistematizare.

În ceea ce privește suprafața de teren

expropriată, reclamantul a primit despăgubiri or, potrivit art. 11 alin. (1),

teza a 2-a din Legea nr. 10/2001, dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată

de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare, în caz

contrar fiind vorba despre o îmbogățire fără justă cauză.

Analizând recursul formulat, în raport de

criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește critica relativă la

lipsa răspunsului pe care unitatea deținătoare trebuia să îl dea notificării

formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că

nu sunt expuse argumente referitoare la o soluționare prematură a cauzei de

către instanță, în absența unui răspuns prealabil, dat notificării pe cale

administrativă, însă, în raport de textul legal invocat, se poate deduce

apărarea conform căreia nesoluționarea notificării s-ar fi datorat nedepunerii

actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de persoană

îndreptățită, iar, în absența acestor înscrisuri, instanța nu se putea pronunța

asupra fondului dreptului dedus judecății.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că

în mod corect instanța s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor reclamantului,

având în vedere absența răspunsului la notificare într-un termen rezonabil,

definit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și principiul

plenitudinii de competență al instanței de judecată, derivând din dreptul de

acces la instanță prevăzut de art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În același sens,

prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Sub aspect

probatoriu, Înalta Curte consideră că dovada calității de persoană îndreptățită

poate fi făcută și în faza procesuală a contestației care se desfășoară în fața

instanței de judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul

Codului de procedură civilă care guvernează judecata acestor cauze.

Din moment ce nu

există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de

procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza

procedurii contencioase desfășurate în fața instanței, depunerea de înscrisuri

după termenul stabilit de art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu este sancționată cu

decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest termen neputând fi

interpretat ca având natura unui termen de decădere, în accepțiunea art. 103 C.

proc. civ., ci ca un termen până la care organul administrativ trebuie să se

pronunțe asupra notificării.

Astfel fiind,

sancțiunea prevăzută de articolul unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, în

sensul că actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea

termenului prevăzut de această ordonanță, nu mai pot fi admise pentru

soluționarea cauzei, se referă numai la faza administrativă de soluționare a

cauzei.

Prin urmare,

unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra notificării nr. 88 din 22

iunie2001, în termenul limită prevăzut de art. 22 al Legii nr.10/2001, în

raport de actele existente la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz

notificarea putând fi respinsă.

Nimic nu

împiedică însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art.

167 și urm. C. proc. civ., în caz contrar realizându-se o interpretare

extensivă a articolului unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, ceea ce

contravine principiului potrivit căruia “unde legea nu distinge, nici

interpretul nu trebuie să distingă”.

Această

concluzie rezultă și din conținutul art. 24 al Legii nr.10/2001 - în forma

existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005 de

modificare a Legii nr. 10/2001, cât și ulterior acestei date - în care se face

trimitere la aplicarea normelor de procedură civilă, cât timp competența de

soluționare a acestui tip de cauze revine instanței civile.

Verificarea de

către instanța de judecată a legalității și temeiniciei deciziei nu înseamnă că

aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea

dată, ci că poate avea în vedere toate apărările și probele pe care părțile le

pot administra în faza procesuală a contestației și a căii de atac a apelului,

conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care stabilește obligația instanței de

a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.

Această

interpretare a intenției legiuitorului este confirmată de actuala modificare

adusă art. 22 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 care la pct. 51

stabilește că art. 22 al Legii nr. 10/2001 va avea următorul conținut: ”Actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data

soluționării notificării”. Prin soluționarea notificării se înțelege atât

procedura prealabilă sesizării instanței, cât și procedura în fața instanței de

judecată.

Prin urmare, nu

poate fi considerată ca fondată critica recurentului cu privire la greșita

soluționare pe fond a notificării direct de către instanța de judecată în

absența actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de

persoană îndreptățită din dosarul alcătuit în procedura administrativă.

Recurentul

invocă și împrejurarea că terenul în suprafață de 182,87 mp teren nu putea fi

restituit în natură deoarece era afectat de detalii de sistematizare, fără însă

a preciza probele din care rezultă această împrejurare.

Sub acest

aspect, Înalta Curte observă că instanța de apel a constatat, pe baza

raportului de expertiză și a

relațiilor

primite de la Primăria Municipiului București la momentul

rejudecării

apelului, că cererea formulată de reclamant de restituire în natură a terenului

este îndreptățită numai pentru suprafața de 182,87 mp, identificați de expert

și reprezentați în schițele anexă nr. 4 și 5 ale raportului de expertiză,

deoarece acest teren este viran și nu este afectat de nici un fel de utilitate.

Având în vedere

că în faza procesuală a recursului nu au fost administrate înscrisuri noi care

să dovedească o împrejurare de fapt contrară celei reținute de instanța de

apel, Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are temei legal de reapreciere

asupra situației de fapt, deoarece modul de interpretare a probelor nu mai

constituie motiv de recurs, art. 304 pct. 11 fiind abrogat.

Recurentul consideră, de asemenea, că restituirea în natură trebuia

condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii

actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în

vigoare, însă în cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de despăgubire ar fi

fost primită, astfel încât critica apare ca nefondată.

Astfel, în relațiile referitoare la situația juridică a imobilului,

astfel cum este menționată la fila 12 a dosarului nr. 5549/2/2008 al Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, și la fila nr. 41 din dosarul nr.

26021/3/2005 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu există

mențiuni cu privire la obținerea unor astfel de despăgubiri.

Pentru

argumentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul

de recurs invocat astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, împotriva deciziei nr. 290 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 3 martie 2010.