ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3983/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3983/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată ia data de 9 februarie 2001 pe roiul Tribunalului

București, reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primarul general și N.A., pronunțarea unei hotărâri prin care

pârâta să fie obligată să-i lase în proprietate și posesie apartamentul din

imobiiul situat în București, sector 1.

Prin sentința nr. 695 din 19 iunie

2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția invocată de

pârâta N.A., a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat

pârâta N.A. să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul,

împreună cu terenul aferent, în suprafață de 67,76 mp.

A respins cererea formulată împotriva

pârâtului Municipiul București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, în esență, că titlul reclamantei este preferabil, deoarece este

confirmat printr-o hotărâre judecătorească anterioară și a făcut dovada

transmiterii succesive a dreptului de proprietate începând cu anul 1942, iar

pârâta a dobândit bunul de la un neproprietar.

Prin Decizia nr. 12/A din 11 ianuarie

2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat

de pârâtă, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea promovată de

reclamantă, instanța de apel a reținut că pârâta a cumpărat apartamentul cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fapt confirmat ulterior prin

sentința civilă nr. 7639/1999, rămasă definitivă.

Instanța de apel a mai reținut că în

favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință.

Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

declarat de reclamantă și continuat de moștenitorii D.G. și D.V.S. împotriva

deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut că, prin

dispoziția din 29 iunie 1998, în aplicarea sentinței civile nr. 16810 din 21

noiembrie 1997, primarul general al municipiului București a dispus restituirea

în proprietatea reclamantei a imobilului în litigiu. Predarea primirea efectivă

s-a făcut prin procesul verbal din 20 august 1998.

Din contractul de vânzare cumpărare

din 11 noiembrie 1996, rezultă că apartamentul este cumpărat de pârâtă.

Instanța de apel nu a verificat dacă

între cele două apartamente există identitate, cu atât mai mult cu cât, prin

Decizia civilă nr. 193/A din 12 martie 2010, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel

București a admis acțiunea în revendicare formulată de D.M. împotriva pârâților

H.C. și H.E., cu privire la imobil.

Instanța de recurs a mai reținut că

instanța de apel nu a verificat dacă notificarea formulată de autoarea

recurenților a fost soluționată.

După rejudecare, prin Decizia nr. 410/A

din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă C.A., moștenitoarea

pârâtei N.A.

Instanța de rejudecare în apel a

reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la 21 februarie

1942, transcris la grefa Tribunalului Ilfov, autorii reclamantei D.M. au

dobândit imobilul în litigiu, compus din teren și clădire cu o suprafață totală

de 398,75 mp.

Prin sentința civilă nr. 16810 din 21

noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea promovată

de reclamanta D.M. și a obligat Consiliul general al municipiului București să

lase în proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București.

În temeiul acestei sentințe, Primarul

general al municipiului București a emis dispoziția din 29 iunie 1998, prin

care a restituit reclamantei în proprietate imobilul.

Imobilul a fost identificat prin raport

de expertiză, iar, potrivit adresei Primăriei municipiului București 3

octombrie 2012, la nivelul anului 1940, imobilul a figurat cu nr. 21, iar în

anul 1948, nr. 21 bis a devenit nr. 21/A. Prin raportul de expertiză s-a

constatat că imobilul ce se află la adresa poștală este apartamentul, deținut

de H.C. și H.E.

Instanța de rejudecare în apel a mai

reținut că, din sentința civilă nr. 7639 din 14 mai 1999, pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, rezultă că reclamanta D.M. s-a judecat cu

pârâții N.A. și H.C. și H.E. pentru a se constata nulitatea absolută a

contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele situate în

incinta aceluiași imobil.

Imobilul care în prezent este situat

la nr. 21 aparține altor persoane - P.V.B. și S.R. - are o altă dimensiune și a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Prin urmare, există identitate între

imobilul solicitat și cel ce a tăcut obiectul contractului de vânzare

cumpărare.

Instanța de apel a mai reținut, în

ceea ce privește fondul cauzei, că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare și

că, în cauză, la data intrării în vigoare a legii speciale, imobilul fusese

deja restituit proprietarei inițiale, conform sentinței civile nr. 16830 din 21

noiembrie 1997 și a dispoziției primarului general, chiar dacă fusese anterior

înstrăinat chiriașilor, potrivit Legii nr. 112/1995.

În această situație, persoana

îndreptățită are deschisă calea acțiunii în revendicare și după intrarea în

vigoare a legii speciale.

Având în vedere faptul că imobilul a

fost restituit anterior reclamantei inițiale, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, executată de primarul generai, reclamanta are un „bun", în

sensul art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, care o îndreptățește la

redobândirea posesiei.

În ceea ce privește faptul că prin

sentința civilă nr. 7639 din 14 mai 1999 s-a respins cererea prin care s-a

solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, instanța de

apel a reținut că ambele părți dețin un titlu, situație în care se impune

analiza celei de a doua teze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenție.

Prin urmare, în concursul dintre

reclamanți și pârâți, instanța de apel a constatat că demersurile actuale de

recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării

dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă a imobilului, înstrăinarea

către terțe persoane și lipsa oricărei forme de reparație a prejudiciului

astfel creat, în condițiile în care reclamanții, prin autoarea lor, D.M.,au

fost recunoscuți de justiție ca proprietari ai imobilului.

Instanța de apel a mai avut în vedere

și faptul că, potrivit jurisprudenței naționale și europene, pârâtul din

acțiunea în revendicare care deține un „bun" neanulat are posibilitatea

dezdăunării prin efectul exercitării acțiunii prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs pârâta C.A.

Invocând dispozițiile art. 304 pct 5,

6 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este netememică și neiegală

pentru următoarele motive:

Hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor speciale prevăzute de art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, precum

și cu încălcarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța

supremă în interesul legii, încălcând, astfel, și principiul de drept

„generația specialibus deroganf'.

Recurenta a arătat că forța juridică

și valabilitatea titlului său de proprietate nu se pot verifica decât față de

prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 112/1995, iar punerea valabilității

sale în discuție este o condiție sine qua non a admiterii acțiunii în

revendicare.

Conflictul între legea specială și

legea generală a fost soluționat și prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în

cadrul acțiunilor în revendicare, dacă prevederile legii speciale vin în

concurs cu cele ale dreptului comun, legea specială se aplică cu precădere, iar

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciaie

poate fi dată numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Recurenta a mai arătat că statul avea

un titlu de proprietate considerat valabil la momentul încheierii contractului

de vânzare cumpărare, deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995, imobilul a fost

considerat preluat eu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Raportându-se la dispozițiile art. 304

pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea art. 105 alin. (2) din Cod și s-a

pronunțat asupra mai mult decât ceea ce s-a cerut.

Astfel, instanța de apel a modificat

în mod nepermis dispozitivul sentinței irevocabile nr. 16810 din 21 noiembrie

1997, reținând că aceasta se referă la imobilul de la nr. poștal 21/A și nu la

cel de la nr. 21, în condițiile în care nu fusese investită cu o cerere de

modificare a conținutului dispozitivului.

De altfel, sentința civilă nr.

16810/1997 a fost obținută prin inducerea în eroare a instanței și prin

fraudarea dispozițiilor legale, fiind pronunțată în contradictoriu cu un pârât

lipsit de calitate procesuală pasivă, ascunzându-se faptul că imobilul fusese

vândut anterior numitei N.A.

Dând eficiență sentinței civile nr.

16810/1997, obținută prin inducerea în eroare, instanța de apel a încălcat în

mod grav principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și,

implicit, dreptul la apărare al pârâtei.

Recurenta a mai susținut că instanța

de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil și a aplicat greșit

prevederile deciziei pronunțate de C.E.D.O. în cauza Măria Athanasiu și alții

împotriva României.

Încălcarea principiului relativității

efectelor hotărârii judecătorești a condus și la încălcarea dreptului la un

proces echitabil, iar recurenta nu trebuia să fie victima instabilității

practicii judiciare și a pasivității și lipsei de coerență a reclamantei care,

în urmă cu 10 ani a solicitat suspendarea judecății optând pentru primirea

despăgubirilor, motivele pentru care procedura administrativă nu a fost

finalizată fiindu-i imputabile.

Instanța de apel, a arătat recurenta,

a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., ignorând faptul că titlul de

proprietate al autoarei sale este un titlu valabil, încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Contractul de vânzare cumpărare a fost

încheiat cu bună credință, buna credință fiind un scut eficient în fața

revendicării formulate de fostul proprietar.

Criticile formulate de recurentă

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct 5, 6 și 9 C. proc.

civ., dar sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Analizând cu prioritate motivele de

recurs de recurs ce vizează încălcarea unor norme de procedură, se constată că

recurenta pretinde că instanța de apel a modificat dispozitivul sentinței

civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, acordând, astfel, ceea ce nu s-a cerut și a nesocotit principiul

relativității efectelor hotărârilor judecătorești.

Criticile nu pot fi primite, deoarece,

prin sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1

București a admis acțiunea promovată de reclamanta D.M. în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul general aî primăriei municipiului București, pe care i-a obligat

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, compus din

teren și clădire, în suprafață de 398,75 mp.

Prin cererea ce face obiectul

prezentului dosar, reclamanta a formulat acțiune în revendicare pentru ap., din

imobilul situat în str. P.S., reprezentând o cotă indiviză de 46,73% din

întregul imobil și suprafața de 67,76 mp teren aferent.

Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii pronunțate în apel în primul ciclu procesual, a

casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

stabilind, printre altele, în sarcina instanței de apel și obligația de a

verifica dacă există identitate între imobilul revendicat și cel cumpărat de N.A.

Prin urmare, verificând identitatea

imobilelor ce au constituit obiectul judecăților în care s-au pronunțat cele

două hotărâri, instanța de apel nu s-a investit cu ceea ce nu s-a cerut, ci a

respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare.

De altfel, conformându-se îndrumărilor

date de instanța de recurs, instanța de apel, în urma administrării

probatoriului, a constatat că între ceie două imobile există identitate, pentru

ca imobilul ce a fost înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare din 11

noiembrie 1996 către N.A. este parte componentă a întregului imobil situat în

str. P.S. Dând eficiență sentinței civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, instanța de apel nu a

încălcat principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești și, pe

cale de consecință, nici dreptul la un proces echitabil și la apărare.

Sentința civilă invocată a intrat în

puterea lucrului judecai, pentru că a rămas irevocabilă prin neexercitarea

căilor de atac.

Or, efectul pozitiv al hotărârii

judecătorești intrată în puterea lucrului judecat împiedică instanțele de

judecată să facă o nouă analiză a unei chestiuni de drept deja soluționate,

motiv pentru care instanța de apel nu putea să ignore sentința Judecătoriei

sectorului 1 București, prin care s-a stabilit că reclamanta inițială este

proprietarul imobilului și că transferul dreptului de proprietate către stat nu

s-a făcut niciodată valabil, statul deținând imobilul fără titlu.

Cât privește criticile relative la

fondul raportului juridic dedus judecății, se constată că reclamanta inițială, D.M.,

a investit instanțele de judecată, la data de 9 februarie 2001, cu o acțiune în

revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea titlurilor de

proprietate.

În fața instanței de judecată astfel

investite, atât reclamanta cât și pârâta N.A. au exhibat câte un titlu.

Astfel, reclamanta a invocat

contractul de vânzare cumpărare al autorului său, încheiat la 21 februarie 1942

și sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunțată de Judecătoria

sectorului 1, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, iar pârâta a invocat

contractul de vânzare - cumpărare din 11 noiembrie 1996 și sentința civilă nr.

7639 din 14 mai 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului î București.

Atât în doctrină cât și în

jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți

fac dovada unui titlu de dobândire cu privire Ia imobilul în litigiu constă în

compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este

mai caracterizat.

Instanța de apel a constatat că titlul

reclamantei este mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus.

Instanța de recurs constată, de

asemenea, ca titlul reclamantei este mai caracterizat, deoarece dreptul de

proprietate consacrat prin acesta este un drept consolidat și actual.

Reclamanta are calitatea de

moștenitoare a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat în

aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ea deține un titlu mai preferabil deoarece,

chiar dacă bunul a ieșit din patrimoniul autorului ei ca efect al

naționalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat prin

sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1

București, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, care a constatat că

acesta era o persoană exceptata de la aplicarea actului de naționalizare și, pe

cale de consecință, a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtul

Consiliul local al municipiului București să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

La data de 29 iunie 1998, Primarul

general al Municipiului București a executat obligația stabilită prin hotărârea

j udecătorească, deoarece, prin dispoziție a dispus restituirea în proprietatea

lui D.M. a imobilului din str. P.S.

Pârâta, în schimb, a dobândit bunul

prin cumpărare de la un proprietar care, așa cum s-a constatat prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, a obținut dreptul de proprietate în mod abuziv,

tară titlu valabil, prin aplicarea incorectă a Decretului nr. 92/1950.

Pârâta nu poate pretinde nici măcar

faptul că Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de

proprietar, în condițiile în care, la data încheierii contractului de vânzare

cumpărare, titlul de proprietate al statului era disputat de fostul proprietar,

care formulase la 23 iulie 1996 cerere de restituire în natură a imobilului, în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, aparența de proprietate este

importantă, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă

existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este

suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data

dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai

puternice că îndeplinește această calitate.

Comparând cele două titluri, se

constata că titlul pârâtei nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român,

autorul dreptului ei de proprietate, nu era un verus dominus.

Sub acest aspect, în cauză nu prezintă

relevanță faptul că, la data achiziționării imobilului, pârâta N.A. a fost de

bună credință, deoarece compararea de titluri, ca operațiune juridică, se

aplică în ipoteza în care ambele titluri invocate de părțile aflate în opoziție

sunt legale și valide, ceea ce implică inclusiv faptul că au fost obținute cu

bună credință.

Dobândirea bunului prin bună credință

poate fi opusă doar în cadrul unei acțiuni prin care se tinde la desființarea

sau anularea titlului invocat și nu în acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri, în care instanța de judecată are sarcina de a da preferabilitate

unuia din cele două titluri deopotrivă valabile.

Titlul de proprietate al reclamantei

este preferabil și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea

de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile

existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O, prezentată, bunul actual presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza

Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,

hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, par. 23, etc).

Deși Jurisprudența Curții europene

este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun

actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12

octombrie 2010, parag. 143).

Prin urmare, reclamanta deține un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea

antrena garanțiile oferite de norma europeană, pentru că, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă și prin dispoziția autorităților locale, s-a dispus

restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.

Față de împrejurarea că reclamanta are

un bun în sensul Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza

decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

de principiile generale ale dreptului internațional.

Or, a se da preferabilitate titlului

invocat de pârâtă ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a

dreptului de proprietate care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Pârâta pretinde că și ea se bucură de

protecția Convenției, dar lipsirea ei de proprietate este justificată, pentru

că, așa cum s-a arătat, dreptul ei de proprietate nu este suficient de

consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează

pentru a proteja un drept de proprietate consolidat.

În plus, spre deosebire de reclamantă,

în ipoteza pierderii bunului legal dobândit, pârâta are posibilitatea

dezdăunării, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

legea nr. 1/2009.

Recurenta au mai susținut că s-au

încălcat și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii,

deoarece, prin soluția pronunțată, s-a adus atingere unui alt drept de

proprietate, niciodată desființat.

Nici această susținere nu poate fi

avută în vedere, deoarece, prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în

cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție,

instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în

defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor

juridice,

Prin soluția statuată, instanța

supremă nu a înțeles să se abată de la aplicarea regulilor general valabile în

materie de comparare de titluri, ci a analizat criteriile de preferabilitate și

din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., care acordă o valoare deosebită

ocrotirii securității raporturilor juridice.

Or, securitatea raporturilor juridice

nu este compatibilă cu ideea prevalentei unui titlu de proprietate, disputat

încă de la data nașterii lui, asupra unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Nici susținerile recurentei privind

încălcarea principiului generația speciaîibus derogant nu pot fi primite,

deoarece, așa cum s-a arătat, instanțele de judecată au fost sesizate înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care se aplică numai cererilor de

restituire formulate după intrarea în vigoare a acesteia, 14 februarie 2001.

De aceea, în cauză, nu prezintă

importanță faptul că procedura inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001,

neaplieabilă raportului juridic dedus judecății, nu s-a finalizat printr-o

decizie emisă de persoana juridică investită cu soluționarea notificării.

De altfel, situația reclamantei era

diferită față de situația altor persoane interesate, deoarece deținea un titlu

cu privire la imobilul în litigiu, respectiv sentința civilă nr. 16810 din 21

noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București și dispoziția de restituire

în natură din 29 iunie 1998, emisă de primarul general.

Existența unui titlu valid de

proprietate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire care

urmărea tocmai acordarea unui nou titlu de proprietate foștilor proprietari,

face ca principiul generalia speciaîibus derogant să nu fie aplicabil în cauză.

Recurenta a mai susținut că s-au

încălcat dispozițiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora,

bunurile preluate de stat tară un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Deși nu afirmă în mod clar, recurenta

susține, în fapt, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de

reclamantă, teză care nu poate fi primită, deoarece acțiunea în revendicare

este inadmisibilă doar atunci când are ca obiect imobile care cad sub incidența

legii speciale de reparație.

Aceasta presupune că reclamantul a

declanșat o procedură de redobândire a unei proprietăți preluate abuziv, în

contradictoriu cu una dintre persoanele juridice care au obligația aplicării

măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.

Nu aceasta este situația In cauza de

față, deoarece reclamanta, prin acțiunea promovată, nu a urmărit acordarea de

măsuri reparatorii pentru un bun de care autorul său a fost privat, ci

ocrotirea unui drept de proprietate existent încă din 1997, anterior intrării

în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă.

Față de cele mai sus expuse, recursul

declarat de pârâtă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta C.A. împotriva Deciziei nr. 410/A din 19 noiembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 septembrie 2013.