ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1133/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 1999, pe rolul Judecătoriei sector 3 București, reclamanta C.F.A.V. a chemat în judecată pe pârâta C.M.M. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în str. C., parter, împreună cu cota aferentă de teren și cu părțile comune ale imobilului din care face parte. Prin Sentința civilă nr. 9444 din 20 octombrie 1999, Judecătoria sector 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe parcursul soluționării litigiului pe rolul Tribunalului București, pârâta C.M.

a formulat cerere de chemare în garanție a SC C.I. SA și a Consiliului General al Municipiului București, prin care a solicitat ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, chemații în garanție să fie obligați să-i plătească prețul actualizat al apartamentului. Totodată a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât, a soțului său, C.R., întrucât apartamentul a cărui restituire o solicită reclamanta este bun comun, cerere admisă de instanță, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2000. Prin Sentința civilă nr. 1340 din 20 noiembrie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată. A admis acțiunea formulată de reclamanta C.F.A.V.

în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.R. A obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantei, imobilul situat în București, str. C., sector 3. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție chemat în garanție SC C.I. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva Consiliul General al Municipiul București, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C.F.A.V.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. C., sector 3. S-a dispus, totodată, înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripțiuni imobiliare, hotărârea judecătorească fiind transcrisă sub nr. 23201/1996. În considerentele hotărâri judecătorești menționate, s-a reținut cu putere de lucru judecat că autorii reclamantei au fost proprietarii imobilului litigiu, pe care l-au dobândit conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov și a autorizațiilor de construire din 9 iulie 1927 și din 10 iunie 1933, că reclamanta este unica lor moștenitoare și că întregul imobil a fost preluat în mod nelegal de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus, în considerarea Sentinței civile nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 București, restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului situat în București, str. C., sector 3, colț cu str. B., iar prin procesul-verbal de predare-primire, încheiat la data de 20 octombrie 1997, imobilul a fost predat reclamantei, cu excepția apartamentelor care fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, printre care și apartamentul, dobândit de pârâți, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997. Tribunalul a apreciat, sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active invocată de pârâți, că atât timp cât prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, definitivă și irevocabilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că autorii reclamantei sunt proprietarii imobilului litigiu și că reclamanta este unica moștenitoare a acestora, chestiunea legitimării procesuale active nu mai poate fi repusă în discuție, situația recunoscută prin hotărârea judecătorească menționată fiind pe deplin opozabilă pârâților din prezenta cauză, în calitate de succesori cu titlu particular ai pârâtului obligat la restituire.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, întrucât pârâții au invocat la rândul lor un titlu de proprietate, singura cale pe care reclamanta o are la dispoziție pentru valorificarea dreptului său de proprietate este aceea a revendicării în condițiile dreptului comun. După cum s-a menționat în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Or, în speță, reclamanta se prevalează de un bun, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut în mod irevocabil de către o instanță încă din anul 1994, bunul fiindu-i restituit abia în anul 1997, cu excepția apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, printre acestea regăsindu-se și apartamentul, în litigiu.

Această înstrăinare, care a avut loc în anul 1997, a fost făcută de Primăria Municipiului București, prin SC C.I. SA, cu fraudarea prevederilor legale în vigoare, inclusiv ale Legii nr. 112/1995, întrucât, pe de o parte, imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu putea intra în domeniul de aplicare al actului normativ menționat, iar pe de altă parte, întregul imobil fusese restituit reclamantei prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, încă din anul 1994. Tribunalul a analizat în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că, în cauza dedusă judecății, pârâți dețin la rândul lor un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, o speranță legitimă privind dreptul de a păstra imobilul, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și din consolidarea titlului lor ca urmare a faptului că acesta nu a fost anulat în termenul prevăzut de Legea 10/2001. Tribunalul a apreciat însă că admiterea acțiunii în revendicare împotriva terților dobânditori (prezumând că au fost de bună-credință) nu aduce atingere bunului deținut de pârâți, întrucât aceștia pot fi despăgubiri la valoarea actuală de circulație a imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, în situația în care acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta s-ar fi aflat în situația în care ar fi lipsită de bunul său, fără nici o posibilitate reală de despăgubire conferită de legea națională. Dispozițiile legii speciale [ art. 18 lit. d ] din Legea 10/2001) privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea Legii nr. 112/1995, urmează a fi înlăturate, conform art. 20 din Constituția României și Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, principul securității circuitului civil, la care face trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia 33/2008, ocrotește în egală măsură și pe reclamantă, al cărei drept de proprietate a fost recunoscut printr-o hotărâre irevocabilă.

Sub aspectul cererii de chemare în garanție formulată de pârâții C.M. și C.R., tribunalul a constatat că pârâții nu au făcut dovada calității procesuale pasive a chematului în garanție SC C.I. SA. Cererea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București a fost apreciată ca nefondată, întrucât Consiliul General al Municipiului București nu figurează ca parte în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător fiind menționată Primăria Municipiului București. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții C.M. și C.R., iar prin Decizia nr. 317 A din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Apelanții susțin că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu a făcut dovada că apartamentul din imobilul situat în București, str. C., sector 3 (cumpărat de ei, în temeiul Legii 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997) a fost proprietatea autorilor reclamantei. Curtea de Apel a respins această critică cu motivarea că apartamentul în litigiu se află la parterul imobilului din București, str. C., sector 3, fapt necontestat de pârâți, iar prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 august 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta C.F.A. și a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să-i restituie acesteia, în deplină proprietate și posesie, întregul imobil situat la această adresă, deci, inclusiv parterul acestui imobil cu apartamentul cumpărat de pârâți.

Faptul că apartamentul nu figurează în evidențele cadastrale și în autorizația de construcție a imobilului nu prezintă relevanță juridică, atât vreme cât, cu putere de lucru judecat, s-a statuat că întregul imobil, deci și parterul acestuia, unde se află apartamentul în litigiu, a fost preluat fără titlu valabil de către stat, de la reclamantă, și câtă vreme Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost transcrisă de reclamantă în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni. Apelanții au susținut că această sentință nu le este opozabilă, nefiind părți în respectiva cauză, însă instanța de apel nu a primit această apărare, reținând că pârâții sunt subdobânditori cu titlu oneros ai Statului Român care a fost obligat, prin Consiliul General al Municipiului București, să restituie reclamantei, în deplină proprietate imobilul.

Acțiunea în revendicarea imobilului a fost introdusă de reclamantă la data de 16 martie 1994, Sentința civilă nr. 4045 a fost pronunțată a data de 05 mai 1995 și a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 2273/1994 a Tribunalului București, iar contractul de vânzare-cumpărare al pârâților a fost încheiat la data de 15 ianuarie 1997, astfel încât nu se poate susține că părțile contractante nu au avut cunoștință de faptul că Statul Român nu mai avea în proprietate apartamentul, la momentul vânzării către pârâți.

Apelanții au susținut prin motivele de apel că nu au fost notificați de reclamantă în sensul că a revendicat imobilul de la stat, dar instanța de apel a constatat că această notificare ar fi fost inutilă atâta vreme cât Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 București a devenit opozabilă erga omnes prin transcrierea sa în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 23201 la data de 20.112.1996, anterior cumpărării apartamentului în litigiu de către apelanți.

Curtea de Apel a respins ca nefondată critica prin care apelanții au susținut că atâta timp cât reclamanta, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a înțeles să suspende judecarea prezentei cauze și să aleagă calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se mai putea admite acțiunea în revendicare împotriva lor, conform principiului „electa una via non detur recursus ad alteram". Instanța de apel a apreciat că existența unei notificări formulate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, prin care aceasta solicita restituirea în natură a imobilului, nu poate bloca principiul liberului acces la justiție. Reclamanta putea cere continuarea judecării acțiunii sale în revendicare, aceasta fiind singura cale procesuală prin care mai putea obține restituirea în natură a imobilului, atâta vreme cât prin înstrăinarea către chiriașii cumpărători, statul nu mai putea emite o dispoziție de restituire în natură a apartamentului.

Curtea de Apel a mai reținut că aspectul referitor la preluarea imobilului de către stat fără titlul valabil nu mai poate fi luat în discuție în raport de Sentința civilă irevocabilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București. Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,secțiile unite, a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Inclusiv în ipoteza în care imobilul ar intra sub incidența legii speciale de reparație, prin aceeași decizie, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție. Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În prezenta cauză, prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, s-a constatat că întreg imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil și, în raport de această sentință, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În această situație, reclamanta poate pretinde protecția dreptului ei de proprietate și valorificarea lui, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod irevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat. Implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantei.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări. În același timp, pârâții, deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu - contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 - dispun, la rândul lor, de un „bun". Astfel, părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în conflictul dintre ele, este preferabil dreptul reclamantei de a beneficia de restituirea bunului imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate.

În evaluarea proporționalității măsurii de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. În aceste circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriași, vânzare ce reprezintă o nouă ingerință în dreptul de proprietate al acesteia.

Curtea de Apel nu a primit nici motivele de apel privind respingerea greșită a cererii de chemare în garanție a SC C.I. SA și a Consiliului General al Municipiului București, cu motivarea că, prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a înțeles să legifereze o procedură specială de dezdăunare a proprietarilor a căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (art. 50 sau art. 50 1 din Legea nr. 1/2009). Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs, pârâții C.M. și C.R. Prin motivele de recurs, pe care la întemeiază pe prevederile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., recurenții formulează următoarele critici: La.

ambele instanțe au reținut în mod greșit că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate, deoarece prin actele depuse la dosar nu s-a dovedit că, la parterul imobilului din str. C., sector 3, a existat apartamentul, pe care pârâții l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, la data de 15 ianuarie 1997. Planurile cadastrale arată o altă configurație a imobilului, iar Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București are în vedere restituirea imobilului, fără acest apartament. De asemenea, ambele instanțe greșesc când legitimează calitatea procesuală activă a reclamantei, în considerarea Sentinței civile nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, deoarece această hotărâre nu este opozabilă recurenților, aceștia nefiind părți în respectiva cauză.

Curtea de Apel a respins în mod greșit această apărare, transferând culpa statului, în calitatea sa de vânzător, asupra cumpărătorului care nu avea posibilitatea verificării legalității operațiunilor făcute de stat, acestea fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele deținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu c obiectul unor legi speciale de reparație. Dispozițiile legii speciale au intrat în vigoare după ce reclamanta a formulat acțiunea în revendicare, astfel încât aceasta avea posibilitatea să opteze, fie pentru apărarea dreptului de proprietate pe această calea dreptului comun, fie să se prevaleze de dispozițiile legii speciale, solicitând suspendarea cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a întâmplat în cauza de față.

Prin urmare, reclamanta a ales calea procedurii administrative în vederea apărării dreptului de proprietate, iar în baza principiului „electa una via non datur recursus ad alteram", nu este admisibilă recurgerea la alte căi de apărare a aceluiași drept. Or, în această cauză, reclamanta a folosit atât dreptul comun cât și legea specială, încălcându-se principiul egalității armelor în fața instanțelor de judecată, principiu consacrat de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanta, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a dorit restituirea în natură a imobilului, ci numai despăgubiri bănești, astfel că nu se încalcă principiul liberului acces la justiție, reclamanta având posibilitatea de a solicita în justiție obligarea Primăriei Municipiului București de a emite dispoziția prevăzută de lege.

Prin urmare, este greșită motivarea în sensul că singura cale pe care reclamanta o are la dispoziție pentru valorificarea dreptului său de proprietate este aceea a revendicării în condițiile dreptului comun. Soluția pronunțată aduce atingere dreptului de proprietate al recurenților, drept consolidat și prin faptul că titlul lor nu a fost anulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Recurenții arată că au fost interpretate greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât notificarea adresată de reclamantă Primăriei Municipiului București nu a primit un răspuns negativ, și că este eronată aprecierea instanțelor în sensul că restituirea în natură este unica măsură reparatorie, deoarece reclamanta are posibilitatea de a beneficia de prevederile art. 18 lit. d) din Legea 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Recurenții susțin că reclamanta a avut o atitudine culpabilă deoarece, deși a revendicat imobilul în litigiu în anul 1994, nu a procedat la punerea în executare a titlului decât în data de 30 iunie 1997. Pârâții au respectat în totalitate dispozițiile legii și le sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, în calitatea lor de cumpărători de bună credință. Pe parcursul soluționării litigiului, reclamanta C.F.A.V. a decedat, astfel încât, începând cu termenul de judecată din data de 11 decembrie 2012, în calitate de succesoare a acesteia, a fost citată în cauză, N.I. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Prin motivele de recurs, pârâții critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale active.

Recurenții fundamentează această critică pe două argumente și anume: (a) din înscrisurile existente, nu rezultă faptul că la parterul imobilului din str. C., sector 3 București, a existat apartamentul în litigiu, planurile cadastrale dovedind o altă configurație a imobilului, iar Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București are în vedere restituirea imobilului, fără acest apartament și (b) Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București nu este opozabilă recurenților, aceștia nefiind părți în respectiva cauză și neavând posibilitatea verificării legalității operațiunilor făcute de stat. Critica nu este fondată.

a. Verificarea susținerilor recurenților sub aspectul configurației parterului imobilului situat în București, str. C. sector 3 excede controlului judiciar care poate fi efectuat pe calea recursului. Instanța de apel, pe baza probelor administrate a stabilit că apartamentul, cumpărat de recurenții din prezenta cauză, este situat la parterul acestui imobil. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ.. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin valorificarea probelor administrate nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Contrar celor susținute de recurenți, prin art. 1 al Dispoziției nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a restituit reclamantei imobilul situat în București, str. C., colț cu str. B., sector 3. În lipsa oricărei mențiuni contrare existente în cuprinsul acestui act în ceea ce privește apartamentul deținut de recurenți, trebuie admis că Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997 a vizat întregul imobil situat în București, str. C., colț cu str. B., sector 3, inclusiv apartamentul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în preambulul Dispoziției nr. 1191 din 19 august 1997, se arată că ea are la bază Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, sentință prin care instanța de judecată a dispus restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamantă a întregului imobil situat în București, str. C., colț cu str. B., sector 3, fără a exclude apartamentul. b. Este adevărat că recurenții din prezenta cauză nu au fost părți în litigiul finalizat prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în acea cauză, pretențiile reclamantei C.F.A.V. fiind formulate în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București.

Însă, ulterior datei la care Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București a rămas definitivă - prin Decizia civilă nr. 2273/1994 a Tribunalului București -, recurenții C.M. și C.R. au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, încheiat cu Statul Român, apartamentul revendicat. Prin încheierea acestui contract, au devenit succesori cu titlu particular ai pârâtului care a figurat ca parte în litigiul în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București și, în această calitate sunt supuși efectelor lucrului judecat de care se bucură acea hotărâre, inclusiv în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei.

Posibilitatea recurenților de a verifica situația juridică a apartamentului pe care l-au cumpărat este neîndoielnică, ea rezultând din faptul transcrierii Sentinței civile nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoria sectorului 3 București în registrul de transcripțiuni imobiliare, sub nr. 23201/1996. 2. Recurenții formulează critici legate de soluționarea cererii în revendicare, în sprijinul cărora susțin că: (a) reclamanta, optând pentru procedura administrativă prevăzută de legea specială, nu mai putea promova acțiunea în revendicare și că (b) titlul lor de proprietate este preferabil celui opus de reclamantă. Nici această critică nu este fondată. a. Cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu a fost introdusă la data de 29 iulie 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul soluționării ei, reclamanta a solicitat suspendarea judecății, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar Tribunalul București a dat curs acestei cererii, suspendând judecarea litigiului, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 29 iunie 2001. Ulterior, reclamanta a revenit asupra cererii de suspendare. Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 06 iunie 2008, tribunalul a repus cauza pe rol, apreciind că reclamanta poate opta între căile legale puse la dispoziția sa pentru restituirea bunurilor ce i-au aparținut și poate reveni asupra opțiunilor sale. Nu se poate susține că, în cauză, reclamanta avea deschisă calea unei proceduri prevăzute de o lege specială de reparație, pe care a înțeles să o declanșeze și pe care trebuia să o urmeze.

Aceasta deoarece, pe de o parte, prin acțiunea promovată, reclamanta nu a urmărit acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care au fost privați autorii săi, ci ocrotirea unui drept de proprietate recunoscut încă din anul 1994, anterior intrării în vigoare a legii speciale, iar pe de altă parte, reclamanta a revenit, în condiții legale, de la opțiunea făcută în ceea ce privește procedurile administrative, continuând procedura judiciară declanșată prioritar. Demersurile reclamantei nu au încălcat, așa cum susțin recurenții, principiul egalității armelor consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Respectarea principiul menționat reprezintă, potrivit jurisprudenței Curții Europene, o garanție procedurală a unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

El semnifică, potrivit aceleiași jurisprudențe, tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal. Or, recurenții nu au arătat care au fost dispozițiile instanței prin care li s-a restrâns posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în condiții egale cu cele oferite reclamantei. În aceste condiții, simpla menționare a principiului rezultat din norma europeană nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă. b. Hotărârea instanței de apel este legală în ceea ce privește soluția pronunțată în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun. Astfel, în cauză, atât reclamanta, cât și pârâții au opus un titlu de proprietate asupra imobilului.

Reclamanta a invocat actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii ei, autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 22878/05.081926, autorizațiile de construire din 9 iulie 1927 și din 10 iunie 1933 și Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă, iar pârâții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta este moștenitoarea foștilor proprietari, de la care imobilul a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 Titlul ei este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care instanța a constatat nelegalitatea aplicării decretului de naționalizare și a admis acțiunea în revendicare, obligând Consiliul Local al Municipiului București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce cuprinde apartamentul în litigiu. La data de 19 august 1997, Primarul General al Municipiului București a pus în aplicare obligația stabilită prin Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, dispunând, prin Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997, restituirea către reclamantă a imobilului.

Pârâții, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, așa cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească menționată, deținea imobilul în mod abuziv, fără titlu valabil. În plus, la data încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare - 15 ianuarie 1997- Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 București prin care se constatase în mod irevocabil nelegalitatea preluării bunului de către stat și se dispusese restituirea acestuia către reclamantă, era transcrisă în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare sub nr. 23201/1996, devenind astfel opozabilă erga omnes și având efecte în ceea ce privește buna-credință a recurenților. Pretinsa atitudine culpabilă a reclamantei dedusă din întârzierea punerii în executare a hotărârii judecătorești nu prezintă relevanță în ceea ce privește compararea titlurilor ce se opun.

În această analiză, urmează a se verifica ce titlu este mai caracterizat, iar sub acest aspect, timpul scurs între data obținerii unui hotărâri judecătorești ce consolidează un drept de proprietate și data punerii în executare a acestei hotărâri este irelevant Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag.

140 și 143). Or, reclamanta beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă și executorie - Sentința civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București - prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu și care cuprinde dispoziția expresă de restituire a imobilului. Prin urmare, ea este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar, în aceste condiții, privarea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Considerarea că titlului recurenților ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Este adevărat că și recurenții pretind că beneficiază de protecția aceleiași norme europene, cât timp contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat. În cazul lor, însă, Înalta Curte apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamantei, dreptul de proprietate al pârâților nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat și preferabil. Nu pot fi primite nici susținerile recurenților în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deoarece reclamanta ar putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a stabilit prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă. S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, instanța de apel, prin decizia recurată, a analizat pretențiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene și a apreciat, în mod corect, că titlul său de proprietate este preferabil celui opus de recurenți. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.M. și C.R. împotriva Deciziei nr. 317 A din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013. Procesat de GGC - AS