ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 08 august 2008 pe rolul Tribunalului București,

reclamanta L.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr. XX și cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în București,

sectorul 3, ce formează obiectul Dosarului nr. 14224/201 aflat la Comisia

pentru aplicarea Legii nr. ZZ/2001.

Prin sentința civilă

nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, s-a constatat calitatea de

persoană îndreptățită în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată,

a reclamantei L.I. cu privire la imobilul apartament nr. XX și o cotă indiviză de

10 % din terenul în suprafață de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3 și

s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a

imobilului apartament nr. XX și cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat

în București, sectorul 3, în calitate de moștenitoare a autoarei G.M..

Sub aspectul calității

de persoană îndreptățită la restituirea imobilului apartament nr. XX și cota indiviză

de 10% aferentă imobilului situat în București, sectorul 3, tribunalul a apreciat

că reclamanta a făcut dovada acestei calități.

Astfel, cu actul de vânzare-cumpărare

din 17 august 1939 autoarea G.M. a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în

suprafață de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3 iar cu contract de construcțiune

din 17 august 1939 a făcut dovada asupra construcției. Ulterior, acest apartament

a fost închiriat potrivit contractul de închiriere încheiat de G.M. cu P.G. pe perioada

23 aprilie 1946 și prelungit până la 23 aprilie 1949.

Tribunalul a reținut că

s-a făcut de asemenea dovada preluării abuzive a acestui imobil cu Anexa la Decretul

92/1950, unde autoarea reclamantei figurează cu trei apartamente, printre care și

apartamentul ce face obiectului prezentului litigiu.

Reținând că principiul

care guvernează Legea nr. 10/2001 este acela al restituirii în natură a imobilelor

preluate abuziv și în considerarea faptului că potrivit adresei din 28

septembrie 2007 a SC R. SA nu s-au efectuat vânzări în ceea ce privește acest imobil,

tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce privește suprafața

de teren, s-a constatat ca din toate actele rezultă că aceasta este de 1200 mp și

nu 1278 mp..

Împotriva sentinței pronunțată

de tribunal, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

iar în timpul judecății apelului, la data de 10 decembrie 2009, a fost încuviințată

în principiu cererea de intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București,

formulată de B.A.E..

Prin decizia civilă

nr. 431A din 16 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, a admis cererea de intervenție

accesorie, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că prin actul de vânzare cumpărare din 17 august 1939,

G.M., autoarea reclamantei a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în suprafață

de 1.200 m.p., situat în București, sectorul 3, iar cu contractul de construcțiune

din 17 august 1939 a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.

XX situat la etajul I al imobilului.

În Decretul nr. 92/1950

figurează P.M. (nume dobândit de aceasta în urma primei căsătorii cu P.V.) cu imobil

situat în București, fără a se face, însă, mențiune cu privire la numărul apartamentului

preluat.

Având în vedere că reclamanta

nu a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, respectiv

apartamentul nr. XX, care a fost dobândit în mod legal prin cumpărare (contractul

de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2002) de intervenientul B.A.E. și că acest

apartament nu este unul și același cu cel pe care l-a avut în proprietate autoarea

reclamantei, Curtea a constatat că în mod greșit a dispus prima instanță restituirea

în natură a apartamentului, reclamanta nefiind îndreptățită nici la măsurile reparatorii

prin echivalent, solicitate prin concluziile puse în fața instanței de apel, în

condițiile în care nu s-a dovedit că acest apartament, astfel cum a fost identificat

prin expertiză, a aparținut autoarei sale.

Nici în ceea ce privește

apartamentul nr. YY din imobil, reclamanta nu a dovedit că ar fi aparținut autoarei

sale, în condițiile în care actele de proprietate nu menționează acest apartament.

Nu este aplicabilă în cauza nici prezumția de proprietate pe care o instituie

art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, în actul de preluare nu se

face nici o mențiune cu privire la numărul apartamentului naționalizat. Din adresa

din 6 aprilie 2010 eliberată de SC T.A. SA, rezultă că acest apartament a trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la T.Ș.

și vândut în baza Legii nr. 112/1995 cumpărătoarei M.N..

Prin decizia nr. 3560

din 15 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva acestei decizii,

a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanța de

apel.

Pentru a pronunța aceasta

soluție, instanța suprema a reținut următoarele:

Astfel cum corect invocă

recurenta reclamantă, în măsura în care dovedește dreptul de proprietate al autoarei

sale, preluarea abuzivă de către stat și calitatea de moștenitor de pe urma acesteia,

se confirmă calitatea sa de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii

permise de Legea nr. 10/2001: restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin

echivalent.

Potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului

de proprietate asupra apartamentului ce a fost naționalizat prin Decretul 92/1950,

depunându-se la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren,

copia contractului de construire a apartamentului în litigiu, dovada calității de

moștenitoare după autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între

autoarea sa P.M. și P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca și dovada

preluării abuzive (anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naționalizate,

între care, unul situat la adresa în litigiu).

Decizia recurată conține

considerente contradictorii, sens în care, din acest punct de vedere, motivele de

recurs sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., fiind dată și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

la o situație de fapt incomplet stabilită (art. 314 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel

a constatat că recurenta reclamantă a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare

autentificat din 17 august 1939 de secția notariat a Tribunalului Ilfov având ca

obiect cota indiviză din teren și contractul de construire din 17 august 1939 având

ca obiect edificarea apartamentului nr. ZZ (XX) din București.

Chestiunea de fapt nelămurită

de instanța de apel vizează eventuala renumerotare a apartamentelor din imobilul

din București și, implicit, identificarea celui ce constituie obiectul cauzei, dat

fiind faptul că prin expertiză s-a concluzionat că apartamentul nr. XX (actual)

cumpărat de intervenientul B.A.E. (situat la etajul II, nu la etajul I al edificiului,

cum figura în contractul autoarei reclamantei) a fost preluat de la numita N.E.

și nu reprezintă apartamentul solicitat de reclamantă, acesta fiind cel cu nr.

YY (actual); totodată, pentru apartamentul nr. YY s-a considerat că reclamanta nu

a făcut dovada că a aparținut autoarei sale, întrucât acesta figurează preluat de

la numitul T.Ș. și este în prezent vândut în baza Legii 112/1995 numitei M.N..

În consecință, instanța

de apel era ținută în virtutea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) Cod să lămurească

aceste aspecte ale cauzei pentru o justă soluționare a pricinii.

Astfel cum corect a susținut

recurenta prin motivele de recurs, era util a se suplimenta probatoriul din acest

punct de vedere și să se solicite relații la Direcția de Impozite și Taxe Locale

sector 3, la Direcția de Evidență Cadastrală din cadrul Primăriei și la SC T.A.

SA pentru lămurirea momentului sau realității renumerotării apartamentelor din acest

imobil; se va avea în vedere cu ocazia solicitării acestor relații că autoarea recurentei

a purtat mai multe nume - în 1939 se numea G.M., în 1946 - P.M., în 1950 - P.M.

și, ulterior, B.; de altfel, s-a constatat că după depunerea la dosar a raportului

de expertiză construcții, reclamanta a solicitat la termenul din 22 aprilie 2010

emiterea unor astfel de adrese, însă instanța a respins aceste probe în completare,

pentru ca ulterior să rețină nedovedirea dreptului afirmat, ceea ce nu corespunde

exigențelor unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, s-a

constatat că anterior naționalizării, autoarea recurentei reclamante a închiriat

acest apartament în perioada 1946-1947, situat în imobilul din București, apartament

care, în contractul de închiriere apărea ca fiind nr. YY, pe când în contractul

de construire apărea, așa cum s-a reținut, nr. XX (ZZ); în rejudecare, se impune

a fi lămurită și problema inadvertenței cu privire la numele persoanei ce figurează

ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu.

Dacă problema identificării

actuale cu certitudine a apartamentului ce a aparținut autoarei recurentei va rămâne

una insurmontabilă, în speță, nu poate fi reținută concluzia nedovedirii dreptului

de proprietate al autoarei recurentei și, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea

recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Cum însă prioritară este

restituirea în natură (art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001), numai după lămurirea celor anterior arătate, instanța de apel, în

rejudecare, va putea să stabilească în mod legal măsuri reparatorii în echivalent.

Soluționând apelul în

rejudecare,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

, prin decizia nr. 10

7A din 8 martie 2012,

a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General

împotriva sentinței civile nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă L.I. prin

mandatar H.A.G. și intimatul intervenient B.A.E..

S-a admis cererea de intervenție

accesorie în interesul apelantului formulata de intervenientul B.A.E. și s-a constatat

dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul preluat

abuziv, respectiv fostul ap. XX, actual nr. YY din București, sector 3, inclusiv

cota indiviză de 1% din terenul aferent de 1200 mp, măsuri reparatorii constând

în valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și

care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

S-au păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

A fost obligată intimata-reclamantă

la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intervenientul accesoriu B.A.E..

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia de casare

s-a tranșat deja faptul că este dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a făcut dovada

calității autoarei reclamantei P.M. (fostă G., fostă P.) de proprietar al apartamentului,

calitatea reclamantei însăși de succesoare a acestei autoare, ca și preluarea abuzivă

a acestuia în baza Decretului nr. 92/ 1950.

Astfel, prin decizia de

casare instanța supremă a reținut expres că „potrivit dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului de proprietate

asupra apartamentului ce a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, depunându-se

la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren, copia contractului

de construire a apartamentului în litigiu, dovada calității de moștenitoare după

autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între autoarea sa P.M. și

P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca și dovada preluării abuzive

(anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naționalizate, între

care, unul situat la adresa în litigiu)”.

S-a reținut în final de

către Înalta Curte de Casație și Justiție „că și dacă problema identificării actuale

cu certitudine a apartamentului ce a aparținut autoarei recurentei va rămâne una

insurmontabilă, în speță, nu poate fi reținută concluzia nedovedirii dreptului de

proprietate al autoarei recurentei și, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea

recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii”.

Așadar, calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei raportat la imobilul care a aparținut autoarei sale conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 august 1939 și contractului

de construire din 17 august 1939 sunt chestiuni deja tranșate de către instanța

supremă prin decizia de casare, care se impun în condițiile art. 315 C. proc. civ.

în rejudecare.

Singura problemă rămasă

de dezlegat la acest moment - și care a constituit motivul casării cu trimitere

- este identificarea acestui imobil la acest moment, anume determinarea numărului

purtat de acest apartament la momentul actual și „lămurirea inadvertenței cu privire

la numele persoanei ce figurează ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu”.

Iar în raport de aceasta, să se determine natura măsurilor reparatorii cuvenite

reclamantei în contextul Legii nr. 10/2001, anume dacă se cuvine restituirea în

natură sau prin echivalent, în raport de situația juridică actuală a imobilului.

Potrivit probelor administrate

în cauză a rezultat cu certitudine că apartamentul dobândit de autoarea reclamantei

prin cele două acte încheiate la nivelul anului 1939 și care la acel moment era

indicat ca având numărul „XX (ZZ)” (contractul de construire depus la dosar fond)

poartă actualmente nr. YY în imobilul din București, sector 3.

A rezultat aceasta din

următoarele probe: raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul S.C., prin

care se concluzionează în sensul că apartamentul obiect al acestor acte încheiate

în anul 1939 de autoarea reclamantei poartă actualmente numărul 17. Aceasta concluzie

a fost extrasă de expert pe baza unor elemente concrete, obiective, anume apartamentul

cu număr actual 21 se află situat la etajul 2 al imobilului, în vreme ce apartamentul

deținut de autoarea reclamantei în anul 1939 se află situat la etajul I, apartamentul

nr. YY actual se află situat la etajul I și are aceeași configurație cu cel descris

în contractul de construire încheiat în anul 1939 de autoarea reclamantei, după

cum, în mod esențial, identificarea fostului apartament se poate face cu certitudine

raportat la amplasarea acestuia în stânga scării principale, așa cum figura apartamentul

autoarei reclamantei în schiță din anul 1939. Expertul arată și că nu există posibilitatea

de confuzie, întrucât la etajul I al imobilului acest apartament cu număr actual

YY este singurul situat în stânga scării principale și cu configurație identică

cu cel dobândit de autoarea reclamantei în anul 1939.

Această probă este concordantă

și cu o altă probă administrată în cauză, respectiv contractul de închiriere încheiat

între autoarea reclamantei și numitul P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie

1947, în acest contract de închiriere fiind menționat deja numărul apartamentului

ca fiind YY.

Aceste probe au dovedit

indubitabil ca ulterior încheierii contractelor din anul 1939 prin care autoarea

reclamantei a dobândit proprietatea apartamentului a intervenit o renumerotare a

apartamentelor din imobil, renumerotare în urma căreia apartamentul a dobândit numărul

YY, număr pe care îl are și în prezent.

Este absolut nesemnificativ

faptul că administratorul imobilului SC T.A. SA nu a putut indica faptul că a existat

o renumerotare, evidentele instituției nefiind atât de exacte încât să excludă existența

acestei renumerotări, cu atât mai mult cu cât această renumerotare s-a făcut probabil

anterior anului 1946 (când apartamentul apare deja cu numărul YY în contractul de

închiriere menționat).

În ce privește modalitatea

în care figurează apartamentul actual YY ca fiind preluat de către stat în evidențele

instituțiilor, într-adevăr inițial SC T. SA a comunicat că acest apartament figurează

ca fiind preluat de la numitul T.Ș., iar nu de la autoarea reclamantei, însă în

rejudecarea apelului prin adresa din 2012 SC T.A. SA comunică situația evidențelor

referitoare la toate apartamentele din imobil, iar din aceasta rezultă că în baza

Decretului nr. 92/1950 figurează ca fiind preluate apartamente și de la P.M., și

de la T.Ș.. Cum în cuprinsul anexei Decretului nr. 92/1950 nu se menționa numărul

apartamentului naționalizat, de fapt nu exista nicio probă clară a faptului că acest

apartament nr. YY actual a fost preluat de la T.Ș. sau de fapt de la acesta a fost

preluat un alt apartament.

În ultimă instanță, atâta

timp cât oricum autoarea reclamantei figurează ca fiind naționalizată în baza Decretului

nr. 92/1950 cu un apartament în București și nu a rezultat în cauză nici măcar vreun

indiciu că aceasta ar mai fi avut în acest imobil în proprietate un alt apartament,

este întemeiată concluzia că naționalizarea a vizat acest apartament.

În concluzie, obiect al

cauzei îl constituie apartamentul care actualmente poarta numărul YY. Aceasta nu

semnifică câtuși de puțin schimbarea obiectului judecății, întrucât obiectul judecății

l-a constituit imobilul preluat de la P.M. și deținut de aceasta în baza titlurilor

de proprietate menționate mai sus, identificarea apartamentului sub un număr sau

altul reprezentând strict o chestiune de identificare.

Așadar, reclamanta a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită la masuri reparatorii, potrivit art. 1

și 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la apartamentul care actualmente poartă numărul

YY, împreună cu cota parte indiviză de teren aferent, care este de 1 % din totalul

de 1.200 mp., astfel cum este menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 1939.

Se constată sub acest aspect că greșit prima instanță a reținut cota de 10%, în

realitate în cuprinsul contractului menționându-se 10 %, deci echivalentul a 1%.

În ce privește situația

juridică actuală a acestui apartament nr. YY, acesta a fost vândut prin contractul

de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1997 către numita M.N., astfel că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantei cuvenindu-i-se

măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă.

Criticile apelantului

Municipiul București referitoare la faptul că instanța de judecată nu se poate subroga

în drepturile unității deținătoare și nu poate soluționa notificarea atâta timp

cât procedura administrativă nu a fost soluționată, au fost apreciate ca nefondate,

dreptul instanței de a soluționa pe fond notificarea fiind tranșat prin decizia

dată în recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție (arătată de altfel și în decizia de casare).

Cererea de intervenție

accesorie în interesul apelantului formulată de intervenientul B.A.E., a fost apreciată

ca întemeiat, în raport de soluția dată acțiunii principale.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul general, invocând în

drept dispozițiile art. 304 cpt.9 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivului

de recurs s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a admis doar în parte apelul

Municipiului București, invocând următoarele:

Apartamentul în litigiu,

așa cum rezulta din adresa din 06 aprilie 2010. a trecut în proprietatea statului

conform Decretului nr. 92/1950, de la M.N., fără mențiunea corpului de clădire.

Acest apartament a fost înstrăinat numitei M.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare

din 1997. Prin decizia nr. 3560/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. 30220/3/2008 a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare,

pentru a se lămuri și aspectul inadvertenței în ceea ce privește numele persoanei

care figurează ca naționalizată pentru apartamentul în litigiu, reținându-se că

imobilul a fost naționalizat potrivit Decretului nr. 92/1950.

Astfel în rejudecare s-a

stabilit că potrivit anexei Decretului nr. 92/1950, imobilul figurează ca fiind

naționalizat pe numele P.M. cu trei apartamente în București.

De la Direcția de Impozite

și taxe locale rezultă că în ceea ce privește apartamentul nr. YY, identificat ca

fiind cel în litigiu, nu sunt înregistrate documente fiscale.

Prin adresa emisă de SC

T.A. SA din 2012, se precizează componența imobilului situat în București, iar în

privința apartamentelor naționalizate, figurează proprietatea numitei P.M., iar

potrivit notificării din 2001, B.C. și U.I. au solicitat restituirea în natură a

imobilului proprietatea numitei G.M.P. din București, sector 3, naționalizat prin

Decretul nr. 92/1950.

Recursul este nul pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează,

conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice

nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât

a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind

unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței

raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor

de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul

din motivele prevăzute de art. 304 din Cod.

Or, în speță, recurentul,

deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivul de nelegalitate

prevăzut de textul de lege menționat.

Astfel, recurentul nu

a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, expunând doar situația

de fapt și făcând trimitere la unele înscrisuri, deja analizate în apel.

Ignorând faptul că obiectul

recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe

anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această

hotărâre.

Prin urmare, fără să combată

în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile

de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenta judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară

de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect

al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit

să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este

eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea

deciziei clin apel, ci se susține existența unei alte stări de fapt privind identitatea

imobilului.

Văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art.

306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din Cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 107A din 8 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie

2013.