ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8115/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamantul T.M., prin notificarea înregistrată sub nr. 423 din 27 iunie 2001 la BEJ I.R., a solicitat restituirea în natură a cotei-părți de 1/12 din imobilul situat în București, sector 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, de la autoarea sa C.L. Prin dispoziția nr. 8929 din 23 octombrie 2007 Primarul General al municipiului București a respins notificarea reclamantului de restituire în natură și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, motivând că se pot restitui în natură numai bunuri corporale, nu și cote indivize dintr-un bun. Reclamantul, la data de 21 decembrie 2007, a contestat această dispoziție, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să i se restituie în natură cota-parte care îi revine din imobilul pentru care a formulat notificarea.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă nr. 827 din 29 aprilie 2008 a admis contestația formulată de reclamant, a modificat dispoziția nr. 8929 din 25 octombrie 2007, în sensul că, a dispus restituirea în natură a cotei indivize de 1/12 din imobilul teren situat în București, sector 2, în suprafață totală de 1537 mp. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită. Potrivit deciziei nr. 2612 din 21 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, reclamantul T.M. are o cotă de 1/3 din moștenirea defunctei C.L., care la rândul ei deținea o cotă de 1/4 din imobil, astfel încât reclamantul are dreptul la restituirea cotei de 1/12 din imobilul revendicat.

S-a reținut că principiul unanimității, invocat de pârât în apărarea sa, nu are legătură cu solicitarea reclamantului de restituire în natură a bunului sau cu principiile reglementate de Legea nr. 10/2001, acest principiu negăsindu-și aplicarea în cazul în care coindivizarul își înstrăinează numai cota sa ideală din dreptul de proprietate comună pe cote părți. Tribunalul a reținut că nu există nicio dispoziție în Legea nr. 10/2001 care să împiedice restituirea în natură a cotei de 1/12 din imobilul solicitat. Împotriva sentinței a declarat apel intimata Primăria municipiului București, arătând că nu este posibilă restituirea în natură a unei cote părți din imobil, din perspectiva legii speciale de reparație și având în vedere principiul unanimități.

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 140 din 23 februarie 2009 a admis apelul pârâtului Municipiul București și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a respins contestația, ca nefondată. Î n motivare Curtea a reținut că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat ca fiind posibilă restituirea în natură a unui imobil pe cote părți, întrucât întreaga reglementare a Legii nr. 10/200, în textele care vizează restituirea în natură, face trimitere la sintagma imobil în integralitatea sa și nu la cote părți din imobil. Instanța de apel a reținut ca incidente speței dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu privire la situația în care un singur coproprietar formulează cerere de restituire, acesta urmând a beneficia și de cotele celorlalți coproprietari, care nu au formulat notificare.

Cum reclamantul a solicitat expres doar o cotă din imobil și nu întregul bun, în mod corect s-au acordat de către pârât măsuri reparatorii prin echivalent. Reclamantul T.M. a atacat cu recurs decizia invocând nelegalitatea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, articol care face referire la cazul în care restituirea în natură este cerută de mai multe persoane îndreptățite, moștenitori ai titularului dreptului de proprietate asupra bunului imobil solicitat, situație care nu se regăsește în speță, reclamantul fiind unul din coproprietarii bunului solicitat, care a cerut prin notificare doar cota sa de proprietate, nu întregul bun.

Imobilul se află în stare de indiviziune cu pârâta Primăria municipiului București, iar principiul unanimității nu se aplică în cauză, întrucât acest principiu se referă la imposibilitatea de a întocmi acte de dispoziție și de administrare fără acordul coindivizarilor, pentru un bun aflat deja în proprietate. Se critică soluția de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent atât timp cât terenul există fizic, este liber, iar situația de fapt nu se încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., constată că recursul este fondat, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi." Dispozițiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispozițiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini." Astfel, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

În speța supusă analizei, nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziție aplicabilă doar în cazul în care proprietarul deposedat de stat deținea imobilul în proprietate exclusivă, însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1001, au formulat cerere de retrocedare a imobilului numai o parte din moștenitori săi, caz în care lor le profită și cotele moștenitorilor care nu au formulat notificare.

De altfel, este de menționat că în materia Legii nr. 10/2001 nu este incidență regula unanimității, regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalți coproprietari însă, prin dispozițiile acestei legi de reparație, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor - persoane îndreptățite în sensul legii - să solicite și, respectiv, posibilitatea să obțină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părților din imobil pe care ei sau autorii lor le dețineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.

Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), text care stabilește că: „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire", s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 anterior menționate, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Așa cum rezultă din situația de fapt reținută în mod corect de prima instanță, reclamantul T.M. este îndreptățit la restituirea în natură a cotei sale de 1/12 din imobilul revendicat urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește in cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Înalta Curte va reține că, deși reclamantul deține doar o cotă ideală de 1/12 din imobilul revendicat nu este exceptat de la restituirea în natură, întrucât entitatea notificată nu a făcut dovada, conform regulii generale cuprinse în art. 1169 C. civ., cu privire la existența unui impediment care să determine acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau alte împrejurări, cum ar fi existența, de exemplu a unor amenajări de utilitate publică, ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant. Demersul întreprins de către unul dintre coproprietari pentru restituirea cotei sale de proprietate nu poate fi blocat nici de împrejurarea că nu toți coproprietari au solicitat restituirea bunului, nici de faptul că a formulat singur notificare, doar pentru cota sa succesorală.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 4.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite foștilor proprietari care au formulat notificare, astfel încât adoptarea unei soluții de respingere a cererii reclamantului având în vedere că solicită doar cota-parte pentru care și-a dovedit dreptul de proprietate și nu pentru întregul imobil, ar constitui o sarcină excesivă pe umerii săi. De vreme ce legea specială permite stabilirea dreptului de proprietate pe cote părți, iar notificarea și dovezile administrate, atât cu privire la calitatea procesuală activă cât și la regimul juridic al imobilului revendicat în procedura legii speciale de reparație, conduc la convingerea că este posibilă restituirea în natură a cotelor ideale din imobil, instanța de apel a greșit înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 4 alin. (1), raportat la art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului T.M. este fondat, urmând a-l admite în consecință, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DISPUNE Admite recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 140 din 23 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că, respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 827 din 29 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a V a civilă, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2009.