ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3983/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată ia data de 9 februarie 2001 pe roiul Tribunalului București, reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și N.A., pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să-i lase în proprietate și posesie apartamentul din imobiiul situat în București, sector 1. Prin sentința nr. 695 din 19 iunie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția invocată de pârâta N.A., a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta N.A. să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, împreună cu terenul aferent, în suprafață de 67,76 mp.

A respins cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că titlul reclamantei este preferabil, deoarece este confirmat printr-o hotărâre judecătorească anterioară și a făcut dovada transmiterii succesive a dreptului de proprietate începând cu anul 1942, iar pârâta a dobândit bunul de la un neproprietar. Prin Decizia nr. 12/A din 11 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea promovată de reclamantă, instanța de apel a reținut că pârâta a cumpărat apartamentul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fapt confirmat ulterior prin sentința civilă nr. 7639/1999, rămasă definitivă.

Instanța de apel a mai reținut că în favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință. Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă și continuat de moștenitorii D.G. și D.V.S. împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de recurs a reținut că, prin dispoziția din 29 iunie 1998, în aplicarea sentinței civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, primarul general al municipiului București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului în litigiu. Predarea primirea efectivă s-a făcut prin procesul verbal din 20 august 1998. Din contractul de vânzare cumpărare din 11 noiembrie 1996, rezultă că apartamentul este cumpărat de pârâtă.

Instanța de apel nu a verificat dacă între cele două apartamente există identitate, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia civilă nr. 193/A din 12 martie 2010, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel București a admis acțiunea în revendicare formulată de D.M. împotriva pârâților H.C. și H.E., cu privire la imobil. Instanța de recurs a mai reținut că instanța de apel nu a verificat dacă notificarea formulată de autoarea recurenților a fost soluționată. După rejudecare, prin Decizia nr. 410/A din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă C.A., moștenitoarea pârâtei N.A. Instanța de rejudecare în apel a reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la 21 februarie 1942, transcris la grefa Tribunalului Ilfov, autorii reclamantei D.M.

au dobândit imobilul în litigiu, compus din teren și clădire cu o suprafață totală de 398,75 mp. Prin sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea promovată de reclamanta D.M. și a obligat Consiliul general al municipiului București să lase în proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București. În temeiul acestei sentințe, Primarul general al municipiului București a emis dispoziția din 29 iunie 1998, prin care a restituit reclamantei în proprietate imobilul. Imobilul a fost identificat prin raport de expertiză, iar, potrivit adresei Primăriei municipiului București 3 octombrie 2012, la nivelul anului 1940, imobilul a figurat cu nr. 21, iar în anul 1948, nr. 21 bis a devenit nr. 21/A.

Prin raportul de expertiză s-a constatat că imobilul ce se află la adresa poștală este apartamentul, deținut de H.C. și H.E. Instanța de rejudecare în apel a mai reținut că, din sentința civilă nr. 7639 din 14 mai 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rezultă că reclamanta D.M. s-a judecat cu pârâții N.A. și H.C. și H.E. pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele situate în incinta aceluiași imobil. Imobilul care în prezent este situat la nr. 21 aparține altor persoane - P.V.B. și S.R. - are o altă dimensiune și a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Prin urmare, există identitate între imobilul solicitat și cel ce a tăcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Instanța de apel a mai reținut, în ceea ce privește fondul cauzei, că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare și că, în cauză, la data intrării în vigoare a legii speciale, imobilul fusese deja restituit proprietarei inițiale, conform sentinței civile nr. 16830 din 21 noiembrie 1997 și a dispoziției primarului general, chiar dacă fusese anterior înstrăinat chiriașilor, potrivit Legii nr. 112/1995. În această situație, persoana îndreptățită are deschisă calea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a legii speciale. Având în vedere faptul că imobilul a fost restituit anterior reclamantei inițiale, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, executată de primarul generai, reclamanta are un „bun", în sensul art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care o îndreptățește la redobândirea posesiei.

În ceea ce privește faptul că prin sentința civilă nr. 7639 din 14 mai 1999 s-a respins cererea prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, instanța de apel a reținut că ambele părți dețin un titlu, situație în care se impune analiza celei de a doua teze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, instanța de apel a constatat că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă a imobilului, înstrăinarea către terțe persoane și lipsa oricărei forme de reparație a prejudiciului astfel creat, în condițiile în care reclamanții, prin autoarea lor, D.M.,au fost recunoscuți de justiție ca proprietari ai imobilului.

Instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că, potrivit jurisprudenței naționale și europene, pârâtul din acțiunea în revendicare care deține un „bun" neanulat are posibilitatea dezdăunării prin efectul exercitării acțiunii prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.A. Invocând dispozițiile art. 304 pct 5, 6 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este netememică și neiegală pentru următoarele motive: Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor speciale prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, precum și cu încălcarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în interesul legii, încălcând, astfel, și principiul de drept „generația specialibus deroganf'.

Recurenta a arătat că forța juridică și valabilitatea titlului său de proprietate nu se pot verifica decât față de prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 112/1995, iar punerea valabilității sale în discuție este o condiție sine qua non a admiterii acțiunii în revendicare. Conflictul între legea specială și legea generală a fost soluționat și prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în cadrul acțiunilor în revendicare, dacă prevederile legii speciale vin în concurs cu cele ale dreptului comun, legea specială se aplică cu precădere, iar prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciaie poate fi dată numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Recurenta a mai arătat că statul avea un titlu de proprietate considerat valabil la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995, imobilul a fost considerat preluat eu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Raportându-se la dispozițiile art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea art. 105 alin. (2) din Cod și s-a pronunțat asupra mai mult decât ceea ce s-a cerut. Astfel, instanța de apel a modificat în mod nepermis dispozitivul sentinței irevocabile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, reținând că aceasta se referă la imobilul de la nr. poștal 21/A și nu la cel de la nr. 21, în condițiile în care nu fusese investită cu o cerere de modificare a conținutului dispozitivului.

De altfel, sentința civilă nr. 16810/1997 a fost obținută prin inducerea în eroare a instanței și prin fraudarea dispozițiilor legale, fiind pronunțată în contradictoriu cu un pârât lipsit de calitate procesuală pasivă, ascunzându-se faptul că imobilul fusese vândut anterior numitei N.A. Dând eficiență sentinței civile nr. 16810/1997, obținută prin inducerea în eroare, instanța de apel a încălcat în mod grav principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și, implicit, dreptul la apărare al pârâtei. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil și a aplicat greșit prevederile deciziei pronunțate de C.E.D.O. în cauza Măria Athanasiu și alții împotriva României.

Încălcarea principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești a condus și la încălcarea dreptului la un proces echitabil, iar recurenta nu trebuia să fie victima instabilității practicii judiciare și a pasivității și lipsei de coerență a reclamantei care, în urmă cu 10 ani a solicitat suspendarea judecății optând pentru primirea despăgubirilor, motivele pentru care procedura administrativă nu a fost finalizată fiindu-i imputabile. Instanța de apel, a arătat recurenta, a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., ignorând faptul că titlul de proprietate al autoarei sale este un titlu valabil, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință, buna credință fiind un scut eficient în fața revendicării formulate de fostul proprietar.

Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct 5, 6 și 9 C. proc. civ., dar sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Analizând cu prioritate motivele de recurs de recurs ce vizează încălcarea unor norme de procedură, se constată că recurenta pretinde că instanța de apel a modificat dispozitivul sentinței civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, acordând, astfel, ceea ce nu s-a cerut și a nesocotit principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești. Criticile nu pot fi primite, deoarece, prin sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea promovată de reclamanta D.M.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul general aî primăriei municipiului București, pe care i-a obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, compus din teren și clădire, în suprafață de 398,75 mp. Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a formulat acțiune în revendicare pentru ap., din imobilul situat în str. P.S., reprezentând o cotă indiviză de 46,73% din întregul imobil și suprafața de 67,76 mp teren aferent. Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate în apel în primul ciclu procesual, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, stabilind, printre altele, în sarcina instanței de apel și obligația de a verifica dacă există identitate între imobilul revendicat și cel cumpărat de N.A.

Prin urmare, verificând identitatea imobilelor ce au constituit obiectul judecăților în care s-au pronunțat cele două hotărâri, instanța de apel nu s-a investit cu ceea ce nu s-a cerut, ci a respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare. De altfel, conformându-se îndrumărilor date de instanța de recurs, instanța de apel, în urma administrării probatoriului, a constatat că între ceie două imobile există identitate, pentru ca imobilul ce a fost înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare din 11 noiembrie 1996 către N.A. este parte componentă a întregului imobil situat în str. P.S. Dând eficiență sentinței civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, instanța de apel nu a încălcat principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești și, pe cale de consecință, nici dreptul la un proces echitabil și la apărare.

Sentința civilă invocată a intrat în puterea lucrului judecai, pentru că a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac. Or, efectul pozitiv al hotărârii judecătorești intrată în puterea lucrului judecat împiedică instanțele de judecată să facă o nouă analiză a unei chestiuni de drept deja soluționate, motiv pentru care instanța de apel nu putea să ignore sentința Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a stabilit că reclamanta inițială este proprietarul imobilului și că transferul dreptului de proprietate către stat nu s-a făcut niciodată valabil, statul deținând imobilul fără titlu. Cât privește criticile relative la fondul raportului juridic dedus judecății, se constată că reclamanta inițială, D.M., a investit instanțele de judecată, la data de 9 februarie 2001, cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea titlurilor de proprietate.

În fața instanței de judecată astfel investite, atât reclamanta cât și pârâta N.A. au exhibat câte un titlu. Astfel, reclamanta a invocat contractul de vânzare cumpărare al autorului său, încheiat la 21 februarie 1942 și sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, iar pârâta a invocat contractul de vânzare - cumpărare din 11 noiembrie 1996 și sentința civilă nr. 7639 din 14 mai 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului î București. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire Ia imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Instanța de apel a constatat că titlul reclamantei este mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus. Instanța de recurs constată, de asemenea, ca titlul reclamantei este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate consacrat prin acesta este un drept consolidat și actual. Reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Ea deține un titlu mai preferabil deoarece, chiar dacă bunul a ieșit din patrimoniul autorului ei ca efect al naționalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat prin sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, care a constatat că acesta era o persoană exceptata de la aplicarea actului de naționalizare și, pe cale de consecință, a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtul Consiliul local al municipiului București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. La data de 29 iunie 1998, Primarul general al Municipiului București a executat obligația stabilită prin hotărârea j udecătorească, deoarece, prin dispoziție a dispus restituirea în proprietatea lui D.M.

a imobilului din str. P.S. Pârâta, în schimb, a dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a obținut dreptul de proprietate în mod abuziv, tară titlu valabil, prin aplicarea incorectă a Decretului nr. 92/1950. Pârâta nu poate pretinde nici măcar faptul că Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar, în condițiile în care, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, titlul de proprietate al statului era disputat de fostul proprietar, care formulase la 23 iulie 1996 cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, aparența de proprietate este importantă, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate. Comparând cele două titluri, se constata că titlul pârâtei nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român, autorul dreptului ei de proprietate, nu era un verus dominus. Sub acest aspect, în cauză nu prezintă relevanță faptul că, la data achiziționării imobilului, pârâta N.A. a fost de bună credință, deoarece compararea de titluri, ca operațiune juridică, se aplică în ipoteza în care ambele titluri invocate de părțile aflate în opoziție sunt legale și valide, ceea ce implică inclusiv faptul că au fost obținute cu bună credință.

Dobândirea bunului prin bună credință poate fi opusă doar în cadrul unei acțiuni prin care se tinde la desființarea sau anularea titlului invocat și nu în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, în care instanța de judecată are sarcina de a da preferabilitate unuia din cele două titluri deopotrivă valabile. Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O, prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 23 iunie 2009, par. 23, etc). Deși Jurisprudența Curții europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag. 143). Prin urmare, reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeană, pentru că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă și prin dispoziția autorităților locale, s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.

Față de împrejurarea că reclamanta are un bun în sensul Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, a se da preferabilitate titlului invocat de pârâtă ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pârâta pretinde că și ea se bucură de protecția Convenției, dar lipsirea ei de proprietate este justificată, pentru că, așa cum s-a arătat, dreptul ei de proprietate nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate consolidat.

În plus, spre deosebire de reclamantă, în ipoteza pierderii bunului legal dobândit, pârâta are posibilitatea dezdăunării, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea nr. 1/2009. Recurenta au mai susținut că s-au încălcat și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, deoarece, prin soluția pronunțată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desființat.

Nici această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece, prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice, Prin soluția statuată, instanța supremă nu a înțeles să se abată de la aplicarea regulilor general valabile în materie de comparare de titluri, ci a analizat criteriile de preferabilitate și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., care acordă o valoare deosebită ocrotirii securității raporturilor juridice.

Or, securitatea raporturilor juridice nu este compatibilă cu ideea prevalentei unui titlu de proprietate, disputat încă de la data nașterii lui, asupra unei hotărâri judecătorești irevocabile. Nici susținerile recurentei privind încălcarea principiului generația speciaîibus derogant nu pot fi primite, deoarece, așa cum s-a arătat, instanțele de judecată au fost sesizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care se aplică numai cererilor de restituire formulate după intrarea în vigoare a acesteia, 14 februarie 2001. De aceea, în cauză, nu prezintă importanță faptul că procedura inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001, neaplieabilă raportului juridic dedus judecății, nu s-a finalizat printr-o decizie emisă de persoana juridică investită cu soluționarea notificării.

De altfel, situația reclamantei era diferită față de situația altor persoane interesate, deoarece deținea un titlu cu privire la imobilul în litigiu, respectiv sentința civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București și dispoziția de restituire în natură din 29 iunie 1998, emisă de primarul general. Existența unui titlu valid de proprietate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire care urmărea tocmai acordarea unui nou titlu de proprietate foștilor proprietari, face ca principiul generalia speciaîibus derogant să nu fie aplicabil în cauză. Recurenta a mai susținut că s-au încălcat dispozițiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat tară un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Deși nu afirmă în mod clar, recurenta susține, în fapt, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, teză care nu poate fi primită, deoarece acțiunea în revendicare este inadmisibilă doar atunci când are ca obiect imobile care cad sub incidența legii speciale de reparație. Aceasta presupune că reclamantul a declanșat o procedură de redobândire a unei proprietăți preluate abuziv, în contradictoriu cu una dintre persoanele juridice care au obligația aplicării măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001. Nu aceasta este situația In cauza de față, deoarece reclamanta, prin acțiunea promovată, nu a urmărit acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care autorul său a fost privat, ci ocrotirea unui drept de proprietate existent încă din 1997, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă.

Față de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârâtă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.A. împotriva Deciziei nr. 410/A din 19 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.