ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2010

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ.. Deși instanța de rejudecare a apelului a menținut soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, a stabilit admisibilitatea acțiunii în constatare promovate în temeiul art. 111 C. proc. civ., în considerente a apreciat că, în afara cadrului unei acțiuni în revendicare în care s-ar fi putut proceda eventual la o comparare a titlurilor părților și la adoptarea unor criterii de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de părți, în limitele impuse de art. 111 C. proc. civ., este nefondată pretenția reclamantei de recunoaștere doar a dreptului său, concomitent cu negarea dreptului pârâților. Din acest punct de vedere, decizia recurată a încălcat flagrant prevederile art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât instanța de apel a nesocotit în mod nepermis decizia de casare, care s-a pronunțat în sensul că valorificarea drepturilor reclamantei este posibilă pe calea acțiunii în constatare reglementate de art. 111 C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a reiterat susținerile referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatarea existenței dreptului asupra unui bun, când titularul nu are la îndemână o acțiune în realizare, deoarece bunul se află în posesia sa, punct de vedere relevat atât de jurisprudență, cât și de doctrină.

Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.. În aplicarea acestei norme, instanța de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părțile aflate în litigiu (și pe baza cărora s-au pronunțat hotărârile judecătorești care constituie titluri declarative de proprietate pentru acestea), pentru a stabili care dintre părți are un titlu mai bine caracterizat. Instanța de apel, însă, deși a reținut existența suprapunerii unei suprafețe de teren pentru care părțile pretind că au un drept de proprietate, a refuzat în mod nelegal să procedeze la constatarea dreptului pretins de către SC R. SA Recurenta a subliniat faptul că de esența oricărei acțiuni privind analizarea dreptul de proprietate este identificarea de către instanță a persoanei căreia îi aparține respectivul drept, etapă ce ține chiar de constatarea existenței dreptului de proprietate, fiind circumscrisă prevederilor art. 111 C. proc. civ.. Acțiunea în revendicare, spre deosebire de cea în constatarea dreptului, parcurge și o a doua etapă, cea a predării posesiei. În speță, este necontestat și rezultă inclusiv din constatările efectuate chiar de către tribunal cu ocazia cercetării la fața locului, precum și din expertizele topografice efectuate în cauză, faptul că SC R. SA are posesia terenului, motiv pentru care o acțiune în revendicare ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes. Prin urmare, aceasta nu are la îndemână calea vreunei acțiuni în realizare, ci numai acțiunea în constatare, astfel cum aceasta a fost reglementată de art. 111 C. proc. civ., ca singură posibilitate de a se compara titlurile de proprietate exhibate de către cele două părți, la inițiativa SC R. SA, cadru juridic ce reprezintă tocmai prima fază a acțiunii în revendicare. Refuzând în mod nelegal să compare titlurile de proprietate ale părților, instanța a negat însăși instituția acțiunii în constatare, lipsind-o de orice substanță, cu atât mai mult în condițiile în care prin dispozițiile deciziei de casare s-a stabilit că aceasta este admisibilă în speță. Or, simpla recunoaștere a admisibilității acesteia este lipsită de orice folos practic dacă pe calea acesteia nu s-ar putea proceda chiar la compararea titlurilor exhibate de către părțile aflate în litigiu.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., întrucât, în urma comparării titlurilor exhibate de părțile aflate în litigiu, instanța ar fi trebuit să constate, pe baza probelor administrate, că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra terenului disputat, respingând apelul pârâților P..

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se admiterea apelului formulat de către SC R. SA pe acest aspect, în condițiile în care tribunalul a admis doar în parte cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță, respingând pretențiile decurgând din onorariul de avocat.

Deși este posibilă modificarea deciziei cu referire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de motivele de recurs anterioare, dat fiind că instanța a intrat în cercetarea fondului și nu este necesară administrarea de probe noi, fiind posibilă analiza fondului cauzei pe baza probelor deja administrate, în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei și retrimiterea cauzei pentru rejudecare. Recurenta a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece expertiza tehnică dispusă de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, nu lămurește aspectele solicitate de instanța supremă în primul ciclu procesual, privind configurația terenurilor, dispunerea acestora și întinderea drepturilor părților. Astfel, cu toate că SC R. SA a formulat drept obiectiv pentru expertiza tehnică identificarea situării în spațiu a terenului în suprafață de 24.803,60 mp care formează obiectul prezentului litigiu, pe baza actelor de proprietate invocate de fiecare dintre părți, obiectiv încuviințat ca atare, expertul, deși a făcut referire la existența unor semne distincte de hotar ale proprietății fostei S.A.R.T. și a menționat că a efectuat o analiză a istoricului actelor de vânzare-cumpărare, și-a bazat concluzia exclusiv pe cele două sentințe civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, respectiv sentința civilă nr. 5625/1995 și sentința civilă nr. 4585/2002, definitive și irevocabile, în temeiul cărora au fost intabulate drepturile de proprietate ale părților din litigiu. II. Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții P.S. și P.A.O. au susținut următoarele: 1. Instanța a aplicat greșit legea atunci când a statuat că nu poate face aprecieri diferențiate asupra hotărârilor judecătorești exhibate de părțile din proces și că nu există nicio rațiune juridică sau de altă natură pentru a decide în favoarea sau defavoarea uneia dintre părți. 2. În dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel nu a soluționat excepțiile invocate de pârâți, limitându-se la respingerea globală a acțiunii, încălcând astfel art. 137 C. proc. civ.. Instanța de apel a pornit de la premisa greșită că sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 11665/1993 este opozabilă pârâților. În fapt, acest efect nu se produce față de pârâți, întrucât aceștia nu au figurat ca părți în acel proces și nici nu au calitatea de avânzi cauză ai vreuneia dintre părțile din acel litigiu, situație în care nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, cu privire la existența dreptului de proprietate al SC R. SA asupra terenului ce a aparținut S.A.R.T.. Față de terți, hotărârea rămâne un simplu fapt juridic, împotriva căruia aceștia pot formula orice apărări și excepții. 3. Excepția lipsei calității procesuale active ar fi trebuit admisă, deoarece terenul în litigiu ce a aparținut S.A.R.T. și a fost naționalizat, se afla, în anul 1990, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, iar autorii pârâților, V.B. și V.H., s-au judecat în anul 2000, în mod corect, cu Municipiul București în calitate de proprietar al terenului, persoană juridică față de care și-au consolidat dreptul de proprietate. S-a susținut, totodată, că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată în patrimoniul reclamantei, deoarece SC R. SA nu este continuatoarea personalității juridice a S.A.R.T. și nici succesoarea în drepturi a acesteia, între cele două persoane juridice nefiind nicio legătură. În sprijinul acestei susțineri, recurenții au făcut ample referiri la înscrisurile din dosar, bazându-se pe succesiunea cronologică a actelor normative și a operațiunilor juridice relevate de aceste înscrisuri. La termenul din 10 decembrie 2010, recurenta-reclamantă, prin apărător, a invocat excepția lipsei de interes a pârâților în declararea recursului, deoarece decizia atacată le este favorabilă. Soluționând cu prioritate excepția procesuală, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată și o va respinge ca atare. Chiar dacă instanța de apel a pronunțat o hotărâre favorabilă pârâților, aceasta a vizat însuși fondul cauzei. Or, pârâții au invocat în cursul judecății alte două excepții procesuale, pe lângă cea asupra căreia instanța s-a pronunțat explicit, în sensul respingerii, prin dispozitivul deciziei, iar prin motivele de recurs au formulat critici tocmai în legătură cu excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, tinzând la admiterea acestora. Drept urmare, față de finalitatea căii de atac, subzistă interesul pârâților în promovarea acesteia. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de către reclamantă este fondat și va fi admis în consecință, pentru considerente ce vor fi expuse în ordinea presupusă de raționamentul juridic ce a condus la adoptarea soluției de casare a deciziei recurate, nu neapărat în succesiunea motivelor de recurs structurate de către parte, astfel cum a fost anterior redată, urmând a se face referire la fiecare dintre aceste critici. Se constată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare din 9 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior. Astfel, prin respectiva decizie s-a dispus lămurirea, cu ocazia rejudecării apelurilor, a trei aspecte: consecințele reținerii ca temei juridic al cererii reclamantei a prevederilor art. 111 C. proc. civ., în condițiile în care, prin decizia nr. 76 din 6 martie 2006, instanța de apel stabilise în mod eronat că valorificarea drepturilor reclamantei nu este posibilă pe această cale; situația de fapt în ceea ce privește configurația terenurilor, amplasamentul acestora și întinderea drepturilor părților, fiind necesară suplimentarea probatoriilor, dat fiind că expertiza tehnică deja efectuată nu este suficient de relevantă; calitatea procesuală activă, din perspectiva continuității ca persoană juridică și cu referire la transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu. În rejudecare, instanța de apel ce a pronunțat decizia recurată în cauză nu a clarificat niciunul dintre aspectele indicate prin decizia de casare, iar încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduce la necesitatea casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ.. Deși a invocat, în motivele de recurs, ignorarea, de către instanța de apel, a dezlegărilor cuprinse în decizia de casare (în privința primelor două aspecte, criticile pârâților referindu-se la ultimul dintre acestea), recurenta-reclamantă a susținut că nu se impune casarea deciziei, fiind posibilă rejudecarea apelurilor, pe baza probatoriului administrat, urmare a modificării deciziei; doar în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei, însă pentru efectuarea unei noi expertize topografice, prin prisma dispozițiilor deciziei de casare nr. 2243/2007. Toate susținerile reclamantei converg, însă, către o soluție de casare, deoarece s-a dispus administrarea de probe suplimentare tocmai pentru stabilirea certă a situației de fapt pe aspectele indicate, care nu se regăsește în considerentele deciziei recurate. Mai mult, prin modul de evocare a fondului dreptului, în apelul pârâților, instanța nu a realizat o evaluare corespunzătoare a temeiniciei cererii, neintrând, practic, în cercetarea fondului cauzei, astfel cum dispusese prin decizia de casare. Astfel, deși a respins excepția inadmisibilității cererii în constatarea existenței dreptului de proprietate, instanța de rejudecare a apreciat că situația juridică din speță, caracterizată prin existența a două titluri de proprietate deținute de părți cu interese contrare asupra aceluiași teren, nu poate fi tranșată decât în cadrul unei cereri în revendicare. Se observă că o asemenea argumentare coincide cu cea din decizia de apel din ciclul procesual anterior, nr. 76 din 6 martie 2006, în susținerea unei soluții identice, decizie ce a fost casată prin decizia nr. 2243/2007, instanța supremă sancționând reținerea nelegală că valorificarea drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acțiunii în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.. Or, reiterarea greșelii sancționate de instanța de apel echivalează nu numai cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, dar și cu necercetarea fondului cauzei. Pe de altă parte, o eventuală soluție de respingere a cererii în constatare nu poate fi motivată în considerarea alegerii greșite a căii procesuale de valorificare a dreptului, deoarece atare motivare este de natură să susțină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil mijlocul procesual utilizat. Or, inadmisibilitatea cererii în constatare se poate reține doar în situația în care reclamantul nu se află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în revendicare, nu și atunci când se pretinde existența a două titluri asupra aceluiași bun, precum în speță. De altfel, excepția inadmisibilității cererii în constatare, invocată de către pârâții P.A.O. și P.S., a fost respinsă de către prima instanță, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, menținută fiind prin decizia recurată, fără ca pârâții, prin recursul declarat în cauză, să formuleze critici împotriva sa. În aceste condiții, cercetarea fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie să vizeze alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce impune, după cum s-a arătat, casarea deciziei recurate care nu cuprinde o altă argumentare. Cercetarea legalității și temeiniciei sentinței prin care au fost admise pretențiile reclamantei presupunea, în faza apelului, în primul rând, verificarea calității reclamantei de succesor în drepturi al proprietarului terenului deposedat abuziv de către stat, fosta S.A.R.T., astfel cum a susținut reclamanta, calitate contestată de către pârâții P.A.O. și P.S. prin invocarea excepției lipsei calității procesuale active, ce fusese respinsă de către prima instanță în cursul judecății și reiterată de către pârâți prin motivele de apel. Astfel, era necesar a se stabili că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice, avându-se în vedere și transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu, ce sunt redate detaliat de către pârâți, inclusiv prin motivele de recurs, aspect ce a făcut, în aceiași termeni, obiectul și al îndrumărilor instanței supreme din decizia de casare, ce nu au fost respectate. În cazul unei concluzii favorabile reclamantei pe acest aspect, urma a fi verificat însuși titlul de proprietate invocat de către reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 și 1941 de către fosta S.A.R.T., în calitate de cumpărător, sub aspectul existenței și întinderii dreptului, al amplasamentului și al configurației terenului cumpărat. Lămurirea situației de fapt din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în raport de obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu. Aceleași aspecte urmau a fi verificate și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta însăși în anul 1997, cu numitul Dumitru Donciu, pentru o suprafață de 1053 mp din totalul pretins de 24.803,60 mp. În măsura în care se impune recunoașterea efectelor titlului de proprietate înfățișat de către reclamantă, trebuia analizat cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanță, respectiv constatarea inexistenței dreptului pârâților asupra aceluiași teren (sau a unei porțiuni din acesta), prin prisma acelorași aspecte ca în cazul verificării titlului reclamantei, respectiv în raport de titlul de proprietate al autorilor pârâților, V.D. și V.S.; aceștia au cumpărat o suprafață de 20.514 mp printr-un act autentic încheiat în anul 1921 cu numitul T.C., respectiv prin două acte autentice de vânzare-cumpărare în anii 1928 și 1931, încheiate cu numita V.N.M.. Se ajunge, în acest fel, la o comparare a titlurilor de proprietate ale părților, după cum, în mod corect, a arătat recurenta-reclamantă, care este inevitabilă în situația invocării a două titluri opuse, contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare, cu diferența esențială a absenței efectului redobândirii posesiei de către reclamant, dacă se admite cererea, premisa admisibilității cererii în constatare fiind aceea a reclamantului posesor. Clarificarea situației de fapt în privința aspectelor anterior arătate implica efectuarea unei expertize topografice prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți, amplasamentul și configurația terenului pentru care se pretinde proprietar, după cum s-a arătat în decizia de casare pronunțată în anul 2007. Chiar dacă în cadrul rejudecării apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu expertiză topografică, se constată că aceasta nu este de natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia de casare, deoarece expertul desemnat de către instanță s-a raportat în mod greșit la hotărârile judecătorești cu efect declarativ al dreptului de proprietate, și nu la însuși titlul de proprietate al fiecăreia dintre părți, astfel cum, în mod corect, a susținut reclamanta prin motivele de recurs. Compararea titlurilor nu se realizează în baza hotărârilor judecătorești prin care s-a admis cererea în revendicarea terenului (sau a unei porțiuni din teren, în ceea ce o privește pe pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC R.I. - sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, respectiv de către pârâții P.A.O. și P.S., împotriva Municipiului București - sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Ambele hotărâri au doar un caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistența acestuia în patrimoniul reclamantului; or, cercetarea a înseși existenței dreptului în patrimoniul părții care se pretinde proprietar și al cărei titlu este contestat nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, reprezentat de titlurile autorilor părților. Pe de altă parte, atât SC R. SA, cât și pârâții P., au susținut reciproc inopozabilitatea hotărârilor, ce au fost pronunțate în cauze în care nu au avut concomitent calitatea de părți. Or, deși nu poate fi ignorată o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, putând fi invocată drept mijloc de probă într-un proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt și de drept dezlegate, inclusiv împotriva unor terți față de procesul finalizat prin hotărârea astfel invocată, pentru terți, aceasta nu reprezintă decât un fapt juridic, ce poate fi combătut prin proba contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea titlului constitutiv sau translativ al dreptului. Așadar, în rejudecarea apelurilor, era necesară efectuarea unei noi expertize topografice, care să aibă în vedere titlurile autorilor (relevante în operațiunea de comparare), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Se impune clarificarea, în același timp, a împrejurării dacă terenurile pentru care fiecare parte se pretinde proprietar, a căror configurare și amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor, se suprapun, pentru că numai în acest mod se poate reține legitimarea procesuală a pârâților pentru primul capăt de cerere. Se va soluționa, astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către pârâți. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în cadrul căreia se va proceda la examinarea excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, cea a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive și se va administra o nouă expertiză topografică pe baza titlurilor autorilor, pentru determinarea aspectelor de fapt indicate prin prezentele considerente, utilă inclusiv pentru soluționarea excepțiilor procesuale. Se va analiza, concomitent, apelul reclamantei ce vizează cheltuielile de judecată din faza judecății în primă instanță, nefiind necesară, dată fiind soluția de casare adoptată, analiza motivelor de recurs pe acest aspect. II. În ceea ce privește recursul pârâților, acesta este, de asemenea, fondat, pentru considerente similare celor deja expuse cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă. Astfel, chiar dacă pârâții nu au invocat explicit încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, în raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., au susținut că instanța de rejudecare, în mod greșit, a apreciat că nu poate tranșa disputa dintre părți. Or, după cum s-a arătat, acest aspect fusese dezlegat în ciclul procesual anterior, când instanța supremă a sancționat instanța de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din decizia recurată în cauză, reținerea acelorași considerente, fără evocarea fondului presupusă de apelul pârâților, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către instanța de rejudecare. Totodată, pârâții au susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, inclusiv asupra legitimării procesuale active, din perspectiva continuității față de fosta S.A.R.T.. Aceste aspecte ar fi trebuit lămurite, conform indicațiilor din decizia de casare, astfel cum s-a arătat pe larg în analiza recursului reclamantei. Ca atare, Înalta Curte va admite și recursul pârâților, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere toate celelalte susțineri din motivele de recurs.