ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7553/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7553/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 273 din 15 februarie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, s-a admis contestația formulată de reclamanta

M.I. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin Primar

General, M.M.R.E., M.M.R., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ș., C.G., C.M. și M.C.E.; s-a

anulat în parte dispoziția nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primăria

municipiului București și s-a dispus restituirea în natură a terenului în

suprafață de 10772,84 mp, situat în București, precum și recunoașterea dreptului

de proprietate în favoarea contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.

În pronunțarea acestei sentințe,

prima instanță a reținut că, prin dispoziția sus-menționată, s-a dispus

restituirea în natură în proprietatea notificatorilor M.M.R.E., M.M.R., K.M.N.,

M.A.A., M.D.M.Ș., C.G., C.M., M.C.E.A. și M.I. a terenului în litigiu. În ceea

ce-i privește pe K.M.N. și M.I., s-a atribuit imobilul în folosință specială,

în raport de calitatea acestora, de cetățeni străini.

Reclamanta a solicitat anularea în

parte a dispoziției, în sensul înlăturării dreptului său de folosință specială

asupra terenului, considerând că este îndreptățită la restituirea în natură, în

proprietate, corespunzător cotei de 1/10, care i se cuvine de pe urma defunctei

M.M., în calitatea sa de moștenitoare legală a defunctei, respectiv nepoată de

fiu.

Primăria municipiului București a

stabilit că terenul în litigiu poate fi restituit în natură însă, în ceea ce o

privește pe reclamantă, avându-se în vedere cetățenia acesteia, i s-a recunoscut

doar un drept de folosință special.

Legea nr. 10/2001 nu distinge, sub

aspectul formulării cererilor de restituire în natură, în raport de cetățenia

persoanelor care se consideră îndreptățite la această formă de reparație.

De asemenea, calitatea sus

menționată în persoana reclamantei poate fi analizată și prin prisma

dispozițiilor constituționale, act normativ cu forță juridică superioară

tuturor celorlalte acte normative. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea

specială nu conține reglementări în legătură cu cetățenia celor care solicită

restituirea în natură.

A mai reținut instanța că emiterea

dispoziției contestate s-a realizat după revizuirea Constituției, prin Legea

nr. 429 din 23 octombrie 2003, iar, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (2)

din legea fundamentală:„cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de

proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din

aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la

care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin

legea organică, precum și prin moștenire legală”.

Dispozițiile constituționale cuprind

două ipoteze, cea care interesează în speță referindu-se la dobândirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și de

apatrizi, prin moștenire legală.

Și anterior modificării Constituției

în sensul arătat mai sus, cetățenii străini puteau obține restituirea în natură

a terenurilor în situația în care preluarea imobilelor de către stat avusese

loc fără titlu valabil.

În cazul preluării cu titlu valabil,

decizia de restituire în natură a terenului este inadmisibilă deoarece, în

cazul unui asemenea imobil, decizia are efect constitutiv de proprietate,

respectiv prin efectul și de la data deciziei, persoana îndreptățită redevenind

titular al dreptului de proprietate, pe care l-a pierdut în urma unei

deposedări abuzive, dar cu titlu valabil.

Față de aspectul dobândirii

proprietății de la data deciziei, cetățenia străină existentă la data intrării

în vigoare a legii nu reprezintă o negare definitivă a vocației persoanei

fizice la dobândirea proprietății terenului, aceasta putând să întreprindă

demersurile necesare pentru redobândirea cetățeniei române.

În situația trecerii imobilului în

proprietatea statului fără titlu valabil este menținută calitatea de proprietar

în toată perioada de la data deposedării și până la data deciziei de

restituire, iar decizia nu are un efect constitutiv de drepturi, ca în cazul

menționat mai sus, ci declarativ de proprietate, având semnificația de repunere

a adevăratului proprietar în posesiunea efectivă a bunului său.

În speță, imobilul a fost preluat de

stat fără titlu. La data de 19 decembrie 1944 s-a emis ordinul de rechiziție

nr. 5974, iar la data de 21 decembrie 1944 s-a întocmit procesul-verbal de

revocare a rechiziției, foștilor proprietari nefiindu-le însă restituit

imobilul, care a rămas în folosința armatei sovietice, ulterior, a armatei

germane. În anul 1950 a trecut fără titlu la stat, preluarea fiind una în fapt.

Pentru aceste considerente,

Tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată, motiv pentru care a

admis-o, în temeiul art. 26 raportat la art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

dispunând anularea în parte a dispoziției nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 și restituirea

în natură a terenului, cu recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea

contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General,

criticând sentința deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și Hotărârea nr. 250/2007,

unitatea deținătoare nu are competența de a stabili cotele succesorale, ci doar

să constate calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a

bunului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Conform dispozițiilor din actele

normative sus-menționate, dar și prevederilor Constituției României, reclamanta

nu poate dobândi terenuri în proprietate pe teritoriul țării deoarece nu este

cetățean român.

Prin decizia civilă nr. 162 A din 10

martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către

apelantul pârât Municipiul București, reprezentat de Primarul General.

În pronunțarea acestei decizii,

Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu a contestat decizia emisă de apelantă

pe motiv că prin aceasta nu s-au stabilit cotele ce se cuvin fiecărei persoane

îndreptățite. Instanța, cu ocazia verificării calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului, a constatat că părții îi revine cota de

1/10 din teren, în baza calității sale de moștenitoare legală a defunctei M.M.

În același sens a statuat și Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care

a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că instanța este

competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv.

Curtea de Apel a constatat aplicarea

și interpretarea corectă, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 44 din

Constituția României față de împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat

de stat fără justificarea existenței vreunui titlu.

S-au avut în vedere dispozițiile

art. 44 alin. (2) din Constituția României revizuită, precum și ale art. 2

alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 48/2004, din care rezultă că cetățenii străini care au calitatea de

persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a

unor terenuri situate în intravilanul localităților pot opta pentru dobândirea

unui drept de folosință special, care conferă titularului drepturile și

obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de

dispoziție.

Potrivit alin. (2) și (3) din

același text de lege, la transmiterea dreptului de folosință către terți,

statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, are un drept de preemțiune la

cumpărarea acestuia, iar în cazul în care terțul dobânditor al dreptului de

folosință este cetățean român sau persoană juridică română, dreptul de

folosință astfel dobândit se convertește în drept de proprietate.

Față de conținutul dispozițiilor

legale sus menționate, Curtea de Apel a reținut că dreptul dobândit asupra

terenurilor, de către cetățenii străini, în urma parcurgerii procedurii

administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, este un drept de folosință

special, care conferă însă titularului toate drepturile și obligațiile

conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție.

Potrivit alin. (5) din art. 2 Titlul

II din O.U.G. nr. 184/2002, introdus prin Legea de aprobare nr. 48/2004,

dispozițiile enunțate mai sus nu se aplică în cazul persoanelor prevăzute la

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Textul din

urmă se referă la persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil și care, potrivit legii speciale, își păstrează calitatea de proprietar

avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești de restituire.

În această situație nu este vorba

despre dobândirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri preluate de

stat, dreptul respectiv neieșind niciodată din patrimoniul titularului; textul

se referă la reluarea exercitării acestui drept. În asemenea cazuri, se pune

problema restituirii în proprietate a imobilelor preluate în mod abuziv.

În concluzie, potrivit Legii nr.

10/2001, cererile de restituire a terenurilor situate în intravilanul

localităților, formulate de cetățeni străini, urmează să fie admise,

condiționat de dovedirea calității de persoane îndreptățite și a dreptului de

proprietate avut anterior preluării, actul normativ menționat necondiționând

nici posibilitatea formulării notificărilor și nici admiterea cererilor, de

cetățenia solicitantului.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primar, criticând

hotărârea pentru următoarele motive:

Decizia a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, făcându-se în mod eronat referire la decizia nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu are incidență în speță.

Instanța de fond, după cum reține,

de altfel, și Curtea de Apel, nu a fost învestită cu o cerere de stabilire a

cotelor care se cuvin fiecărei persoane îndreptățite, pronunțându-se în mod

greșit cu privire la acest aspect în ceea ce o privește pe reclamantă.

Pârâtul nu are competența legală de

a stabili în mod efectiv cotele succesorale, ci doar să constatate calitatea de

persoană îndreptățită la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent a solicitantului.

În ceea ce privește dreptul de

folosință special stabilit în favoarea reclamantei, instanța de apel evocă

dispozițiile art. 44 din Constituția României, dar are în vedere și

dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr.

48/2004, recunoscând existența unui drept de folosință special dobândit de

către cetățenii străini asupra terenului, în condițiile parcurgerii procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, chiar dacă se au în vedere

dispozițiile art. 44 din Constituția României, normele din legea specială,

menționate de către instanța de apel, trebuie să-și găsească aplicarea și să

producă efecte juridice. Astfel, soluția Comisiei de aplicare a Legii nr.

10/2001 din cadrul unității pârâte s-a dat cu aplicarea corectă a dispozițiilor

actului normativ în discuție.

Cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea

căii de atac, modificarea deciziei pronunțate și schimbarea sentinței apelate,

în sensul respingerii contestației, ca neîntemeiată.

Deși legal citați cu mențiunea

depunerii întâmpinării, intimații nu au înregistrat acest act procedural în

dosar.

Analizând decizia civilă recurată,

în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/10 din teren, prin

sentința civilă pronunțată în cauză, în mod corect, Curtea de Apel a constatat

că această verificare a fost efectuată de prima instanță cu ocazia stabilirii

calității petentei, de persoană îndreptățită la restituirea în natură a

terenului. Ca atare, reprezintă o simplă constatare aritmetică a cotei

succesorale a reclamantei de pe urma autoarei sale, M.M., fără relevanță în

pretinsa depășire a limitelor de învestire a primei instanțe, prin cererea de

chemare în judecată.

Pe de altă parte, conform petitului

acțiunii, reclamanta a solicitat, printre altele, să se dispună restituirea în

natură a imobilului, în cota cuvenită acesteia, pe care a specificat-o ca fiind

de 1/10, astfel încât, și din această perspectivă, nu s-ar putea constata o

depășire a obiectului cererii de chemare în judecată, din partea primei

instanțe, cu privire la care Curtea de Apel ar fi procedat la o examinare

greșită, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Textul de

lege menționat se referă la pronunțarea soluției în limitele obiectului cererii

de chemare în judecată, normă legală respectată de ambele instanțe, în

pronunțarea sentinței, respectiv în verificarea acesteia, din perspectiva

criticilor formulate de pârât în apel, în legătură cu acest aspect.

De asemenea, contrar celor susținute

de recurent, atât el, cât și organul judiciar, au competența de a stabili cota

cuvenită unei persoane din moștenirea fostului proprietar deoarece Legea nr.

10/2001 nu interzice efectuarea unor asemenea verificări, cu atât mai mult cu

cât, conform art. 26, solicitantul trebuie să depune înscrisuri care să

justifice această calitate.

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, chiar dacă nu are legătură directă cu

speța deoarece nu se pune problema unui refuz din partea unității deținătoare

de a soluționa notificarea adresată de persoanele enumerate mai sus, a fost

invocată în mod corect în considerentele deciziei recurate. Aceasta întrucât,

în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, se face referire la

principiul plenitudinii de jurisdicție a instanțelor de judecată și care

justifică dreptul acestora de a verifica orice aspecte în legătură cu cauza cu

care au fost învestite.

În ceea ce privește natura dreptului

reclamantei în legătură cu terenul în litigiu, argumentele Curții de Apel

privind păstrarea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu

valabil, inclusiv asupra terenurilor, în patrimoniul titularului dreptului de

la data preluării, cu consecința posibilității restituirii în natură către

acesta sau către moștenitori, indiferent de cetățenie, sunt corecte.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat, în

perioada de referință a legii, persoana deposedată în aceste condiții își

păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, exercițiul acestui

drept fiind condiționat de primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire.

În acest caz, într-adevăr, nu se

poate pune problema unei dobândiri a dreptului de proprietate, deoarece dreptul

avut la data preluării a rămas în patrimoniul titularului, în condițiile

textului de lege arătat. În consecință, nu este incidentă legislația în materie

privind dobândirea dreptului de proprietate, care trebuie examinată și din

perspectiva cetățeniei eventualului dobânditor.

De altfel, dispozițiile art. 2 alin.

(5) din O.U.G. nr. 184/2002, modificată și aprobată prin Legea nr.48/2004,

exclud persoanele aflate în ipoteza prevăzută la art.2 alin.2 din Legea

nr.10/2001 de la aplicarea dispozițiilor alin. (1), (2) și (3) din art. 2 al

Ordonanței de urgență.

Cu alte cuvinte, dreptul de opțiune

pentru dobândirea unui drept de folosință special, de către cetățenii străini

și apatrizii care au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în

natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităților, nu se aplică în

cazul în care imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil.

Or, în speță, s-a stabilit fără

echivoc faptul că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel

încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G nr.

184/2002, aprobată cu modificări, prin Legea nr. 48/2004, Curtea de Apel a

confirmat soluția primei instanțe în legătură cu recunoașterea dreptului de

proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului, în cota cuvenită, cu

consecința restituirii în natură și către aceasta a bunului respectiv.

Pe de altă parte, și în cazul unei

dobândiri a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Constituția

României, astfel cum a fost revizuită, prevede o asemenea posibilitate în

favoarea cetățenilor străini, în condițiile art. 44 alin. (2), care include și

moștenirea legală, ca modalitate de dobândire a acestor bunuri.

Ca atare, și din această

perspectivă, reclamanta, în calitate de moștenitoare legală a autoarei sale,

M.M., ar fi avut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Din acest punct de vedere, dreptul

de opțiune privind dreptul de folosință special asupra terenurilor trebuie

privit prin raportare la dispozițiile constituționale, care au o forță juridică

superioară oricărui alt act normativ, dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 184/2002 fiind necesar să fie corelate cu textul legii supreme.

Instanța de apel a avut în vedere

aceleași argumente cu cele prezentate pe parcursul considerentelor de față,

invocarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 184/2002

având scopul doar al unei expuneri detaliate a textului de lege în ansamblul

său, dar fără să conducă la concluzia că această instanță ar fi considerat

incidente în cauză dispozițiile menționate. Ele au fost excluse în mod explicit

din argumentarea soluției, prin considerentele finale ale deciziei recurate,

care face referire la aplicabilitatea alin. 5 din art. (2), Titlul II al

Ordonanței de urgență.

Pentru motivele prezentate, Înalta

Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale în materie, confirmând soluția primei instanțe

în legătură cu natura dreptului reclamantei asupra terenului în litigiu, ca

fiind cel de proprietate, iar nu un simplu drept de folosință special.

Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

către pârât, nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 162A

din 10 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie

2008.