ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 917/2016

Decizia nr. 917/2016 Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 1998, sub nr. x/1998, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, a cărei soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului București,prin sentința civilă nr. 4649 din data de 24 martie 1999, reclamantele A. și B. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, SC C. SA și D. București, solicitând ca, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, instituțiile pârâte să fie obligate să le respecte dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sectorul 1, naționalizat abuziv de la autoarea acestora E., în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 262 din data de 6 aprilie 2000, pronunțată în Dosarul nr. x/1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a respins acțiunea precizată și completată, pentru autoritate de lucru judecat. Apelul declarat de către reclamante împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 714/A din data de 30 noiembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. x/2000 de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/1/2001, iar prin Decizia nr. 7353 din data de 20 octombrie 2011, a fost admis recursul declarat de către acestea (reclamantele A. și B. - decedată și a cărei calitate procesuală a fost preluată de F.), a fost casată decizia atacată și sentința civilă nr. 262 din data de 6 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a fost trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București. Cu ocazia rejudecării cauzei după casare, s-a format, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, Dosarul nr. x/3/1999.

Prin sentința nr. 1444 din data de 5 iulie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâții G.a, H. și I. A respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de către pârâții J. și K. A admis acțiunea reclamantelor A. și F. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, J., K., G. și H. A admis cererea reclamantelor de chemare în judecată a pârâtei cumpărătoare I. A obligat Municipiul București și pe pârâții H., G. și I. să le respecte reclamantelor dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din 3 camere și dependințe.

A obligat Municipiul București și pe pârâții J. și K. să le respecte reclamantelor dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din 2 camere și dependințe.

Prin încheierea de ședință din data de 5 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1444 din data de 5 iulie 2012, pronunțată de aceeași instanță, cerere formulată de către reclamantele A. și F. Prin Decizia nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general împotriva sentinței nr. 1444 din data de 5 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât H. - decedat pe parcursul procesului, continuat de moștenitorii acestuia G., I. și L. și cu apelanții-pârâți K., J. și cu intimatele-reclamante F. și A. A admis apelurile declarate de apelantele-pârâte G., I., L. și de apelanții-pârâți K. și J. împotriva aceleiași sentințe în contradictoriu cu intimatele-reclamante F., A. și cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

A schimbat în parte sentința apelată. A respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare a apartamentelor nr. 2 și nr. 3 de la etajul II din imobilul situat în București, sector 1. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate cu privire la respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și inadmisibilității. A obligat pe intimații-reclamanți la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, către apelanții G. și I. A respins cererile celorlalți apelanți privind cheltuielile de judecată ca nefondate.

Prin Decizia nr. 129/A din data de 10 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către reclamantele A. și F. împotriva încheierii de ședință di data de 5 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1444 din data de 5 iulie 2012, fiind omisă din dispozitiv pârâta Primăria Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar care are calitatea de parte.

Prin Decizia nr. 258/A din 14 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de petentele G.a și I., de completare a dispozitivului Deciziei nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015, în sensul că a obligat pe intimații-reclamanți și la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 2.768,61 lei către apelanții G. și I.. Împotriva Deciziilor nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015 și nr. 258/A din data de 14 mai 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele F. și A., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 2152 din data de 13 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/1999, a respins excepția nulității recursului și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele F. și A., obligându-le pe acestea la plata sumei de 2.732, 65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele G. și I. Înalta Curte a apreciat că recursul declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, este nefondat, reținând, în esență, că: Recurentele-reclamante au formulat critici privind greșita apreciere și analizare de către instanța de apel a raportului de expertiză tehnică judiciară administrat în cauză, precum și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

S-a constatat că se contestă, așadar, modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt, însă aceste critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs dispozițiile legale anterior menționate permițând reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs neavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurentele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

S-a apreciat că, contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a analizat și coroborat întregul material probator de la dosar - expertiza tehnică judiciară, înscrisurile privind dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor, hotărârile judecătorești pronunțate în litigii anterioare purtate între părți, înscrisurile emise în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la notificările formulate pentru restituirea aceluiași imobil, alte înscrisuri depuse de reclamanți și de pârâți privind alcătuirea, componența imobilului - stabilind situația de fapt în cauză, aspectele contestate în recurs fiind lămurite, astfel, de către instanța de apel.

S-a mai constatat că, prin sentința civilă nr. 5002 din data de 4 iunie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, instanța a reținut că actualul etaj nr. 2 al imobilului nu reprezintă în fapt vechiul pod al imobilului, acesta fiind realizat, în baza autorizației din anul 1957, din fondurile statului, astfel că, aspectele statuate prin această hotărâre judecătorească au intrat în puterea lucrului judecat și, ca urmare, nu mai pot fi repuse în discuție în actualul litigiu. Așa fiind, s-a reținut că instanța de apel a apreciat corect efectele în cauză ale hotărârii judecătorești anterioare prin care s-au făcut constatări privind imobilul în litigiu, confirmate și prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și s-a apreciat că, în aceste condiții, nu sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 - în prezent art. 19 alin. (2) - a căror incidență a fost invocată de reclamante prin motivele de recurs.

De asemenea, instanța de recurs a avut în vedere și faptul că necesitatea respectării principiului puterii de lucru judecat, precum și a principiului stabilității raporturilor juridice în cadrul circuitului civil se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție. În ceea ce privește criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. s-a reținut că, în rejudecare, Curtea de Apel a soluționat pricina potrivit îndrumărilor Deciziei de casare nr. 7353 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu respectarea celor statuate asupra problemelor de drept deduse judecății.

Cu privire la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 258/A din data de 14 mai 2015a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, acesta a fost apreciat ca fiind nefondat și respins cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. S-a reținut că, în rejudecare, după casare, atât în faza procesuală a fondului, cât și în cea a apelului, pârâtele G.a și I., prin apărător ales, au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum reiese din notele scrise depuse în dosarul Tribunalului București și în dosarul Curții de Apel București, cât și din încheierile de dezbateri de la fond și din apel. Cu ocazia dezbaterilor atât la fond, cât și în apel, apărătorul ales al reclamantelor nu a pus concluzii față de cererea formulată de pârâte, prin avocat, de obligare la plata cheltuielilor de judecată și nu s-a opus admiterii acestei cereri, astfel cum reiese din încheierile de dezbateri mai sus-menționate.

Așadar, recurentele-reclamante au cunoscut solicitarea părții adverse privind obligarea la cheltuieli de judecată și, având în vedere soluția pronunțată de Curtea de Apel București pe fondul pricinii, în mod legal instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai constatat că dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat,s-a făcut cu actele depuse la dosar, respectiv chitanță și factură fiscală, certificate pentru conformitate, în temeiul dispozițiilor art. 112 alin. (2) coroborat cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, s-a avut în vedere că, din copia facturii fiscale, rezultă că suma a fost plătită de beneficiar pentru „servicii avocațiale conform contract asistență juridică din 26 martie 2012”, iar data încheierii contractului este ulterioară înregistrării dosarului pentru rejudecare pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, (8 decembrie 2011), așa încât pârâtele erau îndreptățite să solicite, în cazul în care ar fi câștigat procesul, obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii, contestatoarele-reclamante A. și F. au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea contestației în anulare, contestatoarele-reclamante arată că, din considerentele deciziei atacate, rezultă în mod clar faptul că argumentele pentru care a fost admisă de către instanța de fond cererea pe care au formulat-o, au fost subestimate ori interpretate necorespunzător în raport de probele existente la dosar.

Contestatoarele-reclamante precizează că, în ceea ce privește imobilul în litigiu, s-a reținut faptul că acesta a fost în mod abuziv preluat de stat, iar, ulterior, ca urmare a Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut acest fapt cu consecința restituirii lui, in integrum, teren și construcții, așa cum era înscris inițial în Cartea Funciară (1940), dar și, mai apoi, după restituire, începând cu anul 2002. Totodată, apreciază că, în mod cu totul nelegal, s-a considerat că așa-zisa construcție care ar fi însemnat etajul 2 al imobilului ar fi fost efectuată în condiții de deplină legalitate de către Statul Român care a și emis la vremea respectivă (1957) autorizație de construcție pentru amenajarea spațiului în discuție, care reprezenta vechea mansardă a imobilului.

De asemenea, contestatoarele-reclamante arată că s-a omis un amănunt esențial și anume acela că, prin stabilirea caracterului abuziv al preluării imobilului, niciodată Statul nu a putut să capete un drept de proprietate asupra construcțiilor ridicate (prezumtivul etaj 2) și, ca atare, nici înainte de restituirea imobilului și nici după restituirea acestuia, Statul Român nu a avut în mod legal un drept de proprietate, cu caracterul lui de dispoziție, pentru a dispune să se construiască în mod legal ceva pe un spațiu care nu i-a aparținut niciodată. Mai arată contestatoarele-reclamante că, în soluționarea apelului, s-a avut în vedere și o expertiză tehnică imobiliară cu concluzii diametral opuse (între experții care au efectuat lucrarea respectivă), iar instanța, fără nicio justificare a validat concluziile raportului de expertiză care erau în favoarea intimaților din prezentul dosar, respectiv a apelanților din dosarul instanței de apel.

Contestatoarele-reclamante învederează că, la instanța de fond, au fost valorificate două rapoarte de expertiză privind imobilul în litigiu (ing. M. și ing. N.), iar familiile J. și H. au acceptat concluziile acestora, însă, ulterior, au solicitat efectuarea unei noi expertize, dezicându-se, astfel, de punctul lor de vedere anterior. Precizează contestatoarele-reclamante că, atât cele două rapoarte de expertiză efectuate la fond, când și noua expertiză dispusă în faza apelului au stabilit faptul că contribuția statului la așa-zisa conturare a etajului 2 reprezintă numai un anumit procent (primele expertize au stabilit procentul de 25%, în timp ce ultima expertiză a stabilit procentul de 30%).

Mai arată că expertiza efectuată în faza apelului a reținut că planșeul este circulabil, iar ventilația se face natural existând ferestre. Se apreciază de către contestatoarele-reclamante că este esențială concluzia potrivit căreia, cu referire la întreg imobilul din sector 1, toate utilitățile sunt situate la subsolul imobilului respectiv, care le-a fost retrocedat integral împreună cu întreaga suprafață de teren viran din jurul construcției. Consideră că lipsa acestor utilități pentru cele două apartamente de la etajul 2 creează în mod firesc o imposibilitate de folosire a acestora, care, paradoxal, au fost considerate ca apartamente de sine stătătoare cu utilități proprii și menționează că accesul în apartamentele în discuție se face exclusiv din stradă, ele neavând niciun fel de cale de acces în curtea imobilului care le aparține în exclusivitate.

Totodată, consideră ca fiind o fundamentală greșeală de judecată și atribuirea unui titlu de proprietate familiei H. prin Ordinul Prefectului Municipiului București, pentru o suprafață de 34,36 mp cotă indiviză, aferentă apartamentului 2, deși construcția nu era pe terenul statului, acest teren fiindu-le retrocedat în totalitate. De asemenea, contestatoarele-reclamante subliniază că intabularea efectuată în anul 2004, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între H. și G., pe de o parte și I., pe de altă parte, s-a realizat de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, deși apartamentul efectiv se afla în București și consideră că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în condiții de rea-credință de către ambele părți.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimații-pârâți K. și J., aceștia au solicitat respingerea contestație în anulare ca neîntemeiată, apreciind că prin cererea formulată de către contestatoarele-reclamante nu se invocă critici asupra deciziei pronunțate de către instanța de recurs, ci sunt reluate aspecte de fond ce țin de aprecierea probelor administrate. Prin notele scrise, depuse în ședința din data de 1 aprilie 2016, intimatele-pârâte I. și G. au solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Se reține că la termenul din data de 1 aprilie 2016, ca urmare a respingerii cererii de amânare a judecării cauzei formulată de apărătorul contestatoarei-reclamante A., s-a dispus amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea acesteia să depună concluzii scrise, instanța punând în vedere contestatoarei-reclamante A., prin avocat, ca, prin concluziile scrise, să facă referire la încadrarea motivelor contestației în anulare în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Prin notele scrise, depuse la data de 6 aprilie 2016, de către contestatoarea A., prin avocat, nu au fost formulate precizări cu privire la încadrarea motivelor contestației în anulare în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Contestația în anulare specială poate fi promovată, în conformitate cu prevederile art. 318 C. proc. civ., în două ipoteze, respectiv când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății sau la modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză.

În prezenta pricină, contestatoarele-reclamante invocă drept temei juridic al căii extraordinare de atac dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., făcând un scurt istoric al cauzei și invocând, în esență, împrejurarea că s-a omis faptul că statul nu a putut să capete un drept de proprietate asupra construcțiilor ridicate (respectiv etaj 2) și criticând modul în care au fost valorificate rezultatele rapoartelor de expertiză întocmite în cauză. Înalta Curte reține că, prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., vizează exclusiv acele situații în care se confundă date materiale importante ale cauzei, noțiunea de „greșeală materială” neputând fi interpretată extensiv și, prin urmare, pe această cale nu pot fi îndreptate eventualele greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, în această categorie intrând greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. În ceea ce privește teza a II-a a textului legal anterior menționat, respectiv, când respingând recursul ori admițându-l numai în parte, instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare, se reține că niciuna dintre criticile aduse de către contestatoarele-reclamante nu vizează vreo astfel de omisiune, acestea apreciind că argumentele pentru care a fost admisă de către instanța de fond cererea de chemare în judecată au fost subestimate ori interpretate necorespunzător de către instanța de recurs.

Raportat la susținerile contestatoarelor-reclamante, potrivit cărora aspecte esențiale ale cauzei fie nu au constituit preocupări pentru instanța de recurs în vederea soluționării legale și temeinice a recursului, fie acestea au fost numai menționate în mod aleatoriu fără însă a fi analizate în mod corect și procedural totodată, se reține că nemulțumirea acestora cu privire la modul în care a fost soluționat recursul nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât în cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. A îndrepta, pe calea unei căi extraordinare de retractare, o eroare de judecată sau de apreciere a probelor, echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate irevocabil și cu încălcarea securității raporturilor juridice.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoarele-reclamante, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs. În cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale Convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragraful 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

Constatând astfel că, pe calea contestației în anulare, nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanței de recurs greșeli materiale sau omisiunea de a cerceta vreunul din motivele de casare, în sensul celor statuate prin dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și nici critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 317 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de către contestatoarele-reclamante A. și F. Având în vedere că, în ședința de judecată din data de 1 aprilie 2016, apărătorul intimaților-pârâți K. și J. a solicitat obligarea contestatoarelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, depunând chitanța din data de 11 martie 2016 (fila 62 din dosar), prin care s-a făcut dovada achitării onorariului pentru asistență juridică de către intimatul-pârât K., respectiv a sumei de 1.500 lei, în raport de soluția ce se va pronunța și de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., va obliga contestatoarele-reclamante A. și F. la plata către intimatul-pârât K. a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarele A. și F. împotriva Deciziei nr. 2152 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatoarele A. și F. la plata către intimatul K. a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi,15 aprilie2016.