ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3713/2010

Asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 725 din 15 mai

2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă,

în parte, contestația formulată de contestatoarea B.G., în contradictoriu cu

intimații Primăria municipiului București și Municipiul București prin primarul

general și a fost anulată parțial dispoziția nr. 6437 din 5 octombrie 2006

emisă de intimată, care a fost obligată să emită dispoziție de restituire prin

echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, pentru terenul în suprafață de 100 mp, situat în București, sectorul

1.

Apelurile declarate de contestatoare

și pârâtul Municipiul București, prin primarul general au fost admise, prin

decizia nr. 235 din 25 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost schimbată în tot, sentința tribunalului, în sensul că a

fost admisă contestația, a fost anulată parțial dispoziția contestată, s-a

constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru

o construcție nedemolată, situată în București, sectorul 1, au fost menținute

celelalte mențiuni ale dispoziției și a fost respinsă contestația cu privire la

măsurile reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafață de 100 mp

situat la aceeași adresă.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat decizia nr. 6739 din

7 noiembrie 2008, prin care a fost admis recursul declarat de reclamante, a

fost casată decizia curții de apel și a fost trimisă cauza, spre rejudecare,

aceleiași curți de apel.

În considerentele deciziei de casare

s-a reținut că recurentele sunt moștenitoarele defunctei B.G., care era

decedată la data pronunțării deciziei curții de apel, iar succesoarele nu au

fost introduse în cauză, că a fost făcută dovada dreptului de proprietate al

autoarei contestatoarelor asupra terenului și construcției, dar că este

necesară administrarea de probe pentru a fi stabilită suprafața reală a

terenului.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 642 din 9 decembrie

2009, prin care a fost admis apelul declarat de contestatoarea B.G. și

continuat de moștenitoarele acesteia, B.M. și K.C., a fost schimbată, în parte,

sentința tribunalului, în sensul că a fost obligată pârâta să propună

despăgubiri pentru construcția nedemolată, dar înstrăinată și au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la propunerea de acordare de

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 100 mp, conform valorilor stabilite

prin raportul de expertiză tehnică întocmite de expertul M.V.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs contestatoarele B.M. și K.C., precum și pârâtul Municipiul

București, prin primarul general.

Recurentele-contestatoare și-au

încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și au susținut că a fost făcută o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 din

Legea nr. 10/2001, neținându-se cont de întinderea dreptului de proprietate

înscrisă în actul de preluare, respectiv 154 mp, că a fost încălcat principiul

disponibilității părților, atunci când s-a reținut că a fost pretinsă prin

notificare doar suprafața de teren de 100 mp și că hotărârea atacată cu recurs

conține motive contradictorii cu privire la suprafața terenului.

Recursul este nefondat.

Prin notificarea aflată în copie la

fila 32 din dosarul tribunalului, autoarea contestatoarelor a solicitat măsuri

reparatorii, constând în despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 100

mp, situat în București, sectorul 1.

Aceeași suprafață de 100 mp teren este

menționată și în contractul de vânzare-cumpărare, în care au calitatea de

cumpărători autoarea reclamantelor, B.G. și soțul acesteia B.C.

Așa fiind, se constată că instanța

de apel a stabilit corect faptul că suprafața reală a terenului este de 100 mp,

neavând în vedere doar mențiunea cuprinsă în notificare sub acest aspect, dar

și pe cea cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare, situație în care nici nu

a fost aplicat greșit principiul disponibilității părților.

Totodată se constată că decizia

curții de apel nu conține motive contradictorii.

Prin recursul declarat, pârâtul

Municipiul București, reprezentat de primarul general și-a încadrat criticile

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că

termenul de 60 de zile prin care unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe asupra notificării are două date de referință, și anume, data

depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare, că nu s-a făcut

dovada primirii sau nu de despăgubiri de către autoarea contestatoarelor, în

baza unor acorduri internaționale și că în ipoteza primirii de despăgubiri

trebuia rambursată diferența dintre acestea și valoarea terenului sau a

construcției.

Și acest recurs este nefondat.

Critica privitoare la termenul de 60

de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a se pronunța asupra

notificării este lipsită de relevanță, față de împrejurarea că instanța a fost

sesizată cu o contestație formulată împotriva dispoziției deja emisă de

primarul general.

În ceea ce privesc motivele de

recurs vizând eventuala primire de despăgubiri de către autoarea

contestatoarelor, se constată că acestea nu au fost invocate în apel, ci pentru

prima dată în recurs, fiind astfel încălcat principiul omisso medio.

În consecință, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează a fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantele B.M. și K.C. și de pârâtul Municipiul București, prin

primar general împotriva deciziei nr. 642 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2010.