ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2010

În vederea deliberării, potrivit dispozițiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 5 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamantul M.R.F. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat la restituirea terenului în suprafață de 350 mp situat în sector 3 București, teren care a fost expropriat în mod abuziv. Acesta a aparținut autoarei sale M.G.E., al cărei succesor universal a devenit în baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale.

Totodată s-a mai susținut că, deși s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nu a fost soluționată până la data promovării acțiunii în justiție, ceea ce l-a determinat pe reclamant să solicite plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de folosința imobilului datorită culpei pârâtului care nu a înțeles să respecte dispozițiile Legii nr. 10/2001, capăt de cerere la care, ulterior, reclamantul a renunțat. Instanța a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 4338 din 4 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, prin care a fost admisă acțiunea având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, acțiunea fiind respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă 8124 din 18 octombrie 2004, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția invocată din oficiu și a respins cererea, ca inadmisibilă. Împotriva menționatei sentința a formulat apel, în termen legal, reclamantul, cerere care fost admisă de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 666 din 12 aprilie 2005 și care a dispus anularea sentinței instanței de fond și reținerea cauzei pentru evocarea fondului. Urmare a modificărilor de competență instituite prin art. II alin. (2) și (4) din Legea nr. 219/2005 dosarul a fost trimis, pentru judecata apelului pe fond, la Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Tribunalul București a dispus completarea probelor și a pronunțat decizia civilă nr. 845/A din 21 aprilie 2006 prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Urmare a recursului împotriva acestei sentințe, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 2019/6.11.2 prin care au fost admise cererea de recurs și excepția privitoare la competența materială, a modificat decizia recurată, a anulat sentința apelat și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță la Tribunalul București. Judecând în fond cauza, în dosarul nr. 40165/3/2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 144/2007, a respins acțiunea formulată de M.R., față de împrejurarea că expertiza tehnică efectuată în cauză întocmită de expertul C.S., terenul este afectat de utilități publice, nefiind liber, astfel încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul putând să beneficieze de despăgubiri civile, conform procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală. Prin decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a, a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea formulată reclamant, a constatat existenta dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul expropriat în baza Decretului de Stat nr. 43/1994 anexa 11 poz.25/32, teren în suprafață de 210 mp, din care 82 mp, suprafață construită și demolată, iar Municipiul București a fost obligat să se conformeze dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII. A susținut instanța de apel că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilități, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 Titlul VII.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și Municipiul București prin Primarul General, cerere înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța supremă a admis recursurile celor două părți și a casat hotărârea, trimițând cauza spre rejudecare, cu indicația de a se lămuri situația juridică a imobilului, măsura în care este îndreptățit la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, situații care impuneau completarea probatoriului.

Prin decizia civilă nr. 290 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant M.R.F., a schimbat sentința; a admis acțiunea, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 182,87 mp teren situat în București, sector 3 de către pârât, conform schițelor anexă 4 și 5 la raportul de expertiză întocmit de expert C.S., respectiv pct. 2, 3, 6, 7, 8 D și a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafața de 177,13 mp situată la aceeași adresă, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că cererea de apel este întemeiată, față de împrejurarea că reclamantul a dovedit că este persoană îndreptățită și beneficiară a prevederilor Legii nr. 10/2001, din actele aflate la dosar rezultând că acesta este succesorul în drepturi a fostei proprietare a imobilului, numita M.G.E., în baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale aflate la fila 4 dosar fond. În raport și de relațiile primite de la Primăria Municipiului București la rejudecarea apelului, Curtea a constatat că cererea formulată de reclamant este îndreptățită în ceea ce privește restituirea în natură a terenului numai pentru suprafața de 182,87 mp, identificați de expert și reprezentați în schițele anexă nr. 4 și 5 ale raportului de expertiză ce urmează a fi restituit în natură, deoarece nu este afectat de nici un fel de utilitate.

Față de împrejurarea că diferența de 177,13 mp teren cuprins în titlul de proprietate al autoarei reclamantului este afectat de utilități, Curtea a apreciat că pentru această suprafață se impune acordarea de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel a admis apelul reclamantului, având în vedere că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001 ). Mai arată recurentul că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 43/1984 și al Legii nr. 58/1974 și că, în ceea ce privește suprafața de 182,87 mp, în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură a acestei suprafețe, având în vedere faptul că, așa cum reține și prima instanță de apel, acesta este afectat de elemente de sistematizare.

În ceea ce privește suprafața de teren expropriată, reclamantul a primit despăgubiri or, potrivit art. 11 alin. (1), teza a 2-a din Legea nr. 10/2001, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare, în caz contrar fiind vorba despre o îmbogățire fără justă cauză.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica relativă la lipsa răspunsului pe care unitatea deținătoare trebuia să îl dea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu sunt expuse argumente referitoare la o soluționare prematură a cauzei de către instanță, în absența unui răspuns prealabil, dat notificării pe cale administrativă, însă, în raport de textul legal invocat, se poate deduce apărarea conform căreia nesoluționarea notificării s-ar fi datorat nedepunerii actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită, iar, în absența acestor înscrisuri, instanța nu se putea pronunța asupra fondului dreptului dedus judecății.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că în mod corect instanța s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor reclamantului, având în vedere absența răspunsului la notificare într-un termen rezonabil, definit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și principiul plenitudinii de competență al instanței de judecată, derivând din dreptul de acces la instanță prevăzut de art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Sub aspect probatoriu, Înalta Curte consideră că dovada calității de persoană îndreptățită poate fi făcută și în faza procesuală a contestației care se desfășoară în fața instanței de judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul Codului de procedură civilă care guvernează judecata acestor cauze. Din moment ce nu există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza procedurii contencioase desfășurate în fața instanței, depunerea de înscrisuri după termenul stabilit de art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu este sancționată cu decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest termen neputând fi interpretat ca având natura unui termen de decădere, în accepțiunea art. 103 C. proc.

civ., ci ca un termen până la care organul administrativ trebuie să se pronunțe asupra notificării. Astfel fiind, sancțiunea prevăzută de articolul unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, în sensul că actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului prevăzut de această ordonanță, nu mai pot fi admise pentru soluționarea cauzei, se referă numai la faza administrativă de soluționare a cauzei. Prin urmare, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra notificării nr. 88 din 22 iunie2001, în termenul limită prevăzut de art. 22 al Legii nr.10/2001, în raport de actele existente la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz notificarea putând fi respinsă. Nimic nu împiedică însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 și urm. C. proc.

civ., în caz contrar realizându-se o interpretare extensivă a articolului unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, ceea ce contravine principiului potrivit căruia “unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”. Această concluzie rezultă și din conținutul art. 24 al Legii nr.10/2001 - în forma existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, cât și ulterior acestei date - în care se face trimitere la aplicarea normelor de procedură civilă, cât timp competența de soluționare a acestui tip de cauze revine instanței civile. Verificarea de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei deciziei nu înseamnă că aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea dată, ci că poate avea în vedere toate apărările și probele pe care părțile le pot administra în faza procesuală a contestației și a căii de atac a apelului, conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. care stabilește obligația instanței de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului. Această interpretare a intenției legiuitorului este confirmată de actuala modificare adusă art. 22 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 care la pct. 51 stabilește că art. 22 al Legii nr. 10/2001 va avea următorul conținut: ”Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

Prin soluționarea notificării se înțelege atât procedura prealabilă sesizării instanței, cât și procedura în fața instanței de judecată. Prin urmare, nu poate fi considerată ca fondată critica recurentului cu privire la greșita soluționare pe fond a notificării direct de către instanța de judecată în absența actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită din dosarul alcătuit în procedura administrativă. Recurentul invocă și împrejurarea că terenul în suprafață de 182,87 mp teren nu putea fi restituit în natură deoarece era afectat de detalii de sistematizare, fără însă a preciza probele din care rezultă această împrejurare.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanța de apel a constatat, pe baza raportului de expertiză și a relațiilor primite de la Primăria Municipiului București la momentul rejudecării apelului, că cererea formulată de reclamant de restituire în natură a terenului este îndreptățită numai pentru suprafața de 182,87 mp, identificați de expert și reprezentați în schițele anexă nr. 4 și 5 ale raportului de expertiză, deoarece acest teren este viran și nu este afectat de nici un fel de utilitate. Având în vedere că în faza procesuală a recursului nu au fost administrate înscrisuri noi care să dovedească o împrejurare de fapt contrară celei reținute de instanța de apel, Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are temei legal de reapreciere asupra situației de fapt, deoarece modul de interpretare a probelor nu mai constituie motiv de recurs, art. 304 pct. 11 fiind abrogat.

Recurentul consideră, de asemenea, că restituirea în natură trebuia condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare, însă în cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de despăgubire ar fi fost primită, astfel încât critica apare ca nefondată. Astfel, în relațiile referitoare la situația juridică a imobilului, astfel cum este menționată la fila 12 a dosarului nr. 5549/2/2008 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și la fila nr. 41 din dosarul nr. 26021/3/2005 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu există mențiuni cu privire la obținerea unor astfel de despăgubiri. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs invocat astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 290 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 3 martie 2010.