ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2632/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 52246/299/2010 reclamantul C.Ș. a chemat în judecată pârâta E.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., să fie obligată pârâta la restituirea nudei proprietăți asupra imobilului compus din teren în suprafață totală de 710 mp și construcție în suprafață de 80,78 m.p. situat în București str. T., sector 1, repunerea în situația anterioara, aceea a deținerii întregii proprietăți, precum și anularea întabulării în cartea funciară a oricărui drept al pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 11450 din 14 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocate de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența soluționării cauzei către Tribunalul București, secția civilă, reținând că reclamantul a indicat valoarea imobilului la suma de 925.000 lei, iar potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. litigiile civile a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, se soluționează în primă instanță de tribunal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 65744/3/2011, la data de 10 octombrie 2011, iar la termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2012 s-a constatat decesul reclamantului C.Ș.

ce a intervenit la data de 13 decembrie 2011, conform certificatului de deces eliberat de Consiliul Local Sectorul 1 București la data de 22 decembrie 2011, iar calitatea de moștenitor de pe urma defunctului o are S.V., în calitate de legatar universal, astfel cum rezultă din testamentul din 23 februarie 2009 la BNPA C.S. și N.A. și rectificat prin încheierea nr. 1760 din 06 martie 2009 autentificată de BNPA C.S. și N.A., operând transferul calității procesuale active către aceasta. La data de 13 martie 2012, reclamanta S.V. a depus cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat înlocuirea cererii în constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligația de întreținere, din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., cu "cerere pentru realizarea dreptului, respectiv obligația de a face a lui E.V.

prin plata prețului imobilului din contract, după renegocierea și actualizarea prețului", arătând că, în realitate, contractul în discuție cuprinde două contracte, unul de întreținere, care a fost cu executare succesivă și unul de vânzare-cumpărare, în prezent nefinalizat. La termenul din 16 martie 2012, reclamanta a arătat că își menține doar cererea precizatoare de realizare a dreptului, nu și cererea introductivă de instanță, respectiv cererea pe care a formulat-o autorul ei C.Ș. Prin Sentința civilă nr. 1103 din 18 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată, cererea precizată formulată de reclamantă, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată și a obligat reclamanta la 1500 lei cheltuieli de judecată față de pârâta E.V.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin actul intitulat "contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligația de întreținere", din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R. încheiat între C.Ș., în calitate de vânzător și E.V., în calitate de cumpărător s-a înstrăinat către cumpărătoare nuda proprietate asupra imobilului situat în București, str. T. sector 1, compus din teren și construcție.

S-a stipulat că prețul vânzării, în valoare de 390.960 lei, va fi achitat în contul obligației de întreținere a vânzătorului de către cumpărătoare, sens în care cumpărătoarea s-a obligat să acorde întreținere pe toată durata vieții vânzătorului, întreținere ce constă în procurarea și prepararea hranei și asigurarea menajului, îngrijire medicală la domiciliu, spitalizare la nevoie, procurare de medicamente, îmbrăcăminte și altele necesare unui trai decent, adecvat condițiilor de trai ale vânzătorului, iar la decesul acestuia, suportarea cheltuielilor ocazionate de înmormântare, potrivit obiceiului locului și celor ulterioare acestui eveniment. Tribunalul a reținut că, prin hotărâri judecătorești anterioare s-a stabilit natura juridică a contractului în discuție, ca fiind contract de întreținere, astfel încât nu a mai analizat argumentele părților pe acest aspect, dat fiind faptul că natura juridică a contractului a fost stabilită cu putere de lucru judecat.

Prima instanță a avut în vedere principiul relativității efectelor contractului, conform căruia un contract nu poate da naștere la drepturi și obligații decât în beneficiul/sarcina părților contractante, iar în categoria de părți intră și succesorii acestora, iar față de aceștia, efectele contractului nu pot fi decât aceleași cu cele produse față de părți. În consecință, s-a reținut că, contractul în discuție nu poate fi un contract de întreținere în ceea ce îl privește pe defunctul C.Ș. și "antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la prețul vânzării sau ofertă de cumpărare", în ceea ce o privește pe succesoare acestuia, reclamanta S.V. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 204 A din 25 septembrie 2013 a respins excepția necompetenței materiale ca neîntemeiată, precum și apelul formulat de apelanta-reclamantă S.V., aceasta fiind obligată la plata sumei de 2.300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata E.V. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale invocată de apelanta-reclamantă, că Tribunalul București a câștigat competența materială de soluționare în fond a acțiunii, ca urmare a rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 11450/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a declinat competența soluționării cauzei către Tribunalul București, sentință neatacată de niciuna dintre părți, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.

Față de cererea precizatoare a reclamantei-apelante din data de 16 martie 2012, când aceasta a declarat că își menține doar cererea prin care solicită realizarea dreptului, renunțând în mod expres la capătul de cerere privind anularea contractului invocat de autorul său C.Ș., în mod legal instanța de fond nu a mai analizat acțiunea introductivă și nu s-a mai pronunțat pe motivele de anulare a contractului. A mai reținut instanța de apel că, prima instanță a considerat că motivul de nulitate invocat de reclamantă este un argument nefondat în susținerea singurului capăt de acțiune cu care s-a considerat învestită, respectiv realizarea dreptului prin plata prețului imobilului renegociat și reactualizat, întrucât s-a arătat în considerentele sentinței apelate că un act juridic nul nu poate produce efecte juridice între părți.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nici în fața primei instanțe și nici în apel reclamanta nu a precizat temeiul de drept al cererilor sale și nici nu a arătat sub ce aspect invocă nulitatea contractului în litigiu pentru nesemnarea acestuia de către pârâta-intimată, astfel că instanța de apel a fost obligată să analizeze motivele de apel astfel cum au fost formulate, sens în care a constatat că invocarea nesemnării contractului în litigiu de către pârâta E.V. este nefondată. În ceea ce privește criticile reclamantei care vizau natura juridică a contractului semnat de C.Ș. cu pârâta, instanța de apel le-a găsit nefondate, reținând poziția ambiguă a reclamantei în acest sens.

Astfel, la stabilirea caracterului juridic al contractului, instanța de apel a avut în vedere voința clar exprimată de părțile contractante la semnarea contractului în fața notarului - actul juridic purtând titulatura de contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere - și voința autorului reclamant C.Ș., care în acțiunea introductivă de instanță a recunoscut acest caracter al contractului, invocând doar motive de nulitate al acestuia, iar apelanta-reclamantă, ca moștenitoare a defunctului C.Ș. este ținută de această calificare dată de autorul său actului juridic semnat de acesta.

Tot în același context, s-a constatat că această calificare juridică a contractului în litigiu de contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere s-a impus în cauză cu putere de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 433 din 23 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 636 din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere că prin decesul autorului C.Ș.

acest contract a încetat, încetând și obligația de întreținere și uzufructul viager care au constituit prețul transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătoarei-pârâte, pretenția apelantei-reclamante de obligare a pârâtei la plata unui alt preț pentru imobilul ce a format obiectul contractului s-a apreciat ca fiind nelegală, astfel că, sancțiunea neîndeplinirii de către pârâtă a obligației contractuale de întreținere și de înmormântare după deces este rezilierea contractului încheiat și nu obligarea pârâtei la plata unui preț ce nu se regăsește în contractul în litigiu. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta S.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3,7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, cu trimiterea dosarului spre rejudecare către instanța competentă, respectiv Judecătoria sectorului 1 București în vederea administrării unor probe echitabile și utile. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, ca urmare a pronunțării acestora de către o instanță necompetentă material, întrucât Tribunalul București nu era competent din punct de vedere material să judece prezenta cauză, raportat la valoarea contractului de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 care este de 390.960 lei, competența aparținând Judecătoriei sectorului 1 București, cu atât mai mult cu cât E.V.

a formulat cerere de revendicare imobiliară care s-a aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București în Dosarul nr. 3390/299/2012 și în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 17262 din 12 septembrie 2013 prin care s-a admis cererea de lăsare în deplina proprietate a imobilului din str. T. către aceasta. În acest context, recurenta consideră că s-au pronunțat două hotărâri care au ca obiect contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 a cărui valoare este stabilită la suma de 390.960 lei, valoare în funcție de care se stabilește competența instanței, dar care au fost pronunțate pe fond de două instanțe de grade diferite, respectiv de Judecătoria sectorului 1 București și de Tribunal București.

În acest sens, recurenta invocă și în recurs excepția de necompetență materială a Tribunalului București ca instanța de fond, având în vedere că, atât instanța de fond cât și instanța de apel au pronunțat o hotărâre nelegală privind necompetență materială a Tribunalului București în prezenta cauză. În argumentarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că în hotărârea atacată există o contrarietate flagrantă între dispozitiv și considerentele deciziei recurate, având în vedere că, deși instanța de apel a fost învestită cu două apeluri împotriva hotărârii instanței de fond nr. 1103 din 18 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, cel al lui S.V. și cel al lui E.V., deși dezbaterile au avut în vedere ambele apeluri, instanța s-a pronunțat doar asupra apelului lui S.V.

care a formulat și prezentul recurs, omițând să se pronunțe asupra apelului declarat de E.V. O altă susținere a recurentei se referă la faptul că mai există și o altă situație contradictorie, în sensul că nici dispozitivul nu poate fi executat, deoarece, deși instanța a obligat apelanta la 2300 cheltuieli de judecată față de intimată, nu se poate stabili în sarcina cui s-a stabilit această obligație, deoarece amândouă părțile sunt apelante. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta consideră că în urma acestor motive contradictorii, nu rezultă despre ce fel de contract este vorba în cauză și nici dacă E.V. și-a îndeplinit sau nu obligațiile asumate, instanța refuzând administrarea probei cu martori care era cea mai concludentă în situația acestui contract.

Prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu referire la aspectul nesemnării contractului de către E.V. cu consecința neasumării niciunui drept și a niciunei obligații de către aceasta. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta S.V. să fie respins, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

În raport de aceste dispoziții, se constată că primul motiv de recurs este în realitate o critică ce privește modul în care instanța de apel a soluționat motivul de apel referitor la excepția de necompetență materială și nu o excepție de ordine publică pe care o invocă recurenta direct în fața instanței de recurs. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, având în vedere că, excepția de necompetență materială a instanței de fond invocată de apelanta-reclamantă la termenul din 10 septembrie 2013 a fost calificată de Curtea de Apel București, ca motiv de ordine publică, fiind respins prin decizia recurată. Acțiunea a fost introdusă inițial de către reclamantul C.Ș.

la Judecătoria sectorului 1-București, fără însă a preciza valoarea obiectului cauzei, iar ca urmare a excepției necompetenței materiale invocată de pârâta E.V. prin întâmpinare, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța a pus în discuția părților chestiunile legate de valoarea obiectului pricinii și față de probele existente la dosarul cauzei la acel moment privitoare la valoare, s-a dispus declinarea cauzei la Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 11450/2011 pronunțată în Dosarul nr. 5426/299/2010 reținând că valoarea obiectului pricinii depășește suma de 500.000 lei. Față de această situație, s-a reținut că reclamanta S.V.

nu a contestat această valoare, instanța având în vedere declarația reclamantului C.Ș., conform căreia valoarea imobilului ar fi de 250.000 euro, adică 925.000 lei precum și o expertiză extrajudiciară, potrivit căreia, valoarea ar fi de 950.000 lei, astfel că, această evaluare a fost făcută prin raportare la un alt dosar - nr. 8677/2/2010 aflat pe rolul Înaltei Curți care a avut ca obiect cea de a doua cerere a reclamantului de constatare a rezoluțiunii contractului nr. 240 din 8 februarie 2006. În acest context, sentința Judecătoriei sectorului 1 București nr. 11450/2011 prin care s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București a rămas irevocabilă, nefiind atacată de nicio parte, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, faptul că în altă cauză, având un alt obiect, s-a stabilit o competență diferită de cea din prezenta cauză nu poate constitui un argument pentru admiterea acestui motiv, întrucât în cauza ce privea Dosarul nr. 3390/299/2012 - ce a avut ca obiect revendicare - părțile au achiesat la valoarea de 390.960 lei ce a reprezentat valoarea prețului din contractul de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere nr. 240 din 08 februarie 2006. Criticile formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se constată că sunt nefondate, deoarece nu se poate reține existența niciunei "contrarietăți flagrante între dispozitiv și considerente" astfel cum susține recurenta și nici condiția reală cerută de acest articol, respectiv ca "hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Tot în același sens, se reține că este lipsită de interes și invocarea de către recurentă a omisiunii instanței de apel de a se pronunța pe apelul pârâtei E.V. prin care aceasta critică hotărârea instanței de fond privind micșorarea onorariului avocatului conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că doar apelanta E.V.

ar fi avut interesul să formuleze cererea, astfel că această situație nu se încadrează în dispozițiile invocate - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nici nu a produs vreo vătămare recurentei S.V. De asemenea, critica referitoare la faptul că nu se poate stabili cine are obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2300 lei, în condițiile în care în dispozitiv se face referire la un singur apel, se constată că este nefondată, întrucât Curtea de Apel București s-a pronunțat doar pe apelul reclamantei S.V. și ca urmare a faptului că acesta a fost respins, obligația de plată a cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută decât în sarcina apelantei-reclamante S.V., ca parte care a căzut în pretenții, conform art. 274 C. proc.

civ. În ceea ce privește critica referitoare la natura juridică a contractului, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanțe au stabilit în mod clar natura juridică a contractului ca fiind un contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere, act juridic cu titlu oneros, translativ de proprietate din momentul semnării lui, cu caracter aleatoriu în momentul semnării în ceea ce privește momentul la care va înceta executarea obligației de întreținere asumată de pârâtă, caracter aleatoriu determinat de durata de viață a vânzătorului bunului.

Tot în același context, se constată că, instanța de apel a reținut că natura juridică a acestui contract a fost stabilită prin hotărâri anterioare, respectiv Decizia nr. 636 din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte, prin Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011, pronunțată în acțiunea în rezoluțiunea contractului, dar pentru că în acel dosar s-a invocat și faptul că acest contract nu ar fi de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere, ci o donație deghizată, instanța a statuat cu putere de lucru judecat că părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager și obligație de întreținere cu toate consecințele juridice ce decurg din acest fapt.

Pentru aceste considerente, se reține că același contract de întreținere încheiat între C.Ș. și E.V., prin care s-a transmis către pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului, nu poate deveni un antecontract de vânzare-cumpărare care să genereze o obligație de a face în sarcina acesteia, respectiv aceea de a se plăti prețul imobilului în bani către S.V., întrucât între C.Ș. și E.V. nu a fost încheiată o promisiune de vânzare, un antecontract care să fi dat naștere doar la obligația de a transmite în viitor imobilul, ci s-a transmis chiar dreptul de proprietate asupra acestuia. Critica ce viza motivul de recurs referitor la semnarea contractului de către intimată și încadrat de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit cărora, hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nu poate fi primită, întrucât contractul a fost semnat de cumpărătoare cu majuscule, or, exprimarea semnăturii cu alte semne grafice nu poate fi interpretată ca o lipsă totală a semnăturii, neexistând vreo obligație legală care să determine partea să dețină o "semnătură" pe scurt, într-un format grafic prestabilit, ci doar să-și scrie numele într-o formă dorită de aceasta și care să poată fi dovedită că-i aparține. Acest aspect este confirmat și de înscrisurile existente la dosarul cauzei, care atestă faptul că pârâta E.V. obișnuiește să scrie și să semneze chiar cu litere de tipar, astfel că, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta nu a arătat în ce a constat aplicarea greșită a legii, în cauză fiind evocate doar stări de fapt.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta S.V. va fi respins ca nefondat, iar potrivit dispozițiilor art. 274 din același cod, recurenta va fi obligată să-i achite intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate în dosarul primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei civile nr. 204 A din 25 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta-reclamantă S.V. să-i achite intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014. Procesat de GGC - NN