ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5294/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2001/303 din 27 februarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 6, reclamanta SC I.P.S. SRL (I.P.S.) a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, Primarul General al Municipiului București, Primarul Sectorului 6 București, M.E.C.T., Inspectoratul Școlar al municipiului București și Grupul Școlar Industrial M.E.

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamanta, fiind proprietara construcției formată din trei corpuri cu regim de înălțime, subsol, parter, plus etaj, conform construcției nr. 21 din 30 ianuarie 1992 și procesului-verbal de predare-primire nr. 1407 din 31 decembrie 1994 (ambele fiind transcrise în Registrul de Transcripțiuni -Inscripțiuni sub nr. 736 din 14 ianuarie 1998 de Judecătoria Sectorului 6 București), a dobândit în temeiul legii un drept de superfîcie asupra terenului în suprafață de 3500 mp, situat în București, sector 6, proprietatea pârâților, constând în dreptul de folosință asupra acestui teren. Prin sentința civilă nr. 3029 din 3 mai 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Prin încheierea din 5 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a trimis cauza spre repartizare către una din secțiile civile ale acestei instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă sub nr. 31243/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1437 din 9 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins excepția inadmisibilitătii acțiunii și a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Cu privire la excepția inadmisibilitătii acțiunii, instanța a reținut că, inadmisibilitatea este acea situație în care reclamantul fie folosește o cale procedurală neprevăzută de lege, fie folosește în mod nepermis o cale prevăzută de lege și cum în susținerea excepției nu au fost invocate lipsuri relative la exercițiul dreptului de chemare în judecată, excepția s-a reținut ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut următoarele: Prin adresa din 13 iulie 1990, întreprinderea Inter P.S. a solicitat întreprinderii de mașini agricole S. București închirierea unei suprafețe de teren, proprietatea celei din urmă, necesară pentru desfășurarea activității întreprinderii. Pe cerere s-a făcut la dala de 15 iulie 1990 mențiunea „Avizată favorabil". La data de 6 august 1990 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 6 București – S.U.A.T. autorizația din 6 august 1990 numitului G.N., pentru amplasarea unei construcții provizorii pe terenul proprietatea Primăriei Sectorului 6 din Splaiul Independenței. Prin adresa din 8 martie 1991, întreprinderea de mașini agricole S. București a comunicat Primăriei Municipiului București concesionarea unei suprafețe de 3500 mp, situate în sectorul 6, către întreprinderea I.P.S.

pe perioada existenței construcției executate de întreprinzătorul G.N. La data de 30 ianuarie 1992, a fost eliberată de Primăria Municipiului București autorizația nr. 21 din 30 ianuarie 1992 întreprinderii SC P.S. pentru executarea lucrărilor de realizare a investiției „întreprinderea SC P.S." pe terenul situat în București, lucrarea fiind recepționată de reclamantă conform procesului-verbal de predare-primire din 31 decembrie 1994. La data de 19 mai 1994, Ministerul Industriilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei SC S. SA pentru terenul în suprafață de 432608 mp, situat în București, sector 6, suprafață ce a fost rectificată ulterior prin Ordinul nr. 1509 din 2 februarie 1998 al M.I.C.

la suprafața de 394668 mp. Prin încheierea nr. 1819 din 9 martie 2000, Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 6 a dispus intabularea în favoarea pârâtei în C.F. nr. 4510 a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, în suprafață de 736,80 mp, iar prin încheierea nr. 18686 din 18 decembrie 2003 a fost intabulat dreptul de proprietate prin dezmembrare terenul în suprafață de 3617,10 mp, situat în București, sector 6. Conform susținerilor necontestate ale părților, s-a reținut că pe terenul proprietatea pârâtei SC S. SA este edificată o construcție în suprafață de 895 mp, ocupată de reclamantă.

Prin acțiunea de față, s-a solicitat să se constate în favoarea reclamantei existența unui drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcției în suprafață de 895 mp și dreptul de folosință asupra terenului, pe carte este edificată construcția în suprafață de 3500 mp proprietatea pârâtei, invocând ca temei al dreptului de superficie legea și convenția dintre părți. Cu privire la nașterea dreptului de superficie în temeiul legii, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat nici o dispoziție legală care să stipuleze existența acestui drept în favoarea sa. Or, definindu-se prin natura sa ca o limitare a exercitării prerogativelor recunoscute proprietarului terenului, respectiv a folosinței, instituirea dreptului de superficie în favoarea reclamantei trebuia să fie reglementată în mod expres.

Cu privire la nașterea dreptului de superficie în temeiul convenției dintre părți, instanța a reținut că nu sunt întrunite premisele pentru recunoașterea acestui drept real, constând în suprapunerea a două drepturi, respectiv dreptul superficialului asupra construcției și dreptul proprietarului asupra terenului. Astfel, pentru a se putea recunoaște existența dreptului de superficie în favoarea reclamantei, instanța a avut în vedere îndeplinirea a două condiții, și anume: - dovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcției; - existența unei convenții între proprietarul construcției și proprietarul terenului, având ca obiect constituirea superficiei.

În ceea ce privește prima condiție, instanța de fond a reținut - din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 19 mai 1994, emis de Ministerul Industriilor și din încheierile nr. 1819 din 9 martie 2000 și nr. 18686 din 18 decembrie 2003 ale Biroului de Carte Funciară ale Judecătoriei sectorului 6 - că este dovedit dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în suprafață de 3500 mp, situat în București, sector 6, pe care este edificată (conform susținerilor necontestate ale părților) construcția ocupată de reclamantă.

Însă, cu privire la dreptul de proprietate asupra acestei construcții, reclamanta și-a bazat pretențiile pe două autorizații de construire din 6 august 1990 și din 30 ianuarie 1992 și pe un proces-verbal de predare-primire întocmit cu firma constructoare, înscrisuri care în opinia instanței nu reprezintă titlul de proprietate asupra construcției edificate în sectorul 6, deoarece prin titlu, în materia dreptului de proprietate, se înțelege acel act juridic, translativ sau declarativ de proprietate, care generează în favoarea persoanei care îl invocă o prezumție de proprietate. Or, autorizația de construire nu constituie titlu de proprietate, singura sa menire fiind, potrivit art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții de a asigura aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor.

Dimpotrivă, în privința dreptului de proprietate asupra construcției edificate și ternul proprietatea pârâtei, instanța a reținut existența unei prezumții legale, relative, în favoarea pârâtei, deduse din prevederile art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială, ca mod de dobândire a proprietății în favoarea proprietarului bunului principal, atunci când o plantație, construcție sau orice lucrare este edificată de un terț cu materiale proprii, pe terenul altei persoane. Nici cea de a doua condiție nu este îndeplinită în speță, reclamanta nefacând dovada unei convenții încheiate cu proprietarul terenului cu privire la recunoașterea dreptului de superficie. Astfel, contractul de închiriere din 18 august 1990 se referă exclusiv la închirierea suprafeței de 3500 mp teren pentru o perioadă determinată de timp și nu la recunoașterea unui drept real în favoarea locatarului.

Din stipularea în cuprinsul contractului de închiriere a unei durate determinate în care contractul să-și producă efectele, instanța a dedus că intenția părților nu a fost aceea de a da naștere unui drept de superficie, care este un drept perpetuu, ce nu se stinge prin trecerea timpului. De asemenea, adresa din 8 martie 1991 nu reprezintă în opinia instanței acordul pârâtei cu privire la folosirea terenului de către reclamantă în calitate de superficiar, deoarece se referă la o construcție cu caracter provizoriu, edificată în baza autorizației provizorii din 6 august 1990. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC I.P.S.

SRL, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: S-a susținut în primul rând că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate de reclamantă în dovedirea pretențiilor sale, reținând în mod eronat că aceasta trebuia să facă dovada că este proprietara construcțiilor edificate, pe terenul pârâtei și apoi să dovedească acordul pârâtei cu privire la edificarea acestor construcții.

S-a mai arătat că, în mod greșit instanța de fond a condiționat instituirea unui drept de superfîcie pe terenul proprietatea pârâtei, de dovada calității de proprietar a reclamantei asupra construcțiilor edificate de aceasta, întrucât în doctrină și în jurisprudență nu se menționează o astfel de obligație sau condiție, pe care trebuie să o îndeplinească constructorul, acesta având obligația să dovedească doar că a construit cu acordul proprietarului terenului, condiție suficientă pentru instituirea unui drept de superfîcie asupra terenului aferent construcțiilor. Mai mult decât atât, se arată că, atât autorizația de construcție din 30 ianuarie 1992, cât și procesul-verbal de predare-primire din 31 decembrie 1994 sunt transcrise în Registrul de Transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 6 București din 14 ianuarie 1998, iar de la momentul înscrierii, dreptul de proprietate al apelantei-reclamante asupra construcției edificate a devenit opozabil și terților.

Apelanta mai susține că prima instanță a apreciat în mod eronat dovezile cu privire la instituirea unui drept de superfîcie asupra terenului proprietatea pârâtei, prima condiție la care se referă în considerentele hotărârii fiind îndeplinită de reclamantă, aceasta având un drept de proprietate asupra construcțiilor. În privința celei de a doua condiții, privind existența acordului intimatei-pârâtei pentru edificarea construcțiilor de către reclamantă, apelanta învederează că și această condiție a fost îndeplinită. Astfel, deși în considerentele hotărârii apelate, instanța de fond a indicat chiar înscrisul care constituie acordul proprietarului pentru folosirea terenului pe care sunt edificate construcții ce îi aparțin, respectiv adresa din 8 martie 1991, emisă de I.M.A.

S. către Primăria Municipiului București prin care se arată că I.M.A. S. este de acord cu concesionarea suprafeței de teren de 3500 mp, concesionarea se face întreprinderii I.P.S. București pe perioada existenței construcției executate de către întreprinzătorul G.N. în vederea desfășurării activității autorizate pe bază de contract. Se mai menționează că, pe terenul în cauză nu mai este nicio altă construcție și nici nu este utilizat în alte scopuri, instanța nemotivând de ce a reținut acest înscris în îndeplinirea condițiilor pentru dobândirea dreptului de superfîcie.

Atâta timp cât, în speța dedusă judecății s-a făcut dovada că pârâta și-a dat acordul expres pentru edificarea unor construcții pe terenul proprietatea sa, este evident că în cauză reclamantei trebuie să i se recunoască dreptul de superfîcie asupra terenului aferent construcției, deoarece acest drept s-a născut încă de la momentul când pârâta și-a dat acordul pentru edificarea construcțiilor pe terenul proprietatea sa, de către reclamantă. Prin Decizia civilă nr. 156/ A din 3 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei SC I.P.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 1437 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC S. SA.

A fost desființată sentința apelată și cauza trimisă spre rejudecare instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență următoarele: Examinând cu prioritate excepția invocată de apelantă, calificată de instanță ca fiind a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S. SA, s-au avut în vedere aspectele de mai jos. Acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă la 22 martie 2007, având ca obiect dobândirea în temeiul legii a dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 3500 mp, situat în București, Sector 6 de către reclamantă care a pretins că este proprietara construcției edificată pe teren. În drept s-au invocat dispozițiile art. 492 C. civ.

în raport de care acțiunea de față trebuie formulată împotriva proprietarului terenului pe care este edificată construcția. Din actele dosarului se retine că în urma divizării SC S. SA, proprietara terenului în litigiu nu mai este această pârâtă în raport cu care s-a pronunțat hotărârea apelată, ci SC S.B.S. SRL. Astfel, în M. Of. din 17 septembrie 2007 a fost publicat proiectul de divizare parțială al SC S. SA, iar la 11 martie 2008 a luat ființă SC S.B.S. SRL potrivit încheierii nr. 4771 din 14 martie 2008 a Tribunalului București. Conform actelor de divizare, terenul ce face obiectul litigiului aparține acestei societăți comerciale care și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea nr. 189510 din 17 martie 2008. Față de cele expuse mai sus, instanța de apel a considerat că soluționarea acțiunii trebuie realizată în contradictoriu cu SC S.B.S.

SRL în calitate de proprietară a terenului, motiv pentru care admițând apelul a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Împotriva Deciziei nr. 156/ A din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs în termen pârâtele SC S.B.S. SRL și SC S. SA, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor prev. de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL s-a invocat excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte SC S. SA, avându-se în vedere că nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului, iar în subsidiar să fie respins recursul ca nefondat.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și că a fost pronunțată cu încălcarea legii, cât și pentru faptul că ar cuprinde motive contradictorii. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Intimata a invocat excepția lipsei de interes a recurentei SC S. SA, având în vedere faptul că aceasta nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul litigiului. Analizând cu prioritatea această excepție conform art. 137 C. proc. civ., se retine că este neîntemeiată.

Interesul recurentei trebuie să fie legitim, adică să nu fie în conflict cu legea; să fie personal, situație în care recurenta trebuie să dovedească folosul personal, practic, urmărit prin promovarea recursului, respectiv motivul pentru care admiterea sau respingerea lui o vizează în mod personal; să fie născut și actual, astfel că în cauză recurenta trebuie să dovedească prejudiciul la care s-ar expune, dacă nu ar formula prezentul recurs. În cauză, trebuie avut în vedere că excepția lipsei de interes s-a făcut în apel și urmează să fie soluționată după casarea cu trimitere, că acest aspect ține de fondul cauzei, privește raporturile dintre părți și recurenta SC S. SA este autoarea recurentei SC S.B.S.

SRL rezultată în urma divizării. În aceste condiții, excepția lipsei de interes a recurentei SC Semănătoarea SA invocată de intimată va fi respinsă.

Analizând recursurile declarate de pârâte în raport de criticile formulate, urmează a se reține următoarele: Pornind de la obiectul cauzei, respectiv cererea reclamantei prin care a solicitat să se constate calitatea de proprietar al construcției edificate în baza autorizației de construcție și procesului-verbal de predare-primire, ambele transcrise în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare, precum și în calitate de beneficiară a efectelor adresei din 8 martie 1991, prin care i s-a concesionat de către SC S. SA în calitate de proprietară terenul în litigiu pe toată durata existenței construcțiilor; aceasta a dobândit în temeiul legii un drept de superficie asupra terenului de 3500 mp, situat în București, sector 6. Prin sentința civilă nr. 1437 din 9 octombrie 2008, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în mod greșit faptul că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii dreptului de superficie prin niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege.

În apel, s-a reținut că soluția instanței de fond s-a dat fără să fie introdus în cauză noul proprietar al terenului în litigiu, cauza fiind soluționată în contradictoriu cu un neproprietar, împrejurare ce a dus la desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare. Hotărârea instanței de apel este temeinică și legală pentru considerentele de mai jos. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se retine că este nefundat, deoarece recurentele s-au limitat la a indica textul de lege, fără să individualizeze în concret care au fost dispozițiile legale încălcate sau greșit aplicate. Se impunea să se aibă în vedere faptul că, la termenul din 25 noiembrie 2009, pe parcursul derulării apelului, recurenta SC S. SA a precizat că, prin efectul divizării, terenul obiect al litigiului a trecut din proprietatea sa, în proprietatea SC S.B.S.

SRL din luna aprilie 2008, dată de la care aceasta nu mai avea calitate procesuală pasivă în cauză. Chiar dacă actul de înstrăinare intervenit între recurente a fost adus la cunoștința instanței și a părților în apel, nu se opune reținerii lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în cadrul acțiunii în superficie, deoarece această excepție este de ordine publică și poate fi invocată în orice fază a procesului. Pe de altă parte, fiecare dintre părțile raportului juridic dedus judecății, trebuie să-și justifice calitatea procesuală pe tot parcursul procesului. Întrucât recurenta SC S. SA nu mai deține proprietatea asupra terenului în litigiu, ca efect al înstrăinării acestuia recurentei-pârâte SC S.B.S.

SRL este clar că aceasta nu mai este nici titulara obligației corelative dreptului subiectiv afirmat prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu lipsa calității sale procesuale pasive. Deoarece actul de înstrăinare a intervenit pe parcursul derulării procesului, fără a fi adus la cunoștința instanței și a părților din proces, culpa pentru crearea acestei situații revine recurentelor-pârâte. Consecința legală și imediată este aceea că datorită faptei culpabile a SC S. SA, care a ascuns faptul înstrăinării proprietății terenului, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri de către instanța de fond în contradictoriu cu o persoană juridică ce nu mai exercită niciun drept asupra terenului în litigiu, pe care este amplasată construcția proprietatea intimatei-reclamante, deci, o persoană juridică fără calitate procesuală pasivă.

Culpabilitatea recurentei SC S. SA rezultă din succesiunea evenimente, în sensul că acțiunea a fost promovată în anul 2007, soluționată în fond la 9 octombrie 2008, în condițiile în care SC S. SA își înstrăinase dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în martie 2008. De fapt, această recurentă a susținut pe parcursul procesului, chiar după înstrăinarea terenului, că este titulara dreptului de proprietate și a ascuns cu rea-credință că pierduse acest drept cu un an în urmă. Reclamantei nu i se poate reține culpă, deoarece a stabilit corect cadrul procesual, întrucât la data promovării acțiunii, recurenta SC S. SA era încă titulara dreptului de proprietate.

În sensul respingerii recursului de față este și art. 48 din Decretul nr. 31/1954, invocat chiar de recurente, potrivit căruia persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării, răspund față de creditori pentru obligațiile persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare, proporțional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfeir De altfel, recurentele au invocat calitatea de succesor cu titlul universal al recurentei SC S.B.S. SRL față de recurenta SC S. SA, dar au concluzionat greșit, susținând că SC S.B.S. SRL este continuatoarea în drepturi și obligații a SC S. SA, preluând de la data divizării toate drepturile și obligațiile cu valoare economică și care au aparținut acesteia, cu consecința încetării, tot de la data divizării a drepturilor și obligațiilor avute de SC S. SA.

În acest sens, sunt și dispozițiile art. 50 alin. (2) din același decret, potrivit cărora, în situația divizării „contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de către o singură persoană juridică dobânditoare,\ Acest text își are aplicabilitatea în speță, deoarece prin transferul dreptului de proprietate, recurenta SC S. SA nu mai poate fi obligată în niciun fel cu privire la terenul respectiv. În ceea ce privește critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reține că și aceasta este nefondată, deoarece hotărârea instanței de apel nu cuprinde aspecte contradictorii. Trebuie reținut că introducerea în cauză a SC S.B.S.

SRL prin raportare la respingerea cererii prin care s-a solicitat constatarea nulității actelor de procedură efectuate după data de 17 martie 2008, nu conferă hotărârii recurate un caracter contradictoriu, aceasta fiind coerentă, sub aspectul calificării excepției invocate - a lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA - având în vedere și disp. art. 492 C. civ., în raport de care este de necontestat că acțiunea ce formează obiectul cauzei trebuie analizată în contradictoriu cu proprietarul terenului. De fapt, față de modul în care instanța a reținut în considerente argumentele ce au condus la soluția dată, hotărârea instanței de apel este pronunțată cu respectarea disp. art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că este nefondată critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse mai sus, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâte să fie respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes a recurentei SC S. SA (S.) formulată de intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL (I.P.S.). Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC S.B.S. SRL (S.B.S.) și SC S. SA (S.) împotriva Deciziei nr. 156/ A din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.