ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 917/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 917/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 917/2016

Deliberând, asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie

1998, sub nr. x/1998, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, a

cărei soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului

București,prin sentința civilă nr. 4649 din data de 24 martie

1999, reclamantele A. și B. au chemat în judecată Consiliul General

al Municipiului București, SC C. SA și D. București, solicitând

ca, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, instituțiile

pârâte să fie obligate să le respecte dreptul de proprietate și

posesia asupra imobilului situat în București, sectorul 1, naționalizat

abuziv de la autoarea acestora E., în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 262

din data de 6 aprilie 2000, pronunțată în Dosarul nr. x/1999,

Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios

administrativ, a respins acțiunea precizată și completată,

pentru autoritate de lucru judecat.

Apelul declarat de către

reclamante împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

nr. 714/A din data de 30 noiembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. x/2000

de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele, ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție sub nr. x/1/2001, iar prin Decizia nr. 7353

din data de 20 octombrie 2011, a fost admis recursul declarat de către

acestea (reclamantele A. și B. - decedată și a cărei

calitate procesuală a fost preluată de F.), a fost casată

decizia atacată și sentința civilă nr. 262 din data de 6

aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

și a fost trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Cu ocazia rejudecării cauzei

după casare, s-a format, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a, Dosarul nr. x/3/1999.

Prin sentința nr. 1444 din data

de 5 iulie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/1999, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active, invocată de către pârâții

G.a, H. și I.

A respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de

către pârâții J. și K.

A admis acțiunea reclamantelor A.

și F. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul

general, J., K., G. și H.

A admis cererea reclamantelor de

chemare în judecată a pârâtei cumpărătoare I.

A obligat Municipiul București

și pe pârâții H., G. și I. să le respecte reclamantelor

dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în

București, sector 1, compus din 3 camere și dependințe.

A obligat Municipiul București

și pe pârâții J. și K. să le respecte reclamantelor dreptul

de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sector

1, compus din 2 camere și dependințe.

Prin încheierea de

ședință din data de 5 februarie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în

dispozitivul sentinței civile nr. 1444 din data de 5 iulie 2012,

pronunțată de aceeași instanță, cerere formulată

de către reclamantele A. și F.

Prin Decizia nr. 38/A din data de 22

ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul

București, prin primarul general împotriva sentinței nr. 1444 din

data de 5 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția

a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât H. - decedat pe

parcursul procesului, continuat de moștenitorii acestuia G., I. și L.

și cu apelanții-pârâți K., J. și cu intimatele-reclamante F.

și A.

A admis apelurile declarate de

apelantele-pârâte G., I., L. și de apelanții-pârâți K. și J.

împotriva aceleiași sentințe în contradictoriu cu intimatele-reclamante

F., A. și cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului

București - Administrația Fondului Imobiliar.

A schimbat în parte sentința

apelată.

A respins, ca nefondată,

acțiunea în revendicare a apartamentelor nr. 2 și nr. 3 de la etajul

II din imobilul situat în București, sector 1.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate cu privire la respingerea

excepțiilor lipsei calității procesuale active și

inadmisibilității.

A obligat pe intimații-reclamanți

la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert,

către apelanții G. și I.

A respins cererile celorlalți

apelanți privind cheltuielile de judecată ca nefondate.

Prin Decizia nr. 129/A din data de 10

aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a

admis apelul declarat de către reclamantele A. și F. împotriva

încheierii de ședință di data de 5 februarie 2013 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul

că a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în

dispozitivul sentinței civile nr. 1444 din data de 5 iulie 2012, fiind

omisă din dispozitiv pârâta Primăria Municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar care are calitatea de parte.

Prin Decizia nr. 258/A din 14 mai

2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

cererea formulată de petentele G.a și I., de completare a

dispozitivului Deciziei nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015, în sensul

că a obligat pe intimații-reclamanți și la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de

2.768,61 lei către apelanții G. și I..

Împotriva Deciziilor nr. 38/A din data

de 22 ianuarie 2015 și nr. 258/A din data de 14 mai 2015 pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat

recurs reclamantele F. și A., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 2152

din data de 13 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/1999, a

respins excepția nulității recursului și a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantele F. și A., obligându-le pe

acestea la plata sumei de 2.732, 65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimatele G. și I.

Înalta Curte a apreciat că recursul

declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, este nefondat,

reținând, în esență, că:

Recurentele-reclamante au formulat

critici privind greșita apreciere și analizare de către

instanța de apel a raportului de expertiză tehnică

judiciară administrat în cauză, precum și a înscrisurilor depuse

la dosarul cauzei.

S-a constatat că se

contestă, așadar, modul de stabilire, pe baza probelor administrate,

a situației de fapt, însă aceste critici nu se încadrează în

niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs

dispozițiile legale anterior menționate permițând reformarea

unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, instanța de recurs neavând competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și

de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate

recurentele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt pe care aceasta o constată.

S-a apreciat că, contrar

susținerilor recurentelor, instanța de apel a analizat și

coroborat întregul material probator de la dosar - expertiza tehnică

judiciară, înscrisurile privind dovada dreptului de proprietate al

autorilor reclamantelor, hotărârile judecătorești

pronunțate în litigii anterioare purtate între părți,

înscrisurile emise în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la

notificările formulate pentru restituirea aceluiași imobil, alte

înscrisuri depuse de reclamanți și de pârâți privind

alcătuirea, componența imobilului - stabilind situația de fapt

în cauză, aspectele contestate în recurs fiind lămurite, astfel, de

către instanța de apel.

S-a mai constatat că, prin

sentința civilă nr. 5002 din data de 4 iunie 2002 a Judecătoriei

sectorului 1 București, irevocabilă, instanța a reținut

că actualul etaj nr. 2 al imobilului nu reprezintă în fapt vechiul

pod al imobilului, acesta fiind realizat, în baza autorizației din anul

1957, din fondurile statului, astfel că, aspectele statuate prin

această hotărâre judecătorească au intrat în puterea

lucrului judecat și, ca urmare, nu mai pot fi repuse în discuție în

actualul litigiu.

Așa fiind, s-a reținut

că instanța de apel a apreciat corect efectele în cauză ale

hotărârii judecătorești anterioare prin care s-au făcut

constatări privind imobilul în litigiu, confirmate și prin

concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și

s-a apreciat că, în aceste condiții, nu sunt aplicabile, prin analogie,

dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 - în prezent art. 19 alin.

(2) - a căror incidență a fost invocată de reclamante prin

motivele de recurs.

De asemenea, instanța de recurs a

avut în vedere și faptul că necesitatea respectării principiului

puterii de lucru judecat, precum și a principiului stabilității

raporturilor juridice în cadrul circuitului civil se desprinde și din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că

instanțele sunt obligate să țină cont de constatările

de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a

situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o

încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție.

În ceea ce privește criticile

privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. s-a

reținut că, în rejudecare, Curtea de Apel a soluționat pricina

potrivit îndrumărilor Deciziei de casare nr. 7353 din 20 octombrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu respectarea celor

statuate asupra problemelor de drept deduse judecății.

Cu privire la recursul declarat

împotriva Deciziei nr. 258/A din data de 14 mai 2015a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, acesta a fost apreciat ca fiind

nefondat și respins cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

S-a reținut că, în

rejudecare, după casare, atât în faza procesuală a fondului, cât

și în cea a apelului, pârâtele

G.a și I., prin apărător

ales, au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de

judecată, astfel cum reiese din notele scrise depuse în dosarul

Tribunalului București și în dosarul Curții de Apel București,

cât și din încheierile de dezbateri de la fond și din apel.

Cu ocazia dezbaterilor atât la fond,

cât și în apel, apărătorul ales al reclamantelor nu a pus

concluzii față de cererea formulată de pârâte, prin avocat, de

obligare la plata cheltuielilor de judecată și nu s-a opus admiterii

acestei cereri, astfel cum reiese din încheierile de dezbateri mai

sus-menționate.

Așadar, recurentele-reclamante au

cunoscut solicitarea părții adverse privind obligarea la cheltuieli

de judecată și, având în vedere soluția pronunțată de

Curtea de Apel București pe fondul pricinii, în mod legal instanța a

făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai constatat că dovada cheltuielilor

de judecată, constând în onorariu de avocat,s-a făcut cu actele

depuse la dosar, respectiv chitanță și factură

fiscală, certificate pentru conformitate, în temeiul dispozițiilor art.

112 alin. (2) coroborat cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, s-a avut în vedere

că, din copia facturii fiscale, rezultă că suma a fost

plătită de beneficiar pentru „servicii avocațiale conform

contract asistență juridică din 26 martie 2012”, iar data

încheierii contractului este ulterioară înregistrării dosarului

pentru rejudecare pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, (8 decembrie 2011), așa încât pârâtele erau

îndreptățite să solicite, în cazul în care ar fi câștigat

procesul, obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii,

contestatoarele-reclamante

A. și F.

au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art.

318 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea contestației în anulare, contestatoarele-reclamante arată că,

din considerentele deciziei atacate, rezultă în mod clar faptul că

argumentele pentru care a fost admisă de către instanța de fond

cererea pe care au formulat-o, au fost subestimate ori interpretate

necorespunzător în raport de probele existente la dosar.

Contestatoarele-reclamante

precizează că, în ceea ce privește imobilul în litigiu, s-a

reținut faptul că acesta a fost în mod abuziv preluat de stat, iar,

ulterior, ca urmare a Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut acest fapt cu

consecința restituirii lui, in integrum, teren și construcții,

așa cum era înscris inițial în Cartea Funciară (1940), dar

și, mai apoi, după restituire, începând cu anul 2002.

Totodată, apreciază că,

în mod cu totul nelegal, s-a considerat că așa-zisa construcție

care ar fi însemnat etajul 2 al imobilului ar fi fost efectuată în

condiții de deplină legalitate de către Statul Român care a

și emis la vremea respectivă (1957) autorizație de

construcție pentru amenajarea spațiului în discuție, care

reprezenta vechea mansardă a imobilului.

De asemenea, contestatoarele-reclamante

arată că s-a omis un amănunt esențial și anume acela

că, prin stabilirea caracterului abuziv al preluării imobilului,

niciodată Statul nu a putut să capete un drept de proprietate asupra

construcțiilor ridicate (prezumtivul etaj 2) și, ca atare, nici

înainte de restituirea imobilului și nici după restituirea acestuia,

Statul Român nu a avut în mod legal un drept de proprietate, cu caracterul lui

de dispoziție, pentru a dispune să se construiască în mod legal

ceva pe un spațiu care nu i-a aparținut niciodată.

Mai arată

contestatoarele-reclamante că, în soluționarea apelului, s-a avut în

vedere și o expertiză tehnică imobiliară cu concluzii

diametral opuse (între experții care au efectuat lucrarea respectivă),

iar instanța, fără nicio justificare a validat concluziile

raportului de expertiză care erau în favoarea intimaților din

prezentul dosar, respectiv a apelanților din dosarul instanței de

apel.

Contestatoarele-reclamante

învederează că, la instanța de fond, au fost valorificate

două rapoarte de expertiză privind imobilul în litigiu (ing. M.

și ing. N.), iar familiile J. și H. au acceptat concluziile acestora,

însă, ulterior, au solicitat efectuarea unei noi expertize, dezicându-se,

astfel, de punctul lor de vedere anterior.

Precizează contestatoarele-reclamante

că, atât cele două rapoarte de expertiză efectuate la fond, când

și noua expertiză dispusă în faza apelului au stabilit faptul

că contribuția statului la așa-zisa conturare a etajului 2 reprezintă

numai un anumit procent (primele expertize au stabilit procentul de 25%, în

timp ce ultima expertiză a stabilit procentul de 30%). Mai arată

că expertiza efectuată în faza apelului a reținut că

planșeul este circulabil, iar ventilația se face natural existând

ferestre.

Se apreciază de către contestatoarele-reclamante

că este esențială concluzia potrivit căreia, cu referire la

întreg imobilul din sector 1, toate utilitățile sunt situate la

subsolul imobilului respectiv, care le-a fost retrocedat integral împreună

cu întreaga suprafață de teren viran din jurul construcției.

Consideră că lipsa acestor utilități pentru cele două

apartamente de la etajul 2 creează în mod firesc o imposibilitate de

folosire a acestora, care, paradoxal, au fost considerate ca apartamente de

sine stătătoare cu utilități proprii și

menționează că accesul în apartamentele în discuție se face

exclusiv din stradă, ele neavând niciun fel de cale de acces în curtea

imobilului care le aparține în exclusivitate.

Totodată, consideră ca fiind

o fundamentală greșeală de judecată și atribuirea unui

titlu de proprietate familiei H. prin Ordinul Prefectului Municipiului

București, pentru o suprafață de 34,36 mp cotă

indiviză, aferentă apartamentului 2, deși construcția nu

era pe terenul statului, acest teren fiindu-le retrocedat în totalitate.

De asemenea,

contestatoarele-reclamante subliniază că intabularea efectuată

în anul 2004, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

H. și G., pe de o parte și I., pe de altă parte, s-a realizat de

către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov,

deși apartamentul efectiv se afla în București și consideră

că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în

condiții de rea-credință de către ambele părți.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

de către intimații-pârâți K. și J., aceștia au

solicitat respingerea contestație în anulare ca neîntemeiată,

apreciind că prin cererea formulată de către

contestatoarele-reclamante nu se invocă critici asupra deciziei

pronunțate de către instanța de recurs, ci sunt reluate aspecte

de fond ce țin de aprecierea probelor administrate.

Prin notele scrise, depuse în

ședința din data de 1 aprilie 2016, intimatele-pârâte I. și G.

au solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca

inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată și menținerea

deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Examinând contestația în anulare,

Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru

următoarele considerente:

Se reține că la termenul din

data de 1 aprilie 2016, ca urmare a respingerii cererii de amânare a

judecării cauzei formulată de apărătorul

contestatoarei-reclamante A., s-a dispus amânarea pronunțării pentru

a da posibilitatea acesteia să depună concluzii scrise, instanța

punând în vedere contestatoarei-reclamante A., prin avocat, ca, prin

concluziile scrise, să facă referire la încadrarea motivelor

contestației în anulare în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Prin notele scrise, depuse la data de

6 aprilie 2016, de către contestatoarea A., prin avocat, nu au fost

formulate precizări cu privire la încadrarea motivelor contestației

în anulare în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestația în anulare este o

cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar

pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 și art.

318 C. proc. civ.

Contestația în anulare

specială poate fi promovată, în conformitate cu prevederile art. 318 C.

proc. civ., în două ipoteze, respectiv când dezlegarea dată

recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când

instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Prin urmare, pe calea

contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale,

iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului

raportului juridic dedus judecății sau la modul de apreciere a

probatoriului administrat în cauză.

În prezenta pricină, contestatoarele-reclamante

invocă drept temei juridic al căii extraordinare de atac

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., făcând un scurt

istoric al cauzei și invocând, în esență, împrejurarea că

s-a omis faptul că statul nu a putut să capete un drept de

proprietate asupra construcțiilor ridicate (respectiv etaj 2) și

criticând modul în care au fost valorificate rezultatele rapoartelor de

expertiză întocmite în cauză.

Înalta Curte reține că,

prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., vizează exclusiv

acele situații în care se confundă date materiale importante ale

cauzei, noțiunea de „greșeală materială” neputând fi

interpretată extensiv și, prin urmare, pe această cale nu pot fi

îndreptate eventualele greșeli de judecată, de apreciere a probelor,

de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a

dispozițiilor legale.

Textul de lege vizează

greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea

unei soluții eronate, în această categorie intrând greșeli de

fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului

cauzei.

În ceea ce privește teza a II-a a

textului legal anterior menționat, respectiv, când respingând recursul ori

admițându-l numai în parte, instanța a omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de casare, se reține că

niciuna dintre criticile aduse de către contestatoarele-reclamante nu

vizează vreo astfel de omisiune, acestea apreciind că argumentele

pentru care a fost admisă de către instanța de fond cererea de

chemare în judecată au fost subestimate ori interpretate

necorespunzător de către instanța de recurs.

Raportat la susținerile

contestatoarelor-reclamante, potrivit cărora aspecte esențiale ale

cauzei fie nu au constituit preocupări pentru instanța de recurs în

vederea soluționării legale și temeinice a recursului, fie

acestea au fost numai menționate în mod aleatoriu fără însă

a fi analizate în mod corect și procedural totodată, se reține

că nemulțumirea acestora cu privire la modul în care a fost

soluționat recursul nu poate duce la deschiderea contestației în

anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât

în cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

A îndrepta, pe calea unei căi

extraordinare de retractare, o eroare de judecată sau de apreciere a

probelor, echivalează cu redeschiderea unei judecăți

tranșate irevocabil și cu încălcarea securității

raporturilor juridice.

Dacă instanța învestită

cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele

contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoarele-reclamante,

s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în

anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului

reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale

Convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între

acestea, din perspectiva art. 6 paragraful 1, securitatea rapturilor juridice

este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o

soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire

la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza

Brumărescu).

Constatând astfel că, pe calea

contestației în anulare, nu au fost invocate motive prin care să fie

imputate instanței de recurs greșeli materiale sau omisiunea de a

cerceta vreunul din motivele de casare, în sensul celor statuate prin

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și nici critici care

să poată fi încadrate în dispozițiile art. 317 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare

formulată de către contestatoarele-reclamante

A. și F.

Având în vedere că, în

ședința de judecată din data de 1 aprilie 2016,

apărătorul intimaților-pârâți K. și J. a solicitat

obligarea contestatoarelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată,

depunând chitanța din data de 11 martie 2016 (fila 62 din dosar), prin

care s-a făcut dovada achitării onorariului pentru

asistență juridică de către intimatul-pârât K., respectiv a

sumei de 1.500 lei, în raport de soluția ce se va pronunța și de

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga contestatoarele-reclamante

A. și F. la plata către intimatul-pârât K. a sumei de 1.500 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatoarele A. și F.

împotriva Deciziei nr. 2152 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă contestatoarele A. și

F. la plata către intimatul K. a sumei de 1.500 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,15 aprilie2016.