ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2632/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2632/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București sub nr. 52246/299/2010 reclamantul C.Ș. a chemat în

judecată pârâta E.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., să

fie obligată pârâta la restituirea nudei proprietăți asupra imobilului compus

din teren în suprafață totală de 710 mp și construcție în suprafață de 80,78

m.p. situat în București str. T., sector 1, repunerea în situația anterioara,

aceea a deținerii întregii proprietăți, precum și anularea întabulării în

cartea funciară a oricărui drept al pârâtei.

Prin Sentința civilă

nr. 11450 din 14 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale invocate de pârâtă prin întâmpinare și a

declinat competența soluționării cauzei către Tribunalul București, secția

civilă, reținând că reclamantul a indicat valoarea imobilului la suma de

925.000 lei, iar potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

litigiile civile a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, cu excepția

cererilor de împărțeală judiciară, se soluționează în primă instanță de

tribunal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

65744/3/2011, la data de 10 octombrie 2011, iar la termenul de judecată din

data de 13 ianuarie 2012 s-a constatat decesul reclamantului C.Ș. ce a

intervenit la data de 13 decembrie 2011, conform certificatului de deces

eliberat de Consiliul Local Sectorul 1 București la data de 22 decembrie 2011,

iar calitatea de moștenitor de pe urma defunctului o are S.V., în calitate de

legatar universal, astfel cum rezultă din testamentul din 23 februarie 2009 la

BNPA C.S. și N.A. și rectificat prin încheierea nr. 1760 din 06 martie 2009

autentificată de BNPA C.S. și N.A., operând transferul calității procesuale

active către aceasta.

La data de 13 martie

2012, reclamanta S.V. a depus cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin.

(2) pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat înlocuirea cererii în

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și

obligația de întreținere, din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., cu "cerere

pentru realizarea dreptului, respectiv obligația de a face a lui E.V. prin

plata prețului imobilului din contract, după renegocierea și actualizarea

prețului", arătând că, în realitate, contractul în discuție cuprinde două

contracte, unul de întreținere, care a fost cu executare succesivă și unul de

vânzare-cumpărare, în prezent nefinalizat.

La termenul din 16

martie 2012, reclamanta a arătat că își menține doar cererea precizatoare de

realizare a dreptului, nu și cererea introductivă de instanță, respectiv

cererea pe care a formulat-o autorul ei C.Ș.

Prin Sentința civilă

nr. 1103 din 18 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca nefondată, cererea precizată formulată de reclamantă, a respins cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca

nefondată și a obligat reclamanta la 1500 lei cheltuieli de judecată față de

pârâta E.V.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că prin actul intitulat "contract de

vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligația de întreținere", din 08

februarie 2006 la BNP Z.A.R. încheiat între C.Ș., în calitate de vânzător și

E.V., în calitate de cumpărător s-a înstrăinat către cumpărătoare nuda

proprietate asupra imobilului situat în București, str. T. sector 1, compus din

teren și construcție.

S-a stipulat că

prețul vânzării, în valoare de 390.960 lei, va fi achitat în contul obligației

de întreținere a vânzătorului de către cumpărătoare, sens în care cumpărătoarea

s-a obligat să acorde întreținere pe toată durata vieții vânzătorului,

întreținere ce constă în procurarea și prepararea hranei și asigurarea

menajului, îngrijire medicală la domiciliu, spitalizare la nevoie, procurare de

medicamente, îmbrăcăminte și altele necesare unui trai decent, adecvat

condițiilor de trai ale vânzătorului, iar la decesul acestuia, suportarea

cheltuielilor ocazionate de înmormântare, potrivit obiceiului locului și celor

ulterioare acestui eveniment.

Tribunalul a reținut

că, prin hotărâri judecătorești anterioare s-a stabilit natura juridică a

contractului în discuție, ca fiind contract de întreținere, astfel încât nu a

mai analizat argumentele părților pe acest aspect, dat fiind faptul că natura

juridică a contractului a fost stabilită cu putere de lucru judecat.

Prima instanță a avut

în vedere principiul relativității efectelor contractului, conform căruia un

contract nu poate da naștere la drepturi și obligații decât în

beneficiul/sarcina părților contractante, iar în categoria de părți intră și

succesorii acestora, iar față de aceștia, efectele contractului nu pot fi decât

aceleași cu cele produse față de părți.

În consecință, s-a

reținut că, contractul în discuție nu poate fi un contract de întreținere în

ceea ce îl privește pe defunctul C.Ș. și "antecontract de

vânzare-cumpărare cu privire la prețul vânzării sau ofertă de cumpărare",

în ceea ce o privește pe succesoare acestuia, reclamanta S.V.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 204 A din 25 septembrie 2013 a respins excepția necompetenței

materiale ca neîntemeiată, precum și apelul formulat de apelanta-reclamantă

S.V., aceasta fiind obligată la plata sumei de 2.300 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată către intimata E.V.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește excepția necompetenței

materiale invocată de apelanta-reclamantă, că Tribunalul București a câștigat

competența materială de soluționare în fond a acțiunii, ca urmare a rămânerii

irevocabile a Sentinței civile nr. 11450/2011 a Judecătoriei Sectorului 1

București, prin care s-a declinat competența soluționării cauzei către

Tribunalul București, sentință neatacată de niciuna dintre părți, astfel că

aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.

Față de cererea

precizatoare a reclamantei-apelante din data de 16 martie 2012, când aceasta a

declarat că își menține doar cererea prin care solicită realizarea dreptului,

renunțând în mod expres la capătul de cerere privind anularea contractului

invocat de autorul său C.Ș., în mod legal instanța de fond nu a mai analizat

acțiunea introductivă și nu s-a mai pronunțat pe motivele de anulare a

contractului.

A mai reținut

instanța de apel că, prima instanță a considerat că motivul de nulitate invocat

de reclamantă este un argument nefondat în susținerea singurului capăt de

acțiune cu care s-a considerat învestită, respectiv realizarea dreptului prin

plata prețului imobilului renegociat și reactualizat, întrucât s-a arătat în

considerentele sentinței apelate că un act juridic nul nu poate produce efecte

juridice între părți.

De asemenea, instanța

de apel a apreciat că nici în fața primei instanțe și nici în apel reclamanta

nu a precizat temeiul de drept al cererilor sale și nici nu a arătat sub ce

aspect invocă nulitatea contractului în litigiu pentru nesemnarea acestuia de

către pârâta-intimată, astfel că instanța de apel a fost obligată să analizeze

motivele de apel astfel cum au fost formulate, sens în care a constatat că

invocarea nesemnării contractului în litigiu de către pârâta E.V. este

nefondată.

În ceea ce privește

criticile reclamantei care vizau natura juridică a contractului semnat de C.Ș.

cu pârâta, instanța de apel le-a găsit nefondate, reținând poziția ambiguă a

reclamantei în acest sens.

Astfel, la stabilirea

caracterului juridic al contractului, instanța de apel a avut în vedere voința

clar exprimată de părțile contractante la semnarea contractului în fața

notarului - actul juridic purtând titulatura de contract de vânzare-cumpărare

cu uzufruct viager și obligație de întreținere - și voința autorului reclamant

C.Ș., care în acțiunea introductivă de instanță a recunoscut acest caracter al

contractului, invocând doar motive de nulitate al acestuia, iar

apelanta-reclamantă, ca moștenitoare a defunctului C.Ș. este ținută de această

calificare dată de autorul său actului juridic semnat de acesta.

Tot în același

context, s-a constatat că această calificare juridică a contractului în litigiu

de contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere

s-a impus în cauză cu putere de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 433

din 23 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă

definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 636 din 08

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, și irevocabilă prin respingerea recursului prin

Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că

prin decesul autorului C.Ș. acest contract a încetat, încetând și obligația de

întreținere și uzufructul viager care au constituit prețul transmiterii

dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul

cumpărătoarei-pârâte, pretenția apelantei-reclamante de obligare a pârâtei la

plata unui alt preț pentru imobilul ce a format obiectul contractului s-a

apreciat ca fiind nelegală, astfel că, sancțiunea neîndeplinirii de către

pârâtă a obligației contractuale de întreținere și de înmormântare după deces

este rezilierea contractului încheiat și nu obligarea pârâtei la plata unui

preț ce nu se regăsește în contractul în litigiu.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamanta S.V. a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 3,7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, cu trimiterea dosarului

spre rejudecare către instanța competentă, respectiv Judecătoria sectorului 1

București în vederea administrării unor probe echitabile și utile.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că hotărârile pronunțate în

cauză sunt nelegale, ca urmare a pronunțării acestora de către o instanță

necompetentă material, întrucât Tribunalul București nu era competent din punct

de vedere material să judece prezenta cauză, raportat la valoarea contractului

de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 care este de 390.960 lei, competența

aparținând Judecătoriei sectorului 1 București, cu atât mai mult cu cât E.V. a

formulat cerere de revendicare imobiliară care s-a aflat pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București în Dosarul nr. 3390/299/2012 și în care s-a pronunțat

Sentința civilă nr. 17262 din 12 septembrie 2013 prin care s-a admis cererea de

lăsare în deplina proprietate a imobilului din str. T. către aceasta.

În acest context,

recurenta consideră că s-au pronunțat două hotărâri care au ca obiect

contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 a cărui valoare este

stabilită la suma de 390.960 lei, valoare în funcție de care se stabilește

competența instanței, dar care au fost pronunțate pe fond de două instanțe de

grade diferite, respectiv de Judecătoria sectorului 1 București și de Tribunal

București.

În acest sens,

recurenta invocă și în recurs excepția de necompetență materială a Tribunalului

București ca instanța de fond, având în vedere că, atât instanța de fond cât și

instanța de apel au pronunțat o hotărâre nelegală privind necompetență

materială a Tribunalului București în prezenta cauză.

În argumentarea art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că în hotărârea atacată există o

contrarietate flagrantă între dispozitiv și considerentele deciziei recurate,

având în vedere că, deși instanța de apel a fost învestită cu două apeluri

împotriva hotărârii instanței de fond nr. 1103 din 18 mai 2012 pronunțată de

Tribunalul București, cel al lui S.V. și cel al lui E.V., deși dezbaterile au

avut în vedere ambele apeluri, instanța s-a pronunțat doar asupra apelului lui

S.V. care a formulat și prezentul recurs, omițând să se pronunțe asupra

apelului declarat de E.V.

O altă susținere a

recurentei se referă la faptul că mai există și o altă situație contradictorie,

în sensul că nici dispozitivul nu poate fi executat, deoarece, deși instanța a

obligat apelanta la 2300 cheltuieli de judecată față de intimată, nu se poate

stabili în sarcina cui s-a stabilit această obligație, deoarece amândouă

părțile sunt apelante.

Tot în cadrul acestui

motiv de recurs, recurenta consideră că în urma acestor motive contradictorii,

nu rezultă despre ce fel de contract este vorba în cauză și nici dacă E.V. și-a

îndeplinit sau nu obligațiile asumate, instanța refuzând administrarea probei

cu martori care era cea mai concludentă în situația acestui contract.

Prin art. 304 pct. 9

C. proc. civ., invocat de recurentă, se susține că hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu referire la aspectul nesemnării

contractului de către E.V. cu consecința neasumării niciunui drept și a

niciunei obligații de către aceasta.

Analizând critica

adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta S.V. să

fie respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere

atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe, invocată în condițiile legii.

În raport de aceste

dispoziții, se constată că primul motiv de recurs este în realitate o critică

ce privește modul în care instanța de apel a soluționat motivul de apel

referitor la excepția de necompetență materială și nu o excepție de ordine

publică pe care o invocă recurenta direct în fața instanței de recurs.

Din această

perspectivă, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală,

având în vedere că, excepția de necompetență materială a instanței de fond

invocată de apelanta-reclamantă la termenul din 10 septembrie 2013 a fost

calificată de Curtea de Apel București, ca motiv de ordine publică, fiind

respins prin decizia recurată.

Acțiunea a fost introdusă

inițial de către reclamantul C.Ș. la Judecătoria sectorului 1-București, fără

însă a preciza valoarea obiectului cauzei, iar ca urmare a excepției

necompetenței materiale invocată de pârâta E.V. prin întâmpinare, conform

dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța a pus în discuția

părților chestiunile legate de valoarea obiectului pricinii și față de probele

existente la dosarul cauzei la acel moment privitoare la valoare, s-a dispus

declinarea cauzei la Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 11450/2011

pronunțată în Dosarul nr. 5426/299/2010 reținând că valoarea obiectului

pricinii depășește suma de 500.000 lei.

Față de această

situație, s-a reținut că reclamanta S.V. nu a contestat această valoare,

instanța având în vedere declarația reclamantului C.Ș., conform căreia valoarea

imobilului ar fi de 250.000 euro, adică 925.000 lei precum și o expertiză

extrajudiciară, potrivit căreia, valoarea ar fi de 950.000 lei, astfel că,

această evaluare a fost făcută prin raportare la un alt dosar - nr. 8677/2/2010

aflat pe rolul Înaltei Curți care a avut ca obiect cea de a doua cerere a

reclamantului de constatare a rezoluțiunii contractului nr. 240 din 8 februarie

2006.

În acest context,

sentința Judecătoriei sectorului 1 București nr. 11450/2011 prin care s-a

declinat competența în favoarea Tribunalului București a rămas irevocabilă,

nefiind atacată de nicio parte, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, faptul

că în altă cauză, având un alt obiect, s-a stabilit o competență diferită de

cea din prezenta cauză nu poate constitui un argument pentru admiterea acestui

motiv, întrucât în cauza ce privea Dosarul nr. 3390/299/2012 - ce a avut ca

obiect revendicare - părțile au achiesat la valoarea de 390.960 lei ce a reprezentat

valoarea prețului din contractul de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și

obligație de întreținere nr. 240 din 08 februarie 2006.

Criticile formulate

de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, deoarece nu se poate

reține existența niciunei "contrarietăți flagrante între dispozitiv și

considerente" astfel cum susține recurenta și nici condiția reală cerută

de acest articol, respectiv ca "hotărârea să nu cuprindă motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

Tot în același sens,

se reține că este lipsită de interes și invocarea de către recurentă a

omisiunii instanței de apel de a se pronunța pe apelul pârâtei E.V. prin care

aceasta critică hotărârea instanței de fond privind micșorarea onorariului

avocatului conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în

vedere că doar apelanta E.V. ar fi avut interesul să formuleze cererea, astfel

că această situație nu se încadrează în dispozițiile invocate - art. 304 pct. 7

C. proc. civ. și nici nu a produs vreo vătămare recurentei S.V.

De asemenea, critica

referitoare la faptul că nu se poate stabili cine are obligația de plată a

cheltuielilor de judecată în sumă de 2300 lei, în condițiile în care în

dispozitiv se face referire la un singur apel, se constată că este nefondată,

întrucât Curtea de Apel București s-a pronunțat doar pe apelul reclamantei S.V.

și ca urmare a faptului că acesta a fost respins, obligația de plată a

cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută decât în sarcina

apelantei-reclamante S.V., ca parte care a căzut în pretenții, conform art. 274

C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica referitoare la natura juridică a contractului, se constată că nu poate

fi primită, având în vedere că cele două instanțe au stabilit în mod clar

natura juridică a contractului ca fiind un contract de vânzare-cumpărare cu

uzufruct viager și obligație de întreținere, act juridic cu titlu oneros,

translativ de proprietate din momentul semnării lui, cu caracter aleatoriu în

momentul semnării în ceea ce privește momentul la care va înceta executarea

obligației de întreținere asumată de pârâtă, caracter aleatoriu determinat de

durata de viață a vânzătorului bunului.

Tot în același

context, se constată că, instanța de apel a reținut că natura juridică a

acestui contract a fost stabilită prin hotărâri anterioare, respectiv Decizia

nr. 636 din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte, prin

Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011, pronunțată în acțiunea în rezoluțiunea

contractului, dar pentru că în acel dosar s-a invocat și faptul că acest

contract nu ar fi de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de

întreținere, ci o donație deghizată, instanța a statuat cu putere de lucru

judecat că părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct

viager și obligație de întreținere cu toate consecințele juridice ce decurg din

acest fapt.

Pentru aceste

considerente, se reține că același contract de întreținere încheiat între C.Ș.

și E.V., prin care s-a transmis către pârâtă dreptul de proprietate asupra

imobilului, nu poate deveni un antecontract de vânzare-cumpărare care să

genereze o obligație de a face în sarcina acesteia, respectiv aceea de a se

plăti prețul imobilului în bani către S.V., întrucât între C.Ș. și E.V. nu a

fost încheiată o promisiune de vânzare, un antecontract care să fi dat naștere

doar la obligația de a transmite în viitor imobilul, ci s-a transmis chiar

dreptul de proprietate asupra acestuia.

Critica ce viza

motivul de recurs referitor la semnarea contractului de către intimată și

încadrat de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit

cărora, hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

nu poate fi primită, întrucât contractul a fost semnat de cumpărătoare cu

majuscule, or, exprimarea semnăturii cu alte semne grafice nu poate fi

interpretată ca o lipsă totală a semnăturii, neexistând vreo obligație legală

care să determine partea să dețină o "semnătură" pe scurt, într-un

format grafic prestabilit, ci doar să-și scrie numele într-o formă dorită de

aceasta și care să poată fi dovedită că-i aparține.

Acest aspect este

confirmat și de înscrisurile existente la dosarul cauzei, care atestă faptul că

pârâta E.V. obișnuiește să scrie și să semneze chiar cu litere de tipar, astfel

că, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta nu a arătat în ce a

constat aplicarea greșită a legii, în cauză fiind evocate doar stări de fapt.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de

nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe

cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamanta S.V. va fi respins ca nefondat, iar potrivit

dispozițiilor art. 274 din același cod, recurenta va fi obligată să-i achite

intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, conform chitanței aflate în dosarul primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei civile nr. 204 A din 25

septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta-reclamantă S.V. să-i achite intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN