ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4710/2013

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 aprilie 1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. D., sector 1, preluat de către stat în anul 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974. În drept, au fost invocate prevederile art. 480 și urm. din C. civ.

La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat constatarea nulității oricărui act de înstrăinare a imobilului în discuție, pentru ca ulterior, la 16 martie 1999, să precizeze că solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea numitului V.A.G., din 23 septembrie 1996. Prin Sentința civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999 Judecătoria sector 1 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În fața acestei instanțe, a fost formulată cerere de chemare în garanție a C.G.M.B. și SC H.N. SA, de către pârâții V., solicitându-se ca, în ipoteza admiterii acțiunii, aceștia să fie obligați la restituirea prețului plătit pentru imobilul revendicat, reactualizat.

În ședința din 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, tribunalul a dispus suspendarea judecății, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, cauza fiind repusă pe rol la data de 23 februarie 2011, la solicitarea reclamantului. Ca urmare a decesului pârâtului V.A.G., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de către V.S., succesorul defunctului. Prin Sentința civilă nr. 1117 din 8 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul R.E. Totodată, s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V. Pentru a hotărî astfel, tribunalul reținut, în fapt, că reclamantul a dobândit, prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. D., sector 1, deținut de autorul acestuia conform contractului de construire a locuinței în baza H.C.M.

nr. 4015/1953, iar prin Sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 a Judecătoriei sector 1 București, întregul imobil a fost atribuit reclamantului R.E. Prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă în baza art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974, imobilul situat în București, str. D., sector 1 a fost trecut în proprietatea statului, fără plată. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București prin mandatar SC H.N. și autorul pârâtului V.S., imobilul anterior menționat a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, către acesta din urmă. La 18 august 2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria municipiului București, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare rămasă nesoluționată.

Examinând cererea reclamantului vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, tribunalul a constatat că, deși, în cuprinsul cererilor sale, reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate ale actului juridic menționat, se impune ca această cerere să fie analizată în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. S-a constatat că, potrivit textului menționat, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Ca atare, legiuitorul a înțeles să salveze de la sancțiunea nulității acele contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile a căror preluare în proprietatea statului s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, iar acestei ipoteze i se circumscrie situația de fapt dedusă judecății.

Aceasta, întrucât înstrăinarea a fost perfectată la data de 23 septembrie 1996, anterior formulării prezentei acțiuni în revendicare înregistrată pe rolul instanței abia la data de 18 aprilie 1997; în plus, nu s-a făcut nicio dovadă a faptului că ar fi notificat vânzătorului și chiriașului cumpărător intenția sa de a redobândi imobilul în litigiu. În consecință, reținându-se că prin probele administrate nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe, tribunalul a constatat incidența prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respingând acest capăt de cerere ca neîntemeiat. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că întrucât reclamantul și-a fundamentat pretenția pe dispozițiile art. 480 din C. civ., solicitarea sa nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și cu referire la jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea din cauza Maria Atanasiu împotriva României.

S-a considerat astfel, că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ. este admisibilă, întrucât reclamantul nu a optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci s-a prevalat de această lege, formulând notificare în temeiul acesteia. Cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește noțiunea de bun, însă, tribunalul a considerat că, urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior.

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea naționalizării reprezentau o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre. Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri.

În consecință, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare nu poate fi primită, în condițiile în care reclamantul nu mai are un drept la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci doar un drept la despăgubire în condițiile legii speciale. Ca urmare a respingerii acțiunii principale, tribunalul a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârât ca rămasă fără obiect. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 900 A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. În considerentele deciziei s-a reținut că cererea privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, în baza Legii nr. 112/1995, a fost corect soluționată în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai reținut că prin simplul fapt al constatării, în considerentele hotărârii apelate, a preluării imobilului în litigiu fără titlu de către stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și, prin urmare, acesta nu poate obține restituirea în natură a imobilului. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, fiind criticată pentru nelegalitate. Recursul a fost considerat ca fiind fondat de către instanța supremă, care prin Decizia nr. 6231 din 15 octombrie 2012 l-a admis și în consecință, a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat că, față de data introducerii acțiunii (18 aprilie 1997), anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), se exclude aplicarea acestei legi, acțiunea fiind guvernată de dispozițiile dreptului comun, ale C. civ.

Nici dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt aplicabile în speță, întrucât aceasta vizează situațiile apărute după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru aceleași rațiuni, nici cauza Atanasiu nu poate fi avută în vedere în prezenta speță. Motivul casării deciziei recurate a fost acela al neaplicării dispozițiilor de drept comun la judecarea pricinii ceea ce echivalează cu necercetarea fondului. Reluând judecata, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 66/A din 26 februarie 2013, prin care a respins apelul ca nefondat. S-a reținut în considerentele deciziei că, în baza art. 315 din C. proc. civ., dreptul reclamantului de a-și revendica imobilul va fi analizat în temeiul art. 480 din C. proc.

civ. Astfel, compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecți diferiți asupra aceluiași imobil poate fi efectuată numai între titluri deopotrivă actuale și deopotrivă valabile. În timp ce reclamantul opune ca titlu de proprietate certificatul de moștenitor din 13 noiembrie 1985 și Sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunțată de Judecătoria sector 1 București (prin care întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului R.E.), pârâtul invocă drept titlu contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, imobilul fiind vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995. În situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată.

S-a reținut că, întrucât acțiunea în revendicare este cea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cazul în care pârâtul opune un titlu a cărui nevalabilitate nu s-a constatat, acțiunea în revendicare se apreciază ca fiind neîntemeiată, pârâții neavând doar calitatea de posesor, ci pe cea de proprietar. Cu referire la practica judiciară s-a arătat că buna-credință a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care a depus-o în aflarea situației imobilului. Eroarea referitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie comună și invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat, iar buna-credință a subdobânditorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă.

S-a apreciat că în speță nu există niciun element care să conducă la ideea relei-credințe a cumpărătorului în condițiile în care reclamantul nu l-a notificat pe pârât asupra intenției de a revendica imobilul, nici nu a formulat anterior cumpărării imobilului vreo acțiune în justiție și nici nu a contestat titlul statului. Deși buna-credință nu duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, ea reprezintă un element de consolidare a titlului dobânditorului bunului cu bună-credință și de preferabilitate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective" (cauza Păduraru c. României, 2005) Ca atare, instanța de apel a considerat că trebuie să dea preferință actualului titlu de proprietate al pârâților cu consecința respingerii acțiunii în revendicare. De asemenea, cu trimitere la jurisprudența instanței europene, s-a arătat că prin admiterea acțiunii în revendicare, chiar presupunând că ar fi reparată o nedreptate, nu trebuie să se creeze alte prejudicii, adică noi neajunsuri disproporționate și să se aducă atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispozițiilor art. 1 parag.

1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană care are prioritate în aplicare. Atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens trebuie dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului cu valoarea actuală de circulație a imobilului. S-a precizat că este necesar să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate.

Pentru aceste considerente, apelul a fost apreciat nefondat și respins în consecință. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici cu referire la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. și 9 din C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente: - Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, promovată la 18 aprilie 1997 și completată la 28 octombrie 1997, cu un capăt de cerere vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiune în privința căreia, prin decizia de casare (nr. 6231 din 15 octombrie 2012) a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că sunt aplicabile normele C. civ, iar nu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie de casare, au fost excluse de la aplicabilitatea la speță Decizia în interesul legii nr. 33/2008, precum și jurisprudența Curții Europene din cauza Atanasiu contra României. Or, potrivit art. 315 din C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel fiind, instanța era obligată să soluționeze cauza pe temeiul dreptului comun, prin compararea titlurilor părților, conform criteriilor create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 din C. civ. - Instanța de apel a considerat ca "actual și valabil" titlul prezentat de reclamant dar și titlul pârâtului, ignorând să analizeze modalitatea în care imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, respectiv dacă Decretul nr. 223/1974 valorează un mod legal de dobândire a proprietății de către stat.

În schimb, instanța a analizat buna-credință a cumpărătorului chiriaș, considerând-o pe de o parte, argument pentru constatarea valabilității titlului acestuia, iar pe de altă parte, argument al preferabilității aceluiași titlu. În realitate, buna-credință nu poate conferi preferabilitate titlului pârâtului, în lumina dreptului comun, a doctrinei și a jurisprudenței pentru situația, regăsită în speță, când ambele părți înfățișează un titlu provenind de la autori diferiți. - De asemenea, în mod greșit instanța a reținut ca argument pentru preferabilitatea titlului pârâtului și noua interpretare a noțiunii de "bun" în sensul Convenției care s-ar putea desprinde din cauza Atanasiu contra României.

Aceasta, în condițiile în care instanța de recurs a decis deja cu caracter obligatoriu, prin soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, că jurisprudența Curții Europene din cauza menționată nu este aplicabilă în speță, întrucât ea a avut ca premisă o acțiune în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De aceea, analiza din cauza Atanasiu asupra noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, realizată în contextul aplicabilității Legii nr. 10/2001, nu poate fi avută în vedere în prezenta speță dedusă judecății anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. - În privința bunei-credințe a chiriașului-cumpărător, dobânditor al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel trebuia să observe că aceasta nu are relevanță în cauză întrucât Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la data introducerii acțiunii, iar asupra acestui aspect tranșase deja instanța supremă prin decizia de casare.

- Întrucât imobilul a fost preluat de stat în baza unui titlu nevalabil, Decretul nr. 223/1974, în virtutea principiilor dreptului comun, nulitatea actului principal atrage și nulitatea actului subsecvent, deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are. Dar, chiar și pentru ipoteza în care nu s-ar pronunța nulitatea actului subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului), instanța trebuia să rețină, potrivit dispozițiilor deciziei de casare, că a fost învestită cu o acțiune în revendicare guvernată de normele dreptului comun și că, în acest cadru, utilizând criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență, trebuia acordată preferință titlului reclamantului (fiind unul dobândit pe cale de moștenire legală de la părinții săi, care dețin titlul cel mai vechi, în comparație cu al pârâtului, care l-a obținut de la un neproprietar, respectiv Statul Român).

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea condițiilor de validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995 și cu bună-credință, întrucât, la data perfectării actului, fostul proprietar nu efectuase niciun demers în vederea restituirii bunului.

S-a susținut că, fiind dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al imobilului, pârâtul-intimat trebuie să fie apărat de principiul ocrotirii bunei-credințe și cel al stabilității circuitului civil, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Analizând criticile formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: - Astfel, cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, prin decizia de casare a instanței de recurs (Decizia nr. 6231 din 15 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru că, ignorându-se data formulării acțiunii în revendicare, judecata acesteia s-a făcut cu încălcarea normelor de drept comun.

S-a statuat, în aceeași decizie, că în rezolvarea raportului juridic nu sunt aplicabile dezlegările jurisdicționale date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, întrucât aceasta vizează situațiile apărute în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nici jurisprudența instanței de contencios european, așa cum este ea reflectată în cauza Atanasiu împotriva României. Reluând judecata, instanța de apel a făcut în mod formal referire la dispozițiile art. 315 din C. proc. civ. ("hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului") pentru că, în realitate, tranșarea chestiunii litigioase, constând în disputa titlurilor de proprietate opuse de părți, s-a realizat în aceiași termeni cu ai instanței anterioare (sancționată prin casarea hotărârii cu trimitere spre reluarea judecății).

Astfel, deși nu indică în mod expres Decizia în interesul legii nr. 33/2008 sau Hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, instanța de apel face referire și își fundamentează soluția pe reguli de principiu degajate din acestea, ignorând faptul că ele au privit situații litigioase create prin promovarea acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest context și legat de admisibilitatea unor asemenea acțiuni, s-a pus problema neconcordanței dintre legea internă și Convenția europeană și problema tranșării noțiunii de "bun", posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare sau dimpotrivă, apt să o paralizeze atunci când deținătorul lui este pârâtul.

Or, instanța de apel face analiza noțiunii de bun după criteriile rezultate din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu - respectiv, existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care s-a recunoscut părții dreptul de a păstra imobilul (parag. 140), existența unei speranțe legitime dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă (parag. 137). Tot astfel, deși nu arată în mod expres, instanța de apel valorifică argumente, considerente avute în vedere la pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 - cele referitoare la securitatea raporturilor juridice și la art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când este în discuție dreptul terțului subdobânditor. Așa cum s-a arătat, instanța de apel a operat cu criterii dezvoltate în jurisprudență internă (unificată prin pronunțarea Deciziei RIL nr. 33/2008) și în cea europeană, după apariția legii speciale privind restituirea imobilului preluat abuziv de către stat.

Or, decizia de casare a instanței de recurs stabilise cu valoare obligatorie că în speță nu au incidență aceste repere jurisdicționale menționate față de data promovării acțiunii în revendicare. - În același timp, instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, că trebuie "să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care n-au fost atacate", deși contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului a făcut obiectul solicitării de desființare a acestuia, cererea în nulitatea lui constituind obiectul învestirii instanței. Tot astfel, de o manieră contradictorie, instanța reține că "în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată", ignorând faptul că obiectul învestirii sale îl reprezentase și cererea de anulare a contractului asupra căreia trebuia să facă o analiză punctuală.

- Prin urmare, se constată că, pe de o parte, la momentul rejudecării, instanța de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare referitoare la cadrul judecății acțiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, față de data învestirii instanței. Încălcarea dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ. atrage incidența art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. [text în care, potrivit art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. sunt încadrabile criticile vizând nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare, iar nu în prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., cum greșit a indicat recurentul] și deci, soluția de casare a hotărârii instanței de apel. Pe de altă parte, se va constata, în sensul celor analizate anterior, și caracterul contradictoriu al considerentelor referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc.

civ. Fiind incidente, deopotrivă, un motiv de casare și unul de modificare, văzând dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., recursul va fi admis iar decizia casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va avea în vedere, cu ocazia reluării judecății, îndreptarea neregularităților procedurale sancționate prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva Deciziei nr. 66/A din 26 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS