ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5294/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5294/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 2001/303 din 27 februarie 2007, pe rolul

Judecătoriei sectorului 6, reclamanta SC I.P.S. SRL (I.P.S.) a chemat în

judecată pe pârâta SC S. SA, Primarul General al Municipiului București,

Primarul Sectorului 6 București, M.E.C.T., Inspectoratul Școlar al municipiului

București și Grupul Școlar Industrial M.E. pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate că reclamanta, fiind proprietara construcției formată

din trei corpuri cu regim de înălțime, subsol, parter, plus etaj, conform construcției

nr. 21 din 30 ianuarie 1992 și procesului-verbal de predare-primire nr. 1407

din 31 decembrie  1994 (ambele fiind transcrise în Registrul de Transcripțiuni

-Inscripțiuni sub nr. 736 din 14 ianuarie 1998 de Judecătoria Sectorului 6

București), a dobândit în temeiul legii un drept de superfîcie asupra terenului

în suprafață de 3500 mp, situat în București, sector 6, proprietatea pârâților,

constând în dreptul de folosință asupra acestui teren.

Prin sentința civilă nr. 3029 din 3

mai 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția comercială.

Prin încheierea din 5 septembrie 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială a trimis cauza spre repartizare

către una din secțiile civile ale acestei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IlI-a civilă sub nr. 31243/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1437 din 9

octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins excepția

inadmisibilitătii acțiunii și a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Cu privire la excepția

inadmisibilitătii acțiunii, instanța a reținut că, inadmisibilitatea este acea

situație în care reclamantul fie folosește o cale procedurală neprevăzută de

lege, fie folosește în mod nepermis o cale prevăzută de lege și cum în

susținerea excepției nu au fost invocate lipsuri relative la exercițiul

dreptului de chemare în judecată, excepția s-a reținut ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a

reținut următoarele:

Prin adresa din 13 iulie 1990,

întreprinderea Inter P.S. a solicitat întreprinderii de mașini agricole S. București

închirierea unei suprafețe de teren, proprietatea celei din urmă, necesară

pentru desfășurarea activității întreprinderii. Pe cerere s-a făcut la dala de

15 iulie 1990 mențiunea „Avizată favorabil".

La data de 6 august 1990 a fost

eliberată de către Primăria Sectorului 6 București – S.U.A.T. autorizația din 6

august 1990 numitului G.N., pentru amplasarea unei construcții provizorii pe

terenul proprietatea Primăriei Sectorului 6 din Splaiul Independenței.

Prin adresa din 8 martie 1991,

întreprinderea de mașini agricole S. București a comunicat Primăriei

Municipiului București concesionarea unei suprafețe de 3500 mp, situate în

sectorul 6, către întreprinderea I.P.S. pe perioada existenței construcției

executate de întreprinzătorul G.N.

La data de 30 ianuarie 1992, a fost

eliberată de Primăria Municipiului București autorizația nr. 21 din 30 ianuarie

1992 întreprinderii SC P.S. pentru executarea lucrărilor de realizare a

investiției „întreprinderea SC P.S." pe terenul situat în București,

lucrarea fiind recepționată de reclamantă conform procesului-verbal de

predare-primire din 31 decembrie 1994.

La data de 19 mai 1994, Ministerul

Industriilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor în favoarea pârâtei SC S. SA pentru terenul în suprafață de 432608

mp, situat în București, sector 6, suprafață ce a fost rectificată ulterior

prin Ordinul nr. 1509 din 2 februarie 1998 al M.I.C. la suprafața de 394668 mp.

Prin încheierea nr. 1819 din 9 martie 2000,

Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 6 a dispus intabularea în

favoarea pârâtei în C.F. nr. 4510 a dreptului de proprietate asupra terenului

situat în București, în suprafață de 736,80 mp, iar prin încheierea nr. 18686

din 18 decembrie 2003 a fost intabulat dreptul de proprietate prin dezmembrare

terenul în suprafață de 3617,10 mp, situat în București, sector 6.

Conform susținerilor necontestate ale

părților, s-a reținut că pe terenul proprietatea pârâtei SC S. SA este

edificată o construcție în suprafață de 895 mp, ocupată de reclamantă.

Prin acțiunea de față, s-a solicitat

să se constate în favoarea reclamantei existența unui drept de superficie,

constând în dreptul de proprietate asupra construcției în suprafață de 895 mp

și dreptul de folosință asupra terenului, pe carte este edificată construcția

în suprafață de 3500 mp proprietatea pârâtei, invocând ca temei al dreptului de

superficie legea și convenția dintre părți.

Cu privire la nașterea dreptului de

superficie în temeiul legii, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat nici

o dispoziție legală care să stipuleze existența acestui drept în favoarea sa.

Or, definindu-se prin natura sa ca o limitare a exercitării prerogativelor

recunoscute proprietarului terenului, respectiv a folosinței, instituirea

dreptului de superficie în favoarea reclamantei trebuia să fie reglementată în

mod expres.

Cu privire la nașterea dreptului de

superficie în temeiul convenției dintre părți, instanța a reținut că nu sunt

întrunite premisele pentru recunoașterea acestui drept real, constând în

suprapunerea a două drepturi, respectiv dreptul superficialului asupra construcției

și dreptul proprietarului asupra terenului.

Astfel, pentru a se putea recunoaște

existența dreptului de superficie în favoarea reclamantei, instanța a avut în

vedere îndeplinirea a două condiții, și anume:

- dovedirea de către reclamantă a

dreptului de proprietate asupra construcției;

- existența unei convenții între

proprietarul construcției și proprietarul terenului, având ca obiect

constituirea superficiei.

În ceea ce privește prima condiție,

instanța de fond a reținut - din certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 19 mai 1994, emis de Ministerul Industriilor

și din încheierile nr. 1819 din 9 martie 2000 și nr. 18686 din 18 decembrie

2003 ale Biroului de Carte Funciară ale Judecătoriei sectorului 6 - că este

dovedit dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în suprafață de 3500

mp, situat în București, sector 6, pe care este edificată (conform susținerilor

necontestate ale părților) construcția ocupată de reclamantă.

Însă, cu privire la dreptul de

proprietate asupra acestei construcții, reclamanta și-a bazat pretențiile pe

două autorizații de construire din 6 august 1990 și din 30 ianuarie 1992 și pe

un proces-verbal de predare-primire întocmit cu firma constructoare, înscrisuri

care în opinia instanței nu reprezintă titlul de proprietate asupra

construcției edificate în sectorul 6, deoarece prin titlu, în materia dreptului

de proprietate, se înțelege acel act juridic, translativ sau declarativ de

proprietate, care generează în favoarea persoanei care îl invocă o prezumție de

proprietate.

Or, autorizația de construire nu

constituie titlu de proprietate, singura sa menire fiind, potrivit art. 2 din

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții de a

asigura aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea,

proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor.

Dimpotrivă, în privința dreptului de

proprietate asupra construcției edificate și ternul proprietatea pârâtei,

instanța a reținut existența unei prezumții legale, relative, în favoarea

pârâtei, deduse din prevederile art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea

imobiliară artificială, ca mod de dobândire a proprietății în favoarea

proprietarului bunului principal, atunci când o plantație, construcție sau

orice lucrare este edificată de un terț cu materiale proprii, pe terenul altei

persoane.

Nici cea de a doua condiție nu este

îndeplinită în speță, reclamanta nefacând dovada unei convenții încheiate cu

proprietarul terenului cu privire la recunoașterea dreptului de superficie.

Astfel, contractul de închiriere din

18 august 1990 se referă exclusiv la închirierea suprafeței de 3500 mp teren

pentru o perioadă determinată de timp și nu la recunoașterea unui drept real în

favoarea locatarului.

Din stipularea în cuprinsul contractului

de închiriere a unei durate determinate în care contractul să-și producă

efectele, instanța a dedus că intenția părților nu a fost aceea de a da naștere

unui drept de superficie, care este un drept perpetuu, ce nu se stinge prin

trecerea timpului.

De asemenea, adresa din 8 martie 1991

nu reprezintă în opinia instanței acordul pârâtei cu privire la folosirea

terenului de către reclamantă în calitate de superficiar, deoarece se referă la

o construcție cu caracter provizoriu, edificată în baza autorizației provizorii

din 6 august 1990.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta SC I.P.S. SRL, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub următoarele aspecte:

S-a susținut în primul rând că

instanța de fond a apreciat greșit probele administrate de reclamantă în

dovedirea pretențiilor sale, reținând în mod eronat că aceasta trebuia să facă

dovada că este proprietara construcțiilor edificate, pe terenul pârâtei și apoi

să dovedească acordul pârâtei cu privire la edificarea acestor construcții.

S-a mai arătat că, în mod greșit

instanța de fond a condiționat instituirea unui drept de superfîcie pe terenul

proprietatea pârâtei, de dovada calității de proprietar a reclamantei asupra

construcțiilor edificate de aceasta, întrucât în doctrină și în jurisprudență

nu se menționează o astfel de obligație sau condiție, pe care trebuie să o

îndeplinească constructorul, acesta având obligația să dovedească doar că a

construit cu acordul proprietarului terenului, condiție suficientă pentru instituirea

unui drept de superfîcie asupra terenului aferent construcțiilor.

Mai mult decât atât, se arată că, atât

autorizația de construcție din 30 ianuarie 1992, cât și procesul-verbal de

predare-primire din 31 decembrie 1994 sunt transcrise în Registrul de

Transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 6 București din 14 ianuarie 1998, iar

de la momentul înscrierii, dreptul de proprietate al apelantei-reclamante

asupra construcției edificate a devenit opozabil și terților.

Apelanta mai susține că prima instanță

a apreciat în mod eronat dovezile cu privire la instituirea unui drept de

superfîcie asupra terenului proprietatea pârâtei, prima condiție la care se

referă în considerentele hotărârii fiind îndeplinită de reclamantă, aceasta

având un drept de proprietate asupra construcțiilor.

În privința celei de a doua condiții,

privind existența acordului intimatei-pârâtei pentru edificarea construcțiilor

de către reclamantă, apelanta învederează că și această condiție a fost

îndeplinită.

Astfel, deși în considerentele

hotărârii apelate, instanța de fond a indicat chiar înscrisul care constituie

acordul proprietarului pentru folosirea terenului pe care sunt edificate

construcții ce îi aparțin, respectiv adresa din 8 martie 1991, emisă de I.M.A.

S. către Primăria Municipiului București prin care se arată că I.M.A. S. este

de acord cu concesionarea suprafeței de teren de 3500 mp, concesionarea se face

întreprinderii I.P.S. București pe perioada existenței construcției executate

de către întreprinzătorul G.N. în vederea desfășurării activității autorizate

pe bază de contract. Se mai menționează că, pe terenul în cauză nu mai este

nicio altă construcție și nici nu este utilizat în alte scopuri, instanța

nemotivând de ce a reținut acest înscris în îndeplinirea condițiilor pentru

dobândirea dreptului de superfîcie.

Atâta timp cât, în speța dedusă

judecății s-a făcut dovada că pârâta și-a dat acordul expres pentru edificarea

unor construcții pe terenul proprietatea sa, este evident că în cauză

reclamantei trebuie să i se recunoască dreptul de superfîcie asupra terenului

aferent construcției, deoarece acest drept s-a născut încă de la momentul când

pârâta și-a dat acordul pentru edificarea construcțiilor pe terenul

proprietatea sa, de către reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 156/ A din 3

martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul reclamantei SC I.P.S. SRL împotriva

sentinței civile nr. 1437 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC S. SA.

A fost desființată sentința apelată și

cauza trimisă spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Examinând cu prioritate excepția

invocată de apelantă, calificată de instanță ca fiind a lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC S. SA, s-au avut în vedere aspectele de mai jos.

Acțiunea ce face obiectul prezentului

litigiu a fost introdusă la 22 martie 2007, având ca obiect dobândirea în

temeiul legii a dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 3500

mp, situat în București, Sector 6 de către reclamantă care a pretins că este

proprietara construcției edificată pe teren.

În drept s-au invocat dispozițiile art.

492 C. civ. în raport de care acțiunea de față trebuie formulată împotriva

proprietarului terenului pe care este edificată construcția.

Din actele dosarului se retine că în

urma divizării SC S. SA, proprietara terenului în litigiu nu mai este această

pârâtă în raport cu care s-a pronunțat hotărârea apelată, ci SC S.B.S. SRL.

Astfel, în M. Of. din 17 septembrie 2007

a fost publicat proiectul de divizare parțială al SC S. SA, iar la 11 martie 2008

a luat ființă SC S.B.S. SRL potrivit încheierii nr. 4771 din 14 martie 2008 a

Tribunalului București.

Conform actelor de divizare, terenul

ce face obiectul litigiului aparține acestei societăți comerciale care și-a

intabulat dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea nr. 189510 din 17

martie 2008.

Față de cele expuse mai sus, instanța

de apel a considerat că soluționarea acțiunii trebuie realizată în

contradictoriu cu SC S.B.S. SRL în calitate de proprietară a terenului, motiv

pentru care admițând apelul a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de fond.

Împotriva Deciziei nr. 156/ A din 3

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, au declarat recurs în termen pârâtele SC S.B.S. SRL și

SC S. SA, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor prev. de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de

intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL s-a invocat excepția lipsei de interes a

recurentei-pârâte SC S. SA, avându-se în vedere că nu mai este titulara

dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului, iar în

subsidiar să fie respins recursul ca nefondat.

În dezvoltarea criticilor formulate,

recurenta susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și că a fost

pronunțată cu încălcarea legii, cât și pentru faptul că ar cuprinde motive

contradictorii.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Intimata a invocat excepția lipsei de

interes a recurentei SC S. SA, având în vedere faptul că aceasta nu mai este

titulara dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul

litigiului.

Analizând cu prioritatea această

excepție conform art. 137 C. proc. civ., se retine că este neîntemeiată.

Interesul recurentei trebuie să fie

legitim, adică să nu fie în conflict cu legea; să fie personal, situație în

care recurenta trebuie să dovedească folosul personal, practic, urmărit prin

promovarea recursului, respectiv motivul pentru care admiterea sau respingerea

lui o vizează în mod personal; să fie născut și actual, astfel că în cauză

recurenta trebuie să dovedească prejudiciul la care s-ar expune, dacă nu ar

formula prezentul recurs.

În cauză, trebuie avut în vedere că

excepția lipsei de interes s-a făcut în apel și urmează să fie soluționată după

casarea cu trimitere, că acest aspect ține de fondul cauzei, privește

raporturile dintre părți și recurenta SC S. SA este autoarea recurentei SC S.B.S.

SRL rezultată în urma divizării.

În aceste condiții, excepția lipsei de

interes a recurentei SC Semănătoarea SA invocată de intimată va fi respinsă.

Analizând recursurile declarate de

pârâte în raport de criticile formulate, urmează a se reține următoarele:

Pornind de la obiectul cauzei,

respectiv cererea reclamantei prin care a solicitat să se constate calitatea de

proprietar al construcției edificate în baza autorizației de construcție și

procesului-verbal de predare-primire, ambele transcrise în Registrul de

Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare, precum și în calitate de beneficiară

a efectelor adresei din 8 martie 1991, prin care i s-a concesionat de către SC

S. SA în calitate de proprietară terenul în litigiu pe toată durata existenței

construcțiilor; aceasta a dobândit în temeiul legii un drept de superficie

asupra terenului de 3500 mp, situat în București, sector 6.

Prin sentința civilă nr. 1437 din 9

octombrie 2008, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând

în mod greșit faptul că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii dreptului de

superficie prin niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege.

În apel, s-a reținut că soluția

instanței de fond s-a dat fără să fie introdus în cauză noul proprietar al

terenului în litigiu, cauza fiind soluționată în contradictoriu cu un

neproprietar, împrejurare ce a dus la desființarea sentinței instanței de fond

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Hotărârea instanței de apel este

temeinică și legală pentru considerentele de mai jos.

Referitor la motivul de recurs

întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se retine că este nefundat,

deoarece recurentele s-au limitat la a indica textul de lege, fără să

individualizeze în concret care au fost dispozițiile legale încălcate sau

greșit aplicate. Se impunea să se aibă în vedere faptul că, la termenul din 25

noiembrie 2009, pe parcursul derulării apelului, recurenta SC S. SA a precizat

că, prin efectul divizării, terenul obiect al litigiului a trecut din

proprietatea sa, în proprietatea SC S.B.S. SRL din luna aprilie 2008, dată de

la care aceasta nu mai avea calitate procesuală pasivă în cauză.

Chiar dacă actul de înstrăinare

intervenit între recurente a fost adus la cunoștința instanței și a părților în

apel, nu se opune reținerii lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în

cadrul acțiunii în superficie, deoarece această excepție este de ordine publică

și poate fi invocată în orice fază a procesului.

Pe de altă parte, fiecare dintre

părțile raportului juridic dedus judecății, trebuie să-și justifice calitatea

procesuală pe tot parcursul procesului.

Întrucât recurenta SC S. SA nu mai

deține proprietatea asupra terenului în litigiu, ca efect al înstrăinării

acestuia recurentei-pârâte SC S.B.S. SRL este clar că aceasta nu mai este nici

titulara obligației corelative dreptului subiectiv afirmat prin cererea de

chemare în judecată, ceea ce echivalează cu lipsa calității sale procesuale

pasive.

Deoarece actul de înstrăinare a

intervenit pe parcursul derulării procesului, fără a fi adus la cunoștința

instanței și a părților din proces, culpa pentru crearea acestei situații

revine recurentelor-pârâte.

Consecința legală și imediată este

aceea că datorită faptei culpabile a SC S. SA, care a ascuns faptul

înstrăinării proprietății terenului, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri de

către instanța de fond în contradictoriu cu o persoană juridică ce nu mai

exercită niciun drept asupra terenului în litigiu, pe care este amplasată

construcția proprietatea intimatei-reclamante, deci, o persoană juridică fără

calitate procesuală pasivă.

Culpabilitatea recurentei SC S. SA

rezultă din succesiunea evenimente, în sensul că acțiunea a fost promovată în

anul 2007, soluționată în fond la 9 octombrie 2008, în condițiile în care SC S.

SA își înstrăinase dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în martie

înstrăinarea terenului, că este titulara dreptului de proprietate și a ascuns

cu rea-credință că pierduse acest drept cu un an în urmă.

Reclamantei nu i se poate reține

culpă, deoarece a stabilit corect cadrul procesual, întrucât la data promovării

acțiunii, recurenta SC S. SA era încă titulara dreptului de proprietate.

În sensul respingerii recursului de

față este și art. 48 din Decretul nr. 31/1954, invocat chiar de recurente,

potrivit căruia persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul

divizării, răspund față de creditori pentru obligațiile persoanei juridice care

a încetat de a avea ființă prin divizare, proporțional cu valoarea bunurilor

dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a dispus

divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfeir

De altfel, recurentele au invocat

calitatea de succesor cu titlul universal al recurentei SC S.B.S. SRL față de

recurenta SC S. SA, dar au concluzionat greșit, susținând că SC S.B.S. SRL este

continuatoarea în drepturi și obligații a SC S. SA, preluând de la data

divizării toate drepturile și obligațiile cu valoare economică și care au

aparținut acesteia, cu consecința încetării, tot de la data divizării a

drepturilor și obligațiilor avute de SC S. SA.

În acest sens, sunt și dispozițiile art.

50 alin. (2) din același decret, potrivit cărora, în situația divizării

„contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să

se facă de către o singură persoană juridică dobânditoare,\

Acest text își are aplicabilitatea în

speță, deoarece prin transferul dreptului de proprietate, recurenta SC S. SA nu

mai poate fi obligată în niciun fel cu privire la terenul respectiv.

În ceea ce privește critica întemeiată

pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reține că și aceasta este nefondată,

deoarece hotărârea instanței de apel nu cuprinde aspecte contradictorii.

Trebuie reținut că introducerea în

cauză a SC S.B.S. SRL prin raportare la respingerea cererii prin care s-a solicitat

constatarea nulității actelor de procedură efectuate după data de 17 martie 2008,

nu conferă hotărârii recurate un caracter contradictoriu, aceasta fiind

coerentă, sub aspectul calificării excepției invocate - a lipsei calității

procesuale pasive a SC S. SA - având în vedere și disp. art. 492 C. civ., în

raport de care este de necontestat că acțiunea ce formează obiectul cauzei

trebuie analizată în contradictoriu cu proprietarul terenului.

De fapt, față de modul în care

instanța a reținut în considerente argumentele ce au condus la soluția dată,

hotărârea instanței de apel este pronunțată cu respectarea disp. art. 261 pct. 5

C. proc. civ., astfel că este nefondată critica întemeiată pe disp. art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse mai

sus, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de pârâte să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a

recurentei SC S. SA (S.) formulată de intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL (I.P.S.).

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtele SC S.B.S. SRL (S.B.S.) și SC S. SA (S.) împotriva Deciziei nr. 156/

A din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 iunie 2011.