ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 august 2008 pe rolul Tribunalului București, reclamanta L.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. XX și cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în București, sectorul 3, ce formează obiectul Dosarului nr. 14224/201 aflat la Comisia pentru aplicarea Legii nr. ZZ/2001. Prin sentința civilă nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, a reclamantei L.I.

cu privire la imobilul apartament nr. XX și o cotă indiviză de 10 % din terenul în suprafață de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3 și s-a dispus restituirea în natură a imobilului. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului apartament nr. XX și cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în București, sectorul 3, în calitate de moștenitoare a autoarei G.M.. Sub aspectul calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului apartament nr. XX și cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în București, sectorul 3, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada acestei calități. Astfel, cu actul de vânzare-cumpărare din 17 august 1939 autoarea G.M.

a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în suprafață de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3 iar cu contract de construcțiune din 17 august 1939 a făcut dovada asupra construcției. Ulterior, acest apartament a fost închiriat potrivit contractul de închiriere încheiat de G.M. cu P.G. pe perioada 23 aprilie 1946 și prelungit până la 23 aprilie 1949. Tribunalul a reținut că s-a făcut de asemenea dovada preluării abuzive a acestui imobil cu Anexa la Decretul 92/1950, unde autoarea reclamantei figurează cu trei apartamente, printre care și apartamentul ce face obiectului prezentului litigiu. Reținând că principiul care guvernează Legea nr. 10/2001 este acela al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și în considerarea faptului că potrivit adresei din 28 septembrie 2007 a SC R. SA nu s-au efectuat vânzări în ceea ce privește acest imobil, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce privește suprafața de teren, s-a constatat ca din toate actele rezultă că aceasta este de 1200 mp și nu 1278 mp.. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar în timpul judecății apelului, la data de 10 decembrie 2009, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București, formulată de B.A.E.. Prin decizia civilă nr. 431A din 16 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, a admis cererea de intervenție accesorie, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin actul de vânzare cumpărare din 17 august 1939, G.M., autoarea reclamantei a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în suprafață de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3, iar cu contractul de construcțiune din 17 august 1939 a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. XX situat la etajul I al imobilului. În Decretul nr. 92/1950 figurează P.M. (nume dobândit de aceasta în urma primei căsătorii cu P.V.) cu imobil situat în București, fără a se face, însă, mențiune cu privire la numărul apartamentului preluat. Având în vedere că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, respectiv apartamentul nr. XX, care a fost dobândit în mod legal prin cumpărare (contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2002) de intervenientul B.A.E.

și că acest apartament nu este unul și același cu cel pe care l-a avut în proprietate autoarea reclamantei, Curtea a constatat că în mod greșit a dispus prima instanță restituirea în natură a apartamentului, reclamanta nefiind îndreptățită nici la măsurile reparatorii prin echivalent, solicitate prin concluziile puse în fața instanței de apel, în condițiile în care nu s-a dovedit că acest apartament, astfel cum a fost identificat prin expertiză, a aparținut autoarei sale. Nici în ceea ce privește apartamentul nr. YY din imobil, reclamanta nu a dovedit că ar fi aparținut autoarei sale, în condițiile în care actele de proprietate nu menționează acest apartament. Nu este aplicabilă în cauza nici prezumția de proprietate pe care o instituie art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, în actul de preluare nu se face nici o mențiune cu privire la numărul apartamentului naționalizat.

Din adresa din 6 aprilie 2010 eliberată de SC T.A. SA, rezultă că acest apartament a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la T.Ș. și vândut în baza Legii nr. 112/1995 cumpărătoarei M.N.. Prin decizia nr. 3560 din 15 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva acestei decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanța de apel. Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța suprema a reținut următoarele: Astfel cum corect invocă recurenta reclamantă, în măsura în care dovedește dreptul de proprietate al autoarei sale, preluarea abuzivă de către stat și calitatea de moștenitor de pe urma acesteia, se confirmă calitatea sa de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii permise de Legea nr. 10/2001: restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului ce a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, depunându-se la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren, copia contractului de construire a apartamentului în litigiu, dovada calității de moștenitoare după autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între autoarea sa P.M. și P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca și dovada preluării abuzive (anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naționalizate, între care, unul situat la adresa în litigiu). Decizia recurată conține considerente contradictorii, sens în care, din acest punct de vedere, motivele de recurs sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., fiind dată și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) la o situație de fapt incomplet stabilită (art. 314 C. proc. civ.). Astfel, instanța de apel a constatat că recurenta reclamantă a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 august 1939 de secția notariat a Tribunalului Ilfov având ca obiect cota indiviză din teren și contractul de construire din 17 august 1939 având ca obiect edificarea apartamentului nr. ZZ (XX) din București. Chestiunea de fapt nelămurită de instanța de apel vizează eventuala renumerotare a apartamentelor din imobilul din București și, implicit, identificarea celui ce constituie obiectul cauzei, dat fiind faptul că prin expertiză s-a concluzionat că apartamentul nr. XX (actual) cumpărat de intervenientul B.A.E.

(situat la etajul II, nu la etajul I al edificiului, cum figura în contractul autoarei reclamantei) a fost preluat de la numita N.E. și nu reprezintă apartamentul solicitat de reclamantă, acesta fiind cel cu nr. YY (actual); totodată, pentru apartamentul nr. YY s-a considerat că reclamanta nu a făcut dovada că a aparținut autoarei sale, întrucât acesta figurează preluat de la numitul T.Ș. și este în prezent vândut în baza Legii 112/1995 numitei M.N.. În consecință, instanța de apel era ținută în virtutea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) Cod să lămurească aceste aspecte ale cauzei pentru o justă soluționare a pricinii. Astfel cum corect a susținut recurenta prin motivele de recurs, era util a se suplimenta probatoriul din acest punct de vedere și să se solicite relații la Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 3, la Direcția de Evidență Cadastrală din cadrul Primăriei și la SC T.A.

SA pentru lămurirea momentului sau realității renumerotării apartamentelor din acest imobil; se va avea în vedere cu ocazia solicitării acestor relații că autoarea recurentei a purtat mai multe nume - în 1939 se numea G.M., în 1946 - P.M., în 1950 - P.M. și, ulterior, B.; de altfel, s-a constatat că după depunerea la dosar a raportului de expertiză construcții, reclamanta a solicitat la termenul din 22 aprilie 2010 emiterea unor astfel de adrese, însă instanța a respins aceste probe în completare, pentru ca ulterior să rețină nedovedirea dreptului afirmat, ceea ce nu corespunde exigențelor unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, s-a constatat că anterior naționalizării, autoarea recurentei reclamante a închiriat acest apartament în perioada 1946-1947, situat în imobilul din București, apartament care, în contractul de închiriere apărea ca fiind nr. YY, pe când în contractul de construire apărea, așa cum s-a reținut, nr. XX (ZZ); în rejudecare, se impune a fi lămurită și problema inadvertenței cu privire la numele persoanei ce figurează ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu. Dacă problema identificării actuale cu certitudine a apartamentului ce a aparținut autoarei recurentei va rămâne una insurmontabilă, în speță, nu poate fi reținută concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei și, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Cum însă prioritară este restituirea în natură (art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), numai după lămurirea celor anterior arătate, instanța de apel, în rejudecare, va putea să stabilească în mod legal măsuri reparatorii în echivalent. Soluționând apelul în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă , prin decizia nr. 10 7A din 8 martie 2012, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă L.I. prin mandatar H.A.G. și intimatul intervenient B.A.E.. S-a admis cererea de intervenție accesorie în interesul apelantului formulata de intervenientul B.A.E.

și s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul preluat abuziv, respectiv fostul ap. XX, actual nr. YY din București, sector 3, inclusiv cota indiviză de 1% din terenul aferent de 1200 mp, măsuri reparatorii constând în valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată intimata-reclamantă la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intervenientul accesoriu B.A.E.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin decizia de casare s-a tranșat deja faptul că este dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a făcut dovada calității autoarei reclamantei P.M.

(fostă G., fostă P.) de proprietar al apartamentului, calitatea reclamantei însăși de succesoare a acestei autoare, ca și preluarea abuzivă a acestuia în baza Decretului nr. 92/ 1950. Astfel, prin decizia de casare instanța supremă a reținut expres că „potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului ce a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, depunându-se la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren, copia contractului de construire a apartamentului în litigiu, dovada calității de moștenitoare după autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între autoarea sa P.M.

și P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca și dovada preluării abuzive (anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naționalizate, între care, unul situat la adresa în litigiu)”. S-a reținut în final de către Înalta Curte de Casație și Justiție „că și dacă problema identificării actuale cu certitudine a apartamentului ce a aparținut autoarei recurentei va rămâne una insurmontabilă, în speță, nu poate fi reținută concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei și, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii”.

Așadar, calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei raportat la imobilul care a aparținut autoarei sale conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 august 1939 și contractului de construire din 17 august 1939 sunt chestiuni deja tranșate de către instanța supremă prin decizia de casare, care se impun în condițiile art. 315 C. proc. civ. în rejudecare. Singura problemă rămasă de dezlegat la acest moment - și care a constituit motivul casării cu trimitere - este identificarea acestui imobil la acest moment, anume determinarea numărului purtat de acest apartament la momentul actual și „lămurirea inadvertenței cu privire la numele persoanei ce figurează ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu”.

Iar în raport de aceasta, să se determine natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei în contextul Legii nr. 10/2001, anume dacă se cuvine restituirea în natură sau prin echivalent, în raport de situația juridică actuală a imobilului.

Potrivit probelor administrate în cauză a rezultat cu certitudine că apartamentul dobândit de autoarea reclamantei prin cele două acte încheiate la nivelul anului 1939 și care la acel moment era indicat ca având numărul „XX (ZZ)” (contractul de construire depus la dosar fond) poartă actualmente nr. YY în imobilul din București, sector 3. A rezultat aceasta din următoarele probe: raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul S.C., prin care se concluzionează în sensul că apartamentul obiect al acestor acte încheiate în anul 1939 de autoarea reclamantei poartă actualmente numărul 17. Aceasta concluzie a fost extrasă de expert pe baza unor elemente concrete, obiective, anume apartamentul cu număr actual 21 se află situat la etajul 2 al imobilului, în vreme ce apartamentul deținut de autoarea reclamantei în anul 1939 se află situat la etajul I, apartamentul nr. YY actual se află situat la etajul I și are aceeași configurație cu cel descris în contractul de construire încheiat în anul 1939 de autoarea reclamantei, după cum, în mod esențial, identificarea fostului apartament se poate face cu certitudine raportat la amplasarea acestuia în stânga scării principale, așa cum figura apartamentul autoarei reclamantei în schiță din anul 1939. Expertul arată și că nu există posibilitatea de confuzie,

întrucât la etajul I al imobilului acest apartament cu număr actual YY este singurul situat în stânga scării principale și cu configurație identică cu cel dobândit de autoarea reclamantei în anul 1939. Această probă este concordantă și cu o altă probă administrată în cauză, respectiv contractul de închiriere încheiat între autoarea reclamantei și numitul P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947, în acest contract de închiriere fiind menționat deja numărul apartamentului ca fiind YY. Aceste probe au dovedit indubitabil ca ulterior încheierii contractelor din anul 1939 prin care autoarea reclamantei a dobândit proprietatea apartamentului a intervenit o renumerotare a apartamentelor din imobil, renumerotare în urma căreia apartamentul a dobândit numărul YY, număr pe care îl are și în prezent.

Este absolut nesemnificativ faptul că administratorul imobilului SC T.A. SA nu a putut indica faptul că a existat o renumerotare, evidentele instituției nefiind atât de exacte încât să excludă existența acestei renumerotări, cu atât mai mult cu cât această renumerotare s-a făcut probabil anterior anului 1946 (când apartamentul apare deja cu numărul YY în contractul de închiriere menționat). În ce privește modalitatea în care figurează apartamentul actual YY ca fiind preluat de către stat în evidențele instituțiilor, într-adevăr inițial SC T. SA a comunicat că acest apartament figurează ca fiind preluat de la numitul T.Ș., iar nu de la autoarea reclamantei, însă în rejudecarea apelului prin adresa din 2012 SC T.A.

SA comunică situația evidențelor referitoare la toate apartamentele din imobil, iar din aceasta rezultă că în baza Decretului nr. 92/1950 figurează ca fiind preluate apartamente și de la P.M., și de la T.Ș.. Cum în cuprinsul anexei Decretului nr. 92/1950 nu se menționa numărul apartamentului naționalizat, de fapt nu exista nicio probă clară a faptului că acest apartament nr. YY actual a fost preluat de la T.Ș. sau de fapt de la acesta a fost preluat un alt apartament. În ultimă instanță, atâta timp cât oricum autoarea reclamantei figurează ca fiind naționalizată în baza Decretului nr. 92/1950 cu un apartament în București și nu a rezultat în cauză nici măcar vreun indiciu că aceasta ar mai fi avut în acest imobil în proprietate un alt apartament, este întemeiată concluzia că naționalizarea a vizat acest apartament.

În concluzie, obiect al cauzei îl constituie apartamentul care actualmente poarta numărul YY. Aceasta nu semnifică câtuși de puțin schimbarea obiectului judecății, întrucât obiectul judecății l-a constituit imobilul preluat de la P.M. și deținut de aceasta în baza titlurilor de proprietate menționate mai sus, identificarea apartamentului sub un număr sau altul reprezentând strict o chestiune de identificare. Așadar, reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la masuri reparatorii, potrivit art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la apartamentul care actualmente poartă numărul YY, împreună cu cota parte indiviză de teren aferent, care este de 1 % din totalul de 1.200 mp., astfel cum este menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 1939. Se constată sub acest aspect că greșit prima instanță a reținut cota de 10%, în realitate în cuprinsul contractului menționându-se 10 %, deci echivalentul a 1%.

În ce privește situația juridică actuală a acestui apartament nr. YY, acesta a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1997 către numita M.N., astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantei cuvenindu-i-se măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă. Criticile apelantului Municipiul București referitoare la faptul că instanța de judecată nu se poate subroga în drepturile unității deținătoare și nu poate soluționa notificarea atâta timp cât procedura administrativă nu a fost soluționată, au fost apreciate ca nefondate, dreptul instanței de a soluționa pe fond notificarea fiind tranșat prin decizia dată în recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (arătată de altfel și în decizia de casare).

Cererea de intervenție accesorie în interesul apelantului formulată de intervenientul B.A.E., a fost apreciată ca întemeiat, în raport de soluția dată acțiunii principale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul general, invocând în drept dispozițiile art. 304 cpt.9 C. proc. civ.. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a admis doar în parte apelul Municipiului București, invocând următoarele: Apartamentul în litigiu, așa cum rezulta din adresa din 06 aprilie 2010. a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950, de la M.N., fără mențiunea corpului de clădire.

Acest apartament a fost înstrăinat numitei M.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1997. Prin decizia nr. 3560/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 30220/3/2008 a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se lămuri și aspectul inadvertenței în ceea ce privește numele persoanei care figurează ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu, reținându-se că imobilul a fost naționalizat potrivit Decretului nr. 92/1950. Astfel în rejudecare s-a stabilit că potrivit anexei Decretului nr. 92/1950, imobilul figurează ca fiind naționalizat pe numele P.M. cu trei apartamente în București. De la Direcția de Impozite și taxe locale rezultă că în ceea ce privește apartamentul nr. YY, identificat ca fiind cel în litigiu, nu sunt înregistrate documente fiscale.

Prin adresa emisă de SC T.A. SA din 2012, se precizează componența imobilului situat în București, iar în privința apartamentelor naționalizate, figurează proprietatea numitei P.M., iar potrivit notificării din 2001, B.C. și U.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului proprietatea numitei G.M.P. din București, sector 3, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Recursul este nul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc.

civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din Cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege menționat. Astfel, recurentul nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, expunând doar situația de fapt și făcând trimitere la unele înscrisuri, deja analizate în apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenta judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei clin apel, ci se susține existența unei alte stări de fapt privind identitatea imobilului.

Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din Cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 107A din 8 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.