ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8115/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8115/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Reclamantul T.M., prin notificarea

înregistrată sub nr. 423

din 27 iunie 2001

la BEJ I.R., a solicitat restituirea în natură a

cotei-părți de 1/12 din

imobilul situat în București,

sector 1,

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951,

de la

autoarea sa C.L.

Prin dispoziția nr. 8929 din 23

octombrie 2007 Primarul General al municipiului București a respins notificarea

reclamantului de restituire în natură și a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent,

motivând că se

pot restitui în natură numai bunuri corporale, nu și cote

indivize

dintr-un bun.

Reclamantul, la data de 21

decembrie 2007, a contestat această dispoziție, solicitând ca prin hotărâre

judecătorească să i se restituie în natură cota-parte care îi revine din

imobilul pentru care a formulat notificarea.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă nr. 827 din 29

aprilie 2008 a admis contestația formulată de reclamant, a modificat dispoziția

nr. 8929 din 25 octombrie 2007, în sensul că, a dispus restituirea în natură a

cotei indivize de 1/12 din imobilul teren situat în București, sector 2, în

suprafață totală de 1537 mp.

Pentru a se pronunța astfel prima

instanță a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită.

Potrivit deciziei nr. 2612 din 21

octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, reclamantul T.M.

are o cotă de 1/3 din moștenirea defunctei C.L., care la rândul ei deținea o

cotă de 1/4 din imobil, astfel încât reclamantul are dreptul la restituirea

cotei de 1/12 din imobilul revendicat.

S-a

reținut că principiul unanimității, invocat de pârât în apărarea

sa, nu are legătură cu solicitarea reclamantului

de restituire în natură a

bunului sau cu principiile reglementate de

Legea nr. 10/2001, acest principiu negăsindu-și aplicarea în cazul în care

coindivizarul își înstrăinează numai cota sa ideală din dreptul de proprietate

comună pe cote părți.

Tribunalul a reținut că nu există

nicio dispoziție în Legea nr. 10/2001 care să împiedice restituirea în natură a

cotei de 1/12 din imobilul solicitat.

Împotriva sentinței a declarat

apel intimata Primăria municipiului București, arătând că nu este posibilă

restituirea în natură a unei cote părți din imobil, din perspectiva legii

speciale de reparație și având în vedere principiul unanimități.

Curtea de Apel București, secția

a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 140 din 23 februarie 2009 a admis apelul

pârâtului Municipiul București și a

schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că, a respins contestația, ca

nefondată.

Î

n motivare Curtea a reținut că în mod greșit judecătorul fondului a

apreciat

ca fiind posibilă restituirea în natură a unui imobil pe cote părți,

întrucât întreaga reglementare a Legii nr. 10/200,

în textele care vizează

restituirea în natură, face trimitere la

sintagma imobil în integralitatea sa și nu la cote părți din imobil.

Instanța

de apel a reținut ca incidente speței dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 cu privire la situația în care un singur coproprietar

formulează

cerere de restituire, acesta urmând a beneficia și de cotele celorlalți

coproprietari, care nu au formulat notificare.

Cum reclamantul a solicitat

expres doar o cotă din imobil și nu

întregul

bun, în mod corect s-au acordat de către pârât măsuri reparatorii

prin

echivalent.

Reclamantul T.M. a atacat cu

recurs decizia invocând

nelegalitatea

acesteia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și

criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit instanța de apel a

interpretat și aplicat dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

articol care face referire la cazul în

care

restituirea în natură este cerută de mai multe persoane îndreptățite,

moștenitori

ai titularului dreptului de proprietate asupra bunului imobil

solicitat, situație care nu se regăsește în

speță, reclamantul fiind unul din

coproprietarii bunului solicitat, care

a cerut prin notificare doar cota sa de proprietate, nu întregul bun.

Imobilul se află în stare de

indiviziune cu pârâta Primăria municipiului București, iar principiul

unanimității nu se aplică în cauză,

întrucât

acest principiu se referă la imposibilitatea de a întocmi acte de

dispoziție și de administrare fără acordul

coindivizarilor, pentru un bun

aflat deja în proprietate.

Se critică soluția de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent atât timp cât terenul există fizic, este

liber, iar situația de

fapt nu se

încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia civilă atacată,

în raport de criticile formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că

recursul este fondat, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de către

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în

natură, în condițiile prezentei legi."

Dispozițiile art. 7 din lege

prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură", iar potrivit dispozițiilor art. 9 „imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini."

Astfel, restituirea în natură a imobilelor preluate

în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii,

iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire

a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

În speța supusă analizei, nu sunt

incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziție

aplicabilă doar în cazul în care

proprietarul

deposedat de stat deținea imobilul în proprietate exclusivă,

însă, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1001, au formulat cerere de retrocedare a

imobilului numai o parte din moștenitori săi, caz în

care lor le profită și cotele moștenitorilor care nu au formulat

notificare.

De altfel, este de menționat că

în materia Legii nr. 10/2001 nu este incidență regula unanimității, regulă care

împiedică un singur

coproprietar să

revendice un imobil fără acordul celorlalți coproprietari

însă, prin

dispozițiile acestei legi de reparație, legiuitorul a recunoscut dreptul

coproprietarilor - persoane îndreptățite în sensul legii - să solicite și,

respectiv, posibilitatea să obțină măsuri reparatorii sub

forma retrocedării în natură numai asupra

părților din imobil pe care ei

sau autorii lor le dețineau în

proprietate în momentul deposedării de către stat.

Prin

introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea

nr. 247/2005),

text care stabilește că: „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care

nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire", s-a

consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată

de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că

numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea

imobilului are relevanță doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat

Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele

lor succesorale.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 anterior menționate, imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în

natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de

orice sarcini.

Așa cum rezultă din situația de

fapt reținută în mod corect de prima instanță, reclamantul T.M. este

îndreptățit la restituirea

în natură a cotei

sale de 1/12 din imobilul revendicat urmând a se face

aplicarea

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul

în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite,

coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată

sau se stabilește in cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Înalta Curte va reține că, deși

reclamantul deține doar o cotă

ideală de

1/12 din imobilul revendicat nu este exceptat de la restituirea

în

natură, întrucât entitatea notificată nu a făcut dovada, conform regulii

generale cuprinse în art. 1169 C. civ., cu privire la existența unui impediment

care să determine acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau alte împrejurări, cum ar fi

existența, de exemplu a unor amenajări de utilitate publică, ce ar împiedica

restituirea în natură a terenului către reclamant.

Demersul întreprins de către unul

dintre coproprietari pentru restituirea cotei sale de proprietate nu poate fi

blocat nici de

împrejurarea că nu toți

coproprietari au solicitat restituirea bunului, nici

de faptul că a

formulat singur notificare, doar pentru cota sa succesorală.

De

altfel, potrivit dispozițiilor art. 4.1 din Normele Metodologice de aplicare

unitară a legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele

ideale

cuvenite foștilor proprietari care au formulat notificare, astfel încât adoptarea

unei soluții de respingere a cererii reclamantului având în vedere că solicită

doar cota-parte pentru care și-a dovedit

dreptul

de proprietate și nu pentru întregul imobil, ar constitui o sarcină

excesivă

pe umerii săi.

De vreme ce legea specială permite

stabilirea dreptului de

proprietate pe cote

părți, iar notificarea și dovezile administrate, atât cu

privire la

calitatea procesuală activă cât și la regimul juridic al imobilului revendicat

în procedura legii speciale de reparație, conduc

la convingerea că este posibilă restituirea în natură a cotelor ideale

din

imobil, instanța de apel a greșit înlăturând de la aplicare

dispozițiile

art. 4 alin. (1), raportat la

art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Față de considerentele

prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului T.M. este fondat,

urmând a-l admite în consecință, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

raportat la motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DISPUNE

Admite recursul declarat de reclamantul T.M.

împotriva deciziei nr. 140 din 23 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă.

Modifică decizia atacată, în

sensul că, respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva

sentinței civile nr. 827 din 29 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a

V a civilă, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2009.