ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 563/2004 pronunțată în

Dosarul nr. 3140/2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în urma declinării

competenței judecării cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată,

formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâții P.S., P.A.O. și S.A..

În consecință, a constatat

existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de teren de

24.803,60 mp situat în București, sector 1 și inexistența dreptului de proprietate

al pârâților asupra a două suprafețe de teren situate la aceeași adresă: 9.785,67

mp, pentru pârâții P. și 4.796,81 mp, pentru pârâta S.A..

S-a dispus rectificarea

cărții funciare a imobilului în sensul celor constatate.

În motivarea sentinței,

s-a arătat că cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului

este admisibilă, cât timp reclamanta este în posesia imobilului.

Astfel, urmare a recunoașterii

dreptului de proprietate asupra imobilului, prin sentința civilă nr. 5625 din 5

iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, reclamanta a fost pusă în posesia

imobilului prin procesul-verbal de executare din 16 august 1996, urmat de împrejmuirea

întregului teren de 24.803,60 mp în perioada 1996 - 1997; în februarie 2003, a instalat

un post de pază permanent, după cum a recunoscut chiar pârâtul P.S..

Tribunalul a apreciat

că reclamanta are legitimare procesuală în cauză, excepția cu acest obiect fiind

respinsă la termenul din 10 octombrie 2003, dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu fiindu-i recunoscut pe cale judecătorească în anul 1995, în calitate

de continuatoare a persoanei juridice de la care imobilul a fost naționalizat prin

Legea nr. 119/1948.

S-a apreciat, pe baza

expertizei efectuate în cauză, că este posibilă identificarea amplasamentului terenului

dobândit de către fosta S.A.R.T. în baza unor contracte de vânzare-cumpărare succesiv

încheiate în 1938, 1940 și 1941, precum și de către reclamanta însăși în anul 1997,

însă nu și reconstituirea amplasamentului terenului cumpărat de autorii pârâților

prin acte încheiate în formă autentică în 1921, 1928 și 1931, pentru care s-a admis

cererea în revendicare formulată de către pârâți împotriva Municipiului București

prin sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul, secția

a III-a civilă.

S-a reținut, totodată,

pe baza aceleiași expertize, că terenul proprietatea reclamantei și cel proprietatea

pârâților se suprapun parțial.

Apelul pârâților împotriva

sentinței menționate a fost admis prin decizia civilă nr. 76/2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței și

a respingerii acțiunii ca nefondată, precum și a cererii de intervenție în interes

propriu; a fost menținută dispoziția de respingere a excepției ca inadmisibilă,

respingându-se, totodată, apelul reclamantei ca nefondat.

Această decizie a fost

casată prin decizia nr. 2243 din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă, respectiv

de pârâții P., cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia de casare,

s-a stabilit că drepturile reclamantei pot fi valorificate pe calea acțiunii în

constatare, în temeiul art. 111 C. proc. civ., totodată, că trebuie lămurită calitatea

procesuală activă, sub aspectul continuității, ca persoană juridică, a fostei S.A.R.T.,

cu referire și la transmisiunile succesive ale dreptului de proprietate.

Pe parcursul primului

ciclu procesual, pârâta S.A. a decedat, litigiul fiind continuat de moștenitorii

acesteia, C.M.N., C.A., C.T., K.M. și C.Ș.. Aceștia au înstrăina dreptul lor litigios

către numitul C.M., care, la rândul său, l-a înstrăinat către N.N..

Prin încheierea din data

de 25 mai 2009, a fost admisă cererea de intervenție în dosar a lui N.N., care a

preluat litigiul prin cumpărare de la pârâții indicați mai sus.

A fost efectuată o nouă

expertiză topografică privind amplasamentul terenurilor, iar reclamanta-apelantă

a depus la dosar înscrisuri privind calitatea sa procesuală activă.

Prin decizia civilă

nr. 437 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul reclamantei și a admis apelul pârâților P.S. și P.A.O.; a schimbat

sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a menținut

dispozițiile privind respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, cu cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, s-a reținut că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o cerere

în constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, iar prin decizia de casare

s-a stabilit admisibilitatea unei asemenea acțiuni în constatare, în temeiul

art. 111 C. proc. civ., condiții în care este nerelevant dacă și/sau care dintre

părți deține posesia terenului.

Disputa în prezenta cauză

poartă nu asupra unei situații faptice, ci asupra unei stări de drept privind regimul

juridic al terenurilor, prin prisma actelor exhibate de către litiganți, iar expertiza

efectuată în cauză a scos în evidență realitatea suprapunerii suprafeței de teren

pentru care părțile pretind dreptul de proprietate.

În contextul unei dezbateri

în drept asupra proprietății, în afara cadrului conferit de o acțiune în revendicare,

suprapunerea sau nu a unor suprafețe de teren pentru care părțile pretind împreună

aceleași drepturi, este nerelevantă, a apreciat instanța de apel.

Fiecare dintre cei aflați

în litigiu invocă în favoarea sa, ca justificare a drepturilor, câte o hotărâre

judecătorească. Este de necontestat că, așa cum dreptul reclamantei există și este

statuat de sentința civilă nr. 5625/1995, tot așa dreptul pârâților este statuat

de sentința civilă nr. 4585/2002.

Ambele hotărâri sunt neechivoce

atât în privința suprafețelor, cât și în privința titularilor, astfel că hotărârile

judecătorești amintite nu produc efecte decât între părțile litigiului, ceea ce

ar echivala cu lipsirea de eficiență a ambelor hotărâri. Se poate, însă, interpreta

și în sens invers, că hotărârile produc, totuși, consecințe juridice față de terți.

În ambele variante de

raționament, însă, acțiunea trebuia respinsă ca neîntemeiată, pentru că, față de

petitul său, fie se dă eficiență hotărârilor și se constată dreptul de proprietate

ambelor părți, fie nu se dă eficiență acestora și atunci se constată inexistența

dreptului ambelor părți. Nu există nicio acțiune juridică sau de altă natură pentru

a decide preferențial în favoarea sau defavoarea uneia dintre părțile implicate.

Este motivul pentru care

instanța de apel a considerat că drepturile părților asupra terenului în litigiu

recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile nu pot fi apreciate diferențiat,

hotărârile producând sau nu efecte juridice în mod unitar față de beneficiarii lor.

În mod similar a fost

analizată și calitatea procesuală a reclamantei, pentru care decizia de casare a

dispus probatorii suplimentare, ce au fost administrate: deoarece prin dispozitivul

sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a stabilit

dreptul de proprietate în favoarea reclamantei din acel proces ca persoană juridică

distinctă, și nu drept continuatoare a unei alte persoane juridice, instanța de

apel a constatat că drepturile procesuale ale reclamantei derivă tocmai din efectele

sentinței amintite, și nu din eventuale drepturi „moștenite" de la o altă persoană

juridică.

Nefiind în cadrul unei

acțiuni în revendicare în care s-ar fi putut proceda, eventual, la o comparare a

titlurilor părților și la adoptarea unor criterii de preferabilitate a unuia dintre

titlurile exhibate de părți, instanța de apel a conchis că drepturile părților sunt

deja recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, iar pretenția reclamantei

de recunoaștere doar a dreptului său, concomitent cu negarea dreptului pârâților,

este nefondată.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs, în termen legal, reclamanta și pârâții P.S. și P.A.O., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

I. Prin motivele de recurs,

reclamanta a susținut următoarele:

dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ..

Deși instanța de rejudecare

a apelului a menținut soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii,

reținând că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, a stabilit

admisibilitatea acțiunii în constatare promovate în temeiul art. 111 C. proc.

civ., în considerente a apreciat că, în afara cadrului unei acțiuni în revendicare

în care s-ar fi putut proceda eventual la o comparare a titlurilor părților și la

adoptarea unor criterii de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de

părți, în limitele impuse de art. 111 C. proc. civ., este nefondată pretenția reclamantei

de recunoaștere doar a dreptului său, concomitent cu negarea dreptului pârâților.

Din acest punct de vedere,

decizia recurată a încălcat flagrant prevederile art. 315 alin. (1) teza I C.

proc. civ., întrucât instanța de apel a nesocotit în mod nepermis decizia de casare,

care s-a pronunțat în sensul că valorificarea drepturilor reclamantei este posibilă

pe calea acțiunii în constatare reglementate de art. 111 C. proc. civ..

Recurenta-reclamantă a

reiterat susținerile referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatarea existenței

dreptului asupra unui bun, când titularul nu are la îndemână o acțiune în realizare,

deoarece bunul se află în posesia sa, punct de vedere relevat atât de jurisprudență,

cât și de doctrină.

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ..

În aplicarea acestei norme,

instanța de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate

de către părțile aflate în litigiu (și pe baza cărora s-au pronunțat hotărârile

judecătorești care constituie titluri declarative de proprietate pentru acestea),

pentru a stabili care dintre părți are un titlu mai bine caracterizat.

Instanța de apel, însă,

deși a reținut existența suprapunerii unei suprafețe de teren pentru care părțile

pretind că au un drept de proprietate, a refuzat în mod nelegal să procedeze la

constatarea dreptului pretins de către SC R. SA

Recurenta a subliniat

faptul că de esența oricărei acțiuni privind analizarea dreptul de proprietate este

identificarea de către instanță a persoanei căreia îi aparține respectivul drept,

etapă ce ține chiar de constatarea existenței dreptului de proprietate, fiind circumscrisă

prevederilor art. 111 C. proc. civ.. Acțiunea în revendicare, spre deosebire de

cea în constatarea dreptului, parcurge și o a doua etapă, cea a predării posesiei.

În speță, este necontestat

și rezultă inclusiv din constatările efectuate chiar de către tribunal cu ocazia

cercetării la fața locului, precum și din expertizele topografice efectuate în cauză,

faptul că SC R. SA are posesia terenului, motiv pentru care o acțiune în revendicare

ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes.

Prin urmare, aceasta nu

are la îndemână calea vreunei acțiuni în realizare, ci numai acțiunea în constatare,

astfel cum aceasta a fost reglementată de art. 111 C. proc. civ., ca singură posibilitate

de a se compara titlurile de proprietate exhibate de către cele două părți, la inițiativa

SC R. SA, cadru juridic ce reprezintă tocmai prima fază a acțiunii în revendicare.

Refuzând în mod nelegal

să compare titlurile de proprietate ale părților, instanța a negat însăși instituția

acțiunii în constatare, lipsind-o de orice substanță, cu atât mai mult în condițiile

în care prin dispozițiile deciziei de casare s-a stabilit că aceasta este admisibilă

în speță. Or, simpla recunoaștere a admisibilității acesteia este lipsită de orice

folos practic dacă pe calea acesteia nu s-ar putea proceda chiar la compararea titlurilor

exhibate de către părțile aflate în litigiu.

fost dată cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., întrucât, în urma comparării

titlurilor exhibate de părțile aflate în litigiu, instanța ar fi trebuit să constate,

pe baza probelor administrate, că reclamanta este titulara dreptului de proprietate

asupra terenului disputat, respingând apelul pârâților P..

fost dată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se

admiterea apelului formulat de către SC R. SA pe acest aspect, în condițiile în

care tribunalul a admis doar în parte cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de judecata în primă instanță, respingând pretențiile decurgând

din onorariul de avocat.

modificarea deciziei cu referire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., față de motivele de recurs anterioare, dat fiind că instanța a intrat în cercetarea

fondului și nu este necesară administrarea de probe noi, fiind posibilă analiza

fondului cauzei pe baza probelor deja administrate, în subsidiar, s-a solicitat

casarea deciziei și retrimiterea cauzei pentru rejudecare.

Recurenta a susținut că

decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., deoarece expertiza tehnică dispusă de instanța de apel, în al doilea

ciclu procesual, nu lămurește aspectele solicitate de instanța supremă în primul

ciclu procesual, privind configurația terenurilor, dispunerea acestora și întinderea

drepturilor părților.

Astfel, cu toate că SC

R. SA a formulat drept obiectiv pentru expertiza tehnică identificarea situării

în spațiu a terenului în suprafață de 24.803,60 mp care formează obiectul prezentului

litigiu, pe baza actelor de proprietate invocate de fiecare dintre părți, obiectiv

încuviințat ca atare, expertul, deși a făcut referire la existența unor semne distincte

de hotar ale proprietății fostei S.A.R.T. și a menționat că a efectuat o analiză

a istoricului actelor de vânzare-cumpărare, și-a bazat concluzia exclusiv pe cele

două sentințe civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, respectiv

sentința civilă nr. 5625/1995 și sentința civilă nr. 4585/2002, definitive și irevocabile,

în temeiul cărora au fost intabulate drepturile de proprietate ale părților din

litigiu.

II. Prin motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții P.S. și P.A.O.

au susținut următoarele:

greșit legea atunci când a statuat că nu poate face aprecieri diferențiate asupra

hotărârilor judecătorești exhibate de părțile din proces și că nu există nicio rațiune

juridică sau de altă natură pentru a decide în favoarea sau defavoarea uneia dintre

părți.

recurate, instanța de apel nu a soluționat excepțiile invocate de pârâți, limitându-se

la respingerea globală a acțiunii, încălcând astfel art. 137 C. proc. civ..

Instanța de apel a pornit

de la premisa greșită că sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 11665/1993 este opozabilă pârâților.

În fapt, acest efect nu

se produce față de pârâți, întrucât aceștia nu au figurat ca părți în acel proces

și nici nu au calitatea de avânzi cauză ai vreuneia dintre părțile din acel litigiu,

situație în care nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești,

cu privire la existența dreptului de proprietate al SC R. SA asupra terenului ce

a aparținut S.A.R.T.. Față de terți, hotărârea rămâne un simplu fapt juridic, împotriva

căruia aceștia pot formula orice apărări și excepții.

procesuale active ar fi trebuit admisă, deoarece terenul în litigiu ce a aparținut

S.A.R.T. și a fost naționalizat, se afla, în anul 1990, în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale, iar autorii pârâților, V.B. și V.H., s-au judecat în

anul 2000, în mod corect, cu Municipiul București în calitate de proprietar al terenului,

persoană juridică față de care și-au consolidat dreptul de proprietate.

S-a susținut, totodată,

că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată în patrimoniul reclamantei,

deoarece SC R. SA nu este continuatoarea personalității juridice a S.A.R.T. și nici

succesoarea în drepturi a acesteia, între cele două persoane juridice nefiind nicio

legătură. În sprijinul acestei susțineri, recurenții au făcut ample referiri la

înscrisurile din dosar, bazându-se pe succesiunea cronologică a actelor normative

și a operațiunilor juridice relevate de aceste înscrisuri.

La termenul din 10

decembrie 2010, recurenta-reclamantă, prin apărător, a invocat excepția lipsei de

interes a pârâților în declararea recursului, deoarece decizia atacată le este favorabilă.

Soluționând cu prioritate

excepția procesuală, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că este nefondată și o va respinge ca atare.

Chiar dacă instanța de

apel a pronunțat o hotărâre favorabilă pârâților, aceasta a vizat însuși fondul

cauzei.

Or, pârâții au invocat

în cursul judecății alte două excepții procesuale, pe lângă cea asupra căreia instanța

s-a pronunțat explicit, în sensul respingerii, prin dispozitivul deciziei, iar prin

motivele de recurs au formulat critici tocmai în legătură cu excepțiile lipsei calității

procesuale active și pasive, tinzând la admiterea acestora.

Drept urmare, față de

finalitatea căii de atac, subzistă interesul pârâților în promovarea acesteia.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de

către reclamantă este fondat și va fi admis în consecință, pentru considerente ce

vor fi expuse în ordinea presupusă de raționamentul juridic ce a condus la adoptarea

soluției de casare a deciziei recurate, nu neapărat în succesiunea motivelor de

recurs structurate de către parte, astfel cum a fost anterior redată, urmând a se

face referire la fiecare dintre aceste critici.

Se constată că instanța

de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare din 9 martie 2007 pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior.

Astfel, prin respectiva

decizie s-a dispus lămurirea, cu ocazia rejudecării apelurilor, a trei aspecte:

consecințele reținerii ca temei juridic al cererii reclamantei a prevederilor

art. 111 C. proc. civ., în condițiile în care, prin decizia nr. 76 din 6 martie

2006, instanța de apel stabilise în mod eronat că valorificarea drepturilor reclamantei

nu este posibilă pe această cale; situația de fapt în ceea ce privește configurația

terenurilor, amplasamentul acestora și întinderea drepturilor părților, fiind necesară

suplimentarea probatoriilor, dat fiind că expertiza tehnică deja efectuată nu este

suficient de relevantă; calitatea procesuală activă, din perspectiva continuității

ca persoană juridică și cu referire la transmisiunile succesive ale dreptului asupra

terenului în litigiu.

În rejudecare, instanța

de apel ce a pronunțat decizia recurată în cauză nu a clarificat niciunul dintre

aspectele indicate prin decizia de casare, iar încălcarea dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. conduce la necesitatea casării deciziei recurate, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 314

C. proc. civ..

Deși a invocat, în motivele

de recurs, ignorarea, de către instanța de apel, a dezlegărilor cuprinse în decizia

de casare (în privința primelor două aspecte, criticile pârâților referindu-se la

ultimul dintre acestea), recurenta-reclamantă a susținut că nu se impune casarea

deciziei, fiind posibilă rejudecarea apelurilor, pe baza probatoriului administrat,

urmare a modificării deciziei; doar în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei,

însă pentru efectuarea unei noi expertize topografice, prin prisma dispozițiilor

deciziei de casare nr. 2243/2007.

Toate susținerile reclamantei

converg, însă, către o soluție de casare, deoarece s-a dispus administrarea de probe

suplimentare tocmai pentru stabilirea certă a situației de fapt pe aspectele indicate,

care nu se regăsește în considerentele deciziei recurate.

Mai mult, prin modul de

evocare a fondului dreptului, în apelul pârâților, instanța nu a realizat o evaluare

corespunzătoare a temeiniciei cererii, neintrând, practic, în cercetarea fondului

cauzei, astfel cum dispusese prin decizia de casare.

Astfel, deși a respins

excepția inadmisibilității cererii în constatarea existenței dreptului de proprietate,

instanța de rejudecare a apreciat că situația juridică din speță, caracterizată

prin existența a două titluri de proprietate deținute de părți cu interese contrare

asupra aceluiași teren, nu poate fi tranșată decât în cadrul unei cereri în revendicare.

Se observă că o asemenea

argumentare coincide cu cea din decizia de apel din ciclul procesual anterior,

nr. 76 din 6 martie 2006, în susținerea unei soluții identice, decizie ce a fost

casată prin decizia nr. 2243/2007, instanța supremă sancționând reținerea nelegală

că valorificarea drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acțiunii în

constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ..

Or, reiterarea greșelii

sancționate de instanța de apel echivalează nu numai cu încălcarea dispozițiilor

deciziei de casare, dar și cu necercetarea fondului cauzei.

Pe de altă parte, o eventuală

soluție de respingere a cererii în constatare nu poate fi motivată în considerarea

alegerii greșite a căii procesuale de valorificare a dreptului, deoarece atare motivare

este de natură să susțină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil

mijlocul procesual utilizat.

Or, inadmisibilitatea

cererii în constatare se poate reține doar în situația în care reclamantul nu se

află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în revendicare,

nu și atunci când se pretinde existența a două titluri asupra aceluiași bun, precum

în speță.

De altfel, excepția inadmisibilității

cererii în constatare, invocată de către pârâții P.A.O. și P.S., a fost respinsă

de către prima instanță, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, menținută

fiind prin decizia recurată, fără ca pârâții, prin recursul declarat în cauză, să

formuleze critici împotriva sa.

În aceste condiții, cercetarea

fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie să vizeze

alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce impune, după cum

s-a arătat, casarea deciziei recurate care nu cuprinde o altă argumentare.

Cercetarea legalității

și temeiniciei sentinței prin care au fost admise pretențiile reclamantei presupunea,

în faza apelului, în primul rând, verificarea calității reclamantei de succesor

în drepturi al proprietarului terenului deposedat abuziv de către stat, fosta S.A.R.T.,

astfel cum a susținut reclamanta, calitate contestată de către pârâții P.A.O. și

P.S. prin invocarea excepției lipsei calității procesuale active, ce fusese respinsă

de către prima instanță în cursul judecății și reiterată de către pârâți prin motivele

de apel.

Astfel, era necesar a

se stabili că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice, avându-se

în vedere și transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu,

ce sunt redate detaliat de către pârâți, inclusiv prin motivele de recurs, aspect

ce a făcut, în aceiași termeni, obiectul și al îndrumărilor instanței supreme din

decizia de casare, ce nu au fost respectate.

În cazul unei concluzii

favorabile reclamantei pe acest aspect, urma a fi verificat însuși titlul de proprietate

invocat de către reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele

de vânzare-cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 și 1941 de către fosta S.A.R.T.,

în calitate de cumpărător, sub aspectul existenței și întinderii dreptului, al amplasamentului

și al configurației terenului cumpărat.

Lămurirea situației de

fapt din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în raport de

obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenței dreptului de proprietate

al reclamantei asupra terenului în litigiu.

Aceleași aspecte urmau

a fi verificate și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de către reclamanta însăși în anul 1997, cu numitul Dumitru Donciu, pentru o suprafață

de 1053 mp din totalul pretins de 24.803,60 mp.

În măsura în care se impune

recunoașterea efectelor titlului de proprietate înfățișat de către reclamantă, trebuia

analizat cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanță, respectiv constatarea

inexistenței dreptului pârâților asupra aceluiași teren (sau a unei porțiuni din

acesta), prin prisma acelorași aspecte ca în cazul verificării titlului reclamantei,

respectiv în raport de titlul de proprietate al autorilor pârâților, V.D. și V.S.;

aceștia au cumpărat o suprafață de 20.514 mp printr-un act autentic încheiat în

anul 1921 cu numitul T.C., respectiv prin două acte autentice de vânzare-cumpărare

în anii 1928 și 1931, încheiate cu numita V.N.M..

Se ajunge, în acest fel,

la o comparare a titlurilor de proprietate ale părților, după cum, în mod corect,

a arătat recurenta-reclamantă, care este inevitabilă în situația invocării a două

titluri opuse, contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare,

cu diferența esențială a absenței efectului redobândirii posesiei de către reclamant,

dacă se admite cererea, premisa admisibilității cererii în constatare fiind aceea

a reclamantului posesor.

Clarificarea situației

de fapt în privința aspectelor anterior arătate implica efectuarea unei expertize

topografice prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți,

amplasamentul și configurația terenului pentru care se pretinde proprietar, după

cum s-a arătat în decizia de casare pronunțată în anul 2007.

Chiar dacă în cadrul rejudecării

apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu expertiză topografică, se

constată că aceasta nu este de natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia

de casare, deoarece expertul desemnat de către instanță s-a raportat în mod greșit

la hotărârile judecătorești cu efect declarativ al dreptului de proprietate, și

nu la însuși titlul de proprietate al fiecăreia dintre părți, astfel cum, în mod

corect, a susținut reclamanta prin motivele de recurs.

Compararea titlurilor

nu se realizează în baza hotărârilor judecătorești prin care s-a admis cererea în

revendicarea terenului (sau a unei porțiuni din teren, în ceea ce o privește pe

pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC R.I. - sentința civilă nr. 5625

din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, respectiv de către pârâții

P.A.O. și P.S., împotriva Municipiului București - sentința civilă nr. 1382 din

20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Ambele hotărâri au doar

un caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistența

acestuia în patrimoniul reclamantului; or, cercetarea a înseși existenței dreptului

în patrimoniul părții care se pretinde proprietar și al cărei titlu este contestat

nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului,

reprezentat de titlurile autorilor părților.

Pe de altă parte, atât

SC R. SA, cât și pârâții P., au susținut reciproc inopozabilitatea hotărârilor,

ce au fost pronunțate în cauze în care nu au avut concomitent calitatea de părți.

Or, deși nu poate fi ignorată

o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, putând fi invocată

drept mijloc de probă într-un proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt

și de drept dezlegate, inclusiv împotriva unor terți față de procesul finalizat

prin hotărârea astfel invocată, pentru terți, aceasta nu reprezintă decât un fapt

juridic, ce poate fi combătut prin proba contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea

titlului constitutiv sau translativ al dreptului.

Așadar, în rejudecarea

apelurilor, era necesară efectuarea unei noi expertize topografice, care să aibă

în vedere titlurile autorilor (relevante în operațiunea de comparare), ceea ce nu

s-a întâmplat în cauză.

Se impune clarificarea,

în același timp, a împrejurării dacă terenurile pentru care fiecare parte se pretinde

proprietar, a căror configurare și amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor,

se suprapun, pentru că numai în acest mod se poate reține legitimarea procesuală

a pârâților pentru primul capăt de cerere. Se va soluționa, astfel, excepția lipsei

calității procesuale pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către

pârâți.

Față de cele expuse, Înalta

Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare, în cadrul căreia se va proceda la examinarea excepțiilor procesuale

invocate de către pârâți, cea a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității

procesuale pasive și se va administra o nouă expertiză topografică pe baza titlurilor

autorilor, pentru determinarea aspectelor de fapt indicate prin prezentele considerente,

utilă inclusiv pentru soluționarea excepțiilor procesuale.

Se va analiza, concomitent,

apelul reclamantei ce vizează cheltuielile de judecată din faza judecății în primă

instanță, nefiind necesară, dată fiind soluția de casare adoptată, analiza motivelor

de recurs pe acest aspect.

II. În ceea ce privește

recursul pârâților, acesta este, de asemenea, fondat, pentru considerente similare

celor deja expuse cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă.

Astfel, chiar dacă pârâții

nu au invocat explicit încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, în raport de

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., au susținut că instanța de rejudecare, în mod

greșit, a apreciat că nu poate tranșa disputa dintre părți.

Or, după cum s-a arătat,

acest aspect fusese dezlegat în ciclul procesual anterior, când instanța supremă

a sancționat instanța de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din decizia

recurată în cauză, reținerea acelorași considerente, fără evocarea fondului presupusă

de apelul pârâților, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către instanța

de rejudecare.

Totodată, pârâții au susținut

că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor procesuale invocate de către pârâți,

inclusiv asupra legitimării procesuale active, din perspectiva continuității față

de fosta S.A.R.T..

Aceste aspecte ar fi trebuit

lămurite, conform indicațiilor din decizia de casare, astfel cum s-a arătat pe larg

în analiza recursului reclamantei.

Ca atare, Înalta Curte

va admite și recursul pârâților, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul

art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere toate

celelalte susțineri din motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

de interes în formularea recursului pârâților P.A.O. și P.S..

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC R. SA și de pârâții P.A.O. și P.S. împotriva deciziei nr. 437 din

2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.