ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2152/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2152/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 2152/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 17 decembrie 1998 pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, ulterior declinată în favoarea Tribunalului București,

reclamantele A. și B. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București,

SC C. SA și D., București, solicitând ca, în cadrul acțiunii în revendicare

imobiliară, instituțiile pârâte să fie obligate să le respecte dreptul de

proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sectorul 1,

naționalizat abuziv de la autoarea acestora F., în baza Decretului nr. 92/1950.

După un prim ciclu procesual, prin Decizia

nr. 7353 din 20 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I

civilă, a admis recursul declarat de reclamantele A. și B. - decedată și

continuat de moștenitoarea E. - împotriva Deciziei nr. 714/2000 a Curții de

Apel București.

A casat decizia atacată și sentința

civilă nr. 262/2000 pronunțată de Tribunalul București, cauza fiind trimisă

spre rejudecare la instanța de fond.

Instanța de recurs a reținut că, în

raport cu Decizia civilă nr. 2l 14 din 7 octombrie 1997 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1997, prin care s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de autoarea

reclamantelor F., nu este autoritate de lucru judecat.

La data de 28 februarie 2012,

reclamantele A. și E. în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin

primarul general, SC C. SA, G., H., Primăria municipiului București - I.,

precum și cu pârâții-cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995 -J., K., L., M. și

N., O. și P., R. și S., T. au formulat o cerere precizatoare, având în vedere

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în raport de Decizia de casare nr.

7353/2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție și de situațiile

intervenite de Ia suspendarea judecării recursului prin încheierea din 22 iunie

2002, în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 1444 din 5 iulie 2012,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității

procesuale active, invocată de către pârâții S., R. și T.

A respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, invocată de către pârâții O. și P.

A admis acțiunea reclamantelor A. și

E. în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin primarul general, O.,

P., S. și R.

A admis cererea reclamantelor de

chemare în judecată a pârâtei cumpărătoare T.

A obligat municipiul București și pe

pârâții R., S. și T. să le respecte reclamantelor dreptul de proprietate și

posesia asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din 3 camere și

dependințe și a obligat municipiul București și pe pârâții O. și P., să Ie

respecte reclamantelor dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului

situat în București, sector 1, compus din 2 camere și dependințe.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale active, Tribunalul a reținut că pârâții S., R. și T. au invocat

această excepție motivat de faptul că Statul ar fi edificat „supraetajarea cu

un nivel", constituindu-se etajul 2 al imobilului preluat de la autoarea F.

și că, astfel, se dovedește că nici autoarea și nici reclamantele moștenitoare

nu au deținut niciodată această parte a clădirii, nu pot invoca niciun drept

anterior, inclusiv dreptul de proprietate, astfel că, nefiind titularii acestui

drept, nu ar putea formula acțiunea în revendicare.

S-a constatat că, pe de o parte,

„supraînălțarea etajului ii" nu s-a realizat în beneficiul Statului român,

pentru ca acesta sa poată transmite în continuare dreptul de proprietate asupra

acestei părți din clădire, iar pe de altă parte, din concluziile raportului de

expertiză tehnică de specialitate în construcții, extrajudiciară, întocmit de

către expertul ing. U. în Dosarul nr. x/2002 și din considerentele Deciziei nr.

870/A/2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

reținut că, în construcția nouă, adăugată în anul 1957 în proporție de cea. 75%

au fost încorporate; planșeul din beton armat situat peste etajul 1 și zidăria

de pe conturul clădirii elemente de construcție și de rezistență care existau

în structura clădirii și înainte de naționalizarea abuzivă și numai 25% ar

reprezenta efectiv construcția nouă care s-a grefat pe structura de rezistență

a imobilului autoarei F.

Tribunalul a apreciat că acțiunea în

revendicare imobiliară formulată de către reclamantele A. și E. și întemeiată

pe dreptul comun nu poate fi declarată ca inadmisibilă.

Acțiunea m revendicare, pentru

soluționarea căreia a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță,

derivă din însăși acțiunea introductivă înregistrată Ia 17 decembrie 1998 sub

nr. x/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului I București, precum și din cererea

de la fila nr. 87 din Dosarul nr. x/1999, prin care la 27 ianuarie 2000

reclamantele A. și B. au completat cererea inițială de chemare în judecată,

solicitând în contradictoriu cu instituțiile pârâte Consiliul general al

municipiului București, SC C. SA, H. în calitate de reprezentant al Statulul

român și C. București, precum și cu pârâții persoane fizice, cumpărătorii O. și

V., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3

februarie 1998 încheiat între Primăria municipiului București și acești

cumpărători, privind apartamentul nr. 3, situat la etajul 2 al imobilului din

sectorul 1.

De asemenea, în contradictoriu cu

aceleași instituții pârâte și cu pârâții persoane fizice cumpărătorii R. și S.,

reclamantele au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare 45 din 3 februarie 1998 încheiat între Primăria municipiului

București și acești cumpărători, privind apartamentul nr. 2, situat la etajul 2

al imobilului din sectorul 1.

Reclamantele au invocat, în esență,

aspecte privind încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu chiriașii, prin

încălcarea Legii nr. 112/1995, prin fraudarea legii și a intereselor acestora,

în calitate de moștenitori ai autoarei F.

Au arătat că la data de 3 iulie 1996,

autoarea acestora, F. a notificat atât Primăria sectorului 1 București -

Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât și pe SC C. SA, să sisteze orice măsuri

de vânzare către chiriași, însă, trecând peste notificările din 21 iunie 1996

și din 3 iulie 1996, adresate de către autoarea lor, instituțiile pârâte au

încheiat contractele de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1998 cu pârâții O.

și P. și R. și S., în calitate de chiriași, prin încălcarea art. 10

alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în aceste condiții invocând nulitatea acestor

acte juridice și revendicând imobilele ocupate chiar de către pârâții de

astăzi, în temeiul art. 480 C. civ., ca dispoziție de drept comun, solicitând

ca persoanele fizice - chiriași cumpărători să fie obligate să le respecte

dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București,

sectorul 1, naționalizat abuziv de la autoarea acestora F. și în măsura în care

imobilul era ocupat de persoanele chemate în judecată.

Astfel, s-a constatat că la 17

decembrie 1998 sau ia 27 ianuarie 2000, reclamantele nu aveau la îndemână Legea

specială nr. 10/2001, care nu fusese adoptată, iar cererile autoarei de sistare

a vânzărilor au fost ignorate atât de către instituțiile vânzătoare, cât și de

către chiriașii cumpărători, care au înțeles să cumpere pe riscul lor imobile

revendicate de către foștii proprietari.

Prin urmare, s-a constatat că

principiul specialia generali bus derogării nu-și poate găsi aplicarea în cauza

de față, chestiune avută în vedere și de instanța de recurs, care a trimis

cauza spre soluționarea acțiunii în revendicare pe fond, având în vedere

inclusiv temeiui de drept comun invocat de către reclamante.

Pe fond, privind starea de fapt,

Tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30

noiembrie 1931, autoarea F. a dobândit terenul de 406,30 mp situat în

București, sectorul 1, iar In baza autorizației de construire din 30 august

1932, aceasta împreună cu soțul ing. X. au construit o clădire compusă din

subsol, parter și etaj, pe terenul de 406,30 mp.

Astfel, prin cumpărare asupra

terenului și prin construire asupra construcției, cei doi soți, F. și X. au

dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii compusă din subsol, parter și

etaj.

In temeiul Decretului nr. 92/1950, cei

doi soți, F. (casnică) și ing, X. au fost deposedați abuziv de imobilele teren

și construcție asupra cărora aveau un drept de proprietate,

Caracterul abuziv al preluării a fost

declarat de către însuși legiuitorul român, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, fiind constatat și de către instanțele de judecată, prin

hotărârile judecătorești prin care, parțial, privind terenul aferent, subsolul

clădirii și apartamentele deținute de către ceilalți pârâți chemați în judecată

inițial și în revendicare, s-au luat măsuri de restituire în natură către

reclamantele A. și E., în calitate de moștenitoare legale ale autoarei F.

Tribunalul a constatat că Statul român

nu a dobândit niciodată, prin modurile legale de dobândire, un eventual drept

de proprietate asupra terenului sau a clădirii în cauză, fiind doar un

uzurpator prin autoritățile locale implicate în preluarea imobilului prin

încălcarea chiar și a Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În speță, potrivit autorizației de

construire din 25 martie 1957 eliberată de fostul Sfat popular al capitalei,

s-a reținut că entitatea beneficiară de atunci, E.E și F.F. a fost

autorizată să efectueze „supraînălțarea etajului II", peste construcția

existentă și care se afla în proprietatea autoarei F., deposedată abuziv.

Tribunalul a constatat că,

„supraînălțarea etajului II" nu s-a realizat în beneficiul Statului Român,

pentru ca acesta să poată transmite în continuare, în mod legal, dreptul de

proprietate asupra acestei părți din clădire, astfel că în speță nu se poate

pune problema unor locuințe realizate din fondurile statului și incluse în

fondul locativ de stat.

Din raportul de expertiză tehnică de

specialitate în construcții, întocmit de către expertul ing. U. în Dosarul nr. x/2002

și din considerentele Deciziei civile nr. 870/A/2003 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a reținut că în construcția nouă, adăugată

în anul 1957 în proporție de cea. 75% au fost încorporate: planșeul din beton

armat situat peste etajul 1 și zidăria de pe conturul clădirii, elemente

esențiale de construcție și de rezistență care existau în structura clădirii și

înainte de naționalizarea abuzivă și numai 25% ar reprezenta efectiv construcția

nouă care s-a grefat pe structura de rezistență a imobilului autoarei F.

În aceste condiții, Tribunalul a

constatat că supraînălțarea podului și amenajarea ca etajul 2 al mansardei

clădirii nu constituie un element distinct de vechiul pod mansardat al clădirii,

iar lucrările de construcție din 1957 nu au schimbat structural și esențial

clădirea, bunul principal rămânând în continuare al autoarei reclamantelor.

Tribunalul a constatat ca în această

extindere realizată la clădire de către autoritățile uzurpatoare se află

apartamentele revendicate în prezent, cu ocazia rejudecării cauzei după casare,

de la pârâții P. și O., S., R. și T., iar potrivit Legii nr. 10/2001 în

favoarea reclamantelor moștenitoare nu s-au luat măsuri de restituire în natură

și nici de acordare a unor măsuri reparatorii echivalente.

S-a reținut că nu se poale susține că

reclamantele ar mai avea vreo cale legală specîaiă, potrivit căreia să-și poată

realiza un drept Ia despăgubire, demersurile făcute în temeiul Legii nr. 10/2001,

adoptată în timpul procesului de revendicare, neavând niciuri succes, astfel că

instanța de drept comun urmează să analizeze și să compare titlurile părților

privind imobilele revendicate și în final, să stabilească titlul preferabil.

în aceste condiții, indiferent de buna

sau de reaua credință a pârâților cumpărători V., O., S. și R. nu se poate

pierde din vedere un aspect esențial și anume, faptul că Statul român a fost un

uzurpator prin autoritățile sale, ca nu a dobândit un drept de proprietate

asupra imobilului și astfel, pârâții au dobândit pretinsul drept de proprietate

în temeiul Legii nr. 112/1995, de la un neproprietar, element esențial în

operațiunea de comparare a titlurilor părților.

De asemenea, nu trebuie pierdută din

vedere nici atitudinea părților după data de 1 ianuarie 1990 și în procesul

aplicării legilor cu caracter reparatoriu privind proprietatea privată adoptate

ulterior, etapa în care foștii sau adevărații proprietari urmăreau să repare o

pagubă imensă creată de măsurile abuzive ale autorităților, pe când chiriașii

imobilelor naționalizate legal sau abuziv au urmărit să realizeze un câștig

prevăzut de lege, cumpărând imobile relativ valoroase din această categorie, la

prețuri sociale și preferențiale, care nu corespundeau valorii de piață a imobilelor

astfel cumpărate.

Pentru motivele arătate mai sus,

tribunalul a constatat că pârâții O. și P. au cumpărat de la un

neproprietar, întrucât Statul român nu a devenit proprietar prin investiția de

25% făcută la supraînălțarea podului mansardabil și transformarea lui în etajul

2 locuibil.

Astfel, Tribunalul a reținut că

preferabil este titlul reclamantelor A. și E., moștenitoarele adevăratului

proprietar.

Prin sentința civilă nr. 5002 din 4

iunie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2002,

a fost respinsă acțiunea reclamantelor A. și B. prin care solicitau să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie

1998 încheiat între Primăria municipiului București și cumpărătorii R. și S.,

considerându-se ca și în cazul anterior că imobilul autoarei F. a fost trecut

cu titlu în proprietatea statului și că, de fapt, vânzarea apartamentului s~a

făcut în baza Legii nr. 85/1992 și nu a Legii nr. 112/1995,

Tribunalul a constatat că pârâții R.

și S. au cumpărat de la un neproprietar, întrucât Statul român nu a

devenit proprietar prin investiția de 25% făcută ia supraînălțarea podului

mansardabiî și transformarea lui în etajul 2 locuibil.

Prin notificarea din 8 mai 2001,

reclamantele A. și B. i-au înștiințat pe pârâții R. și S. că, în calitate de

moștenitori ai fostului proprietar al imobilului, F., în caz de înstrăinare a

imobilului cumpărat, își exprimă dorința de a cumpăra ei acest apartament,

pentru a-și reîntregi proprietatea deținută de autoarea acestora.

Prin Decizia nr. 38/A din. 22 ianuarie

2015, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelantul-pârât municipiul București, prin primarul general

împotriva sentinței nr. 1444 din 5 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât R. -

decedat pe parcursul procesului, continuat de moștenitorii acestuia S., T. și Y.

și cu apelanții-pârâți P., O. și cu intimatele-reclamante E. și A.

A admis apelurile declarate de

apelantele-pârâte S., T., Y. și de apelanții-pârâți P. și O. împotriva

aceleiași sentințe în contradictoriu cu întimateie-reclamante E., A. și cu

intimata-pârâtă Primăria municipiului București - I.

A schimbat în parte sentința apelată.

A respins, ca nefondată, acțiunea în

revendicare a apartamentelor nr. 2 și nr. 3 de la etajul II din imobilul situat

în București, sector 1.

A menținui celelalte dispoziții ale

sentinței apelate cu privire la respingerea excepțiilor lipsei calității

procesuale active și inadmisibilității.

A obligat pe intimații reclamanți Ia

2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, către apelanții

S. și T.

A respins cererile celorlalți apelanți

privind cheltuielile de judecată ca ne fondate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apei a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de

municipiul București, prin primarul general, Curtea de Apel a constatat că

acesta este nefondat.

Excepția inadmisibiliîății acțiunii în

revendicare, invocată de către acest pârât, nu este întemeiată.

Acțiunea în revendicare decurge din

acțiunea introductivă înregistrată încă din data de 17 decembrie 1998, sub nr. x/1998,

pe rolul judecătoriei sector 1 București, reclamantele chemând în judecată

inițial Consiliul General al Municipiului .București, SC C. SA și D.

București, solicitând revendicarea imobilului situat în sector 1.

La data de 27 ianuarie 2000,

reclamantele au completat acțiunea, solicitând să se constate și nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1998 în contradictoriu și

cu cumpărătorii O și P. și R. și S., introduși în cauză.

Ulterior adoptării Legii nr. 10/2001,

reci ara ante ie au formulat notificările specifice acestei legi, iar

revendicarea formulată pe calea dreptului comun a fost suspendată în baza art.

46 din Legea nr. 10/2001.

Notificările formulate de către

reclamante nu au fost rezolvate în totalitate și anume, cu privire la

revendicarea apartamentelor aflate la etajul 2 al imobilului în litigiu, astfel

că acestea sunt îndreptățite să continue acțiunea în revendicare, pe calea

dreptului comun, excepția inadmisibtlitâții cererii fiind nefondată.

A considera drept inadmisibilă

acțiunea în revendicare formulată de reciamante cu privire la etajul 2 al

construcției în cauză, când solicitarea acestora nu a fost rezolvată, ar fi

echivalent cu privarea reclamantelor de dreptul de acces la justiție, fiind

încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Și cea de-a doua critică, referitoare

la lipsa calității procesuale pasive a municipiului București» este nefondată.

Prezenta cerere a fost formulată

iniția! în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, SC

C. SA și D., solicitându-se revendicarea imobilului în cauză.

Ulterior, au fost Introduși în cauză

și pârâții persoane fizice, soiicitându-se și în contradictoriu cu aceștia să

se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate și

revendicarea apartamentelor în litigiu.

Prin sentințele civile nr. 5002/2002

și nr. 9277/2002 au fost soluționate cererile de anulare a contractelor de

vânzare-cumpărare, fiind respinse, ca ne fondate, în mod irevocabil, iar urmare

a acestor soluționări, reclamanții au făcut noi precizări de acțiune.

Reclamanții au solicitat revendicarea

apartamentelor aflate la mansarda imobilului în litigiu, cerând să se constate

că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut prin nelegala

aplicare a Decretului nr. 92/1950.

În acest context, chiar și In situația

dată și anume, a soluționării unor cereri în revendicare pentru apartamentele

aflate în proprietatea pârâților persoane fizice și municipiul București, prin

primarul general are calitate procesuală în cauză.

În ceea ce privește apelul declarat de

pârâții, R. și S. și T., Curtea de Apel a reținut că excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare este neîntemeiată, argumentele fiind

deja menționate în analiza criticilor din apelul declarat de către municipiul

București.

Celelalte critici din apelurile

declarate de către acești pârâți sunt întemeiate,

În conformitate cu art. 19 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor-construcții care fac obiectul

notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la capitolul III și

cărora le-au fost adăugate în raport cu forma inițială, pe orizontală și/sau

verticală, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foștilor proprietari sau,

după caz, moștenitorilor acestora li se restituie în natură suprafața deținută

în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.

Obiectul litigiului de fața îl constituie

revendicarea etajului 2 din imobil și anume, a apartamentelor nr. 2 și 3

situate în sector 1.

Autoarea reclamantei, numita F., a

dobândit terenul de 406,30 mp prin contractul de vânzare autentificat din 1931,

teren situat în sector 1.

În baza autorizației de construcție din

1932, aceasta împreună cu soțul său, X. au construit o clădire pe acest teren

compusă din subsol, parter și etaj.

Acestor proprietari, autorii

reclamantei, li s-au naționalizat terenul și construcția aferentă în baza

Decretului nr. 92/1950.

Ulterior naționalizării,

S.P.L.-D.G.L.L. (unitatea beneficiară) a fost autorizată să supraînalțe etajul

2 peste construcția existentă, conform autorizației de construcție din 25

martie 1957 (atașată Ia fila 169 din dosarul tribunalului).

Cu privire la acest etaj, printr-o

sentință irevocabilă șl anume, sentința civilă nr. 5002/2002 a Judecătoriei

sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea

apelului și a recursului, s-a statuat că nu se poate aprecia că supraetajarea imobilului

(realizată în baza autorizației din 1957) reprezintă în fapt vechiul pod

mansardabil al imobilului realizat în anul 1932. S-a mai reținut că din schița

anexă a imobilului, atașată autorizației din 1932, rezultă că înălțimea podului

este de 1 m. S-a concluzionat că actualul etaj 2 al imobilului în litigiu nu

reprezintă în fapt vechiul pod al imobilului, din acesta păstrându-se planșeul

etajului 1 și zidurile de contur de 1 m. și că peste acestea au fost suprapuși

pereții actualului etaj 2.

În faza apelului din al doilea ciclu

procesual față de criticile pârâților, insianța a încuviințat proba cu

expertiză având ca obiectiv identificarea apartamentelor nr. 2 și 3 de la

etajul 2 al imobilului și stabilirea faptului dacă în raport cu forma inițială

a imobilului, existentă așadar la data naționalizării imobilului, cele două

apartamente identificate reprezintă construcții noi, de sîne stătătoare,

distincte de podul mansardat al clădirii, cu identificarea eventualelor

transformări.

Prin raportul de expertiză întocmit de

către expertul A.A. s-a concluzionat că, față de forma inițială a imobilului,

cele două apartamente identificate reprezintă construcții noi de sine

stătătoare, distincte de pod.

Acest raport de expertiză a fost

semnat și însușit atât de către expertul desemnat - A.A., cât și de către

experții parte ai părților și anume, B.B. și C.C.

Ulterior, a fost atașat și punctul de

vedere la raportul de expertiză întocmit de către experta D.D. (desemnată de

către pârâta T.), aceasta concluzionând că cele două apartamente identificate

reprezintă construcții noi, de sine stătătoare, distincte de podul clădirii,

fiind construite prin supraînălțarea cu un etaj a construcției existente în

anul 1957, din fondurile statului, dar și cu contribuția proprie a numitului R.

Deși inițial a semnat punctul de

vedere însușit de către toți experții, expertul B.B., consilier parte al

intimaților reclamanți și-a exprimat un punct de vedere singular în sensul că

supraetajarea ar fi o amenajare a vechiului pod mansardat, nefiind o

construcție de sine stătătoare, sub motivația că „terenul și utilitățile se

găsesc la subsol și în curtea proprietatea celor două reclamante".

Instanța a constatat că argumentele ce

se găsesc în raportul de expertiză însușit de către toți experții, cu excepția

lui B.B., este unul pertinent și bine motivat, fiind analizat ca probă

concludentă în prezentul dosar de apel, în timp ce punctul de vedere singular

al expertului parte al reclamanților este unul ezitant și nu la fel de bine

fundamentat ca cel menționat anterior.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.,

intimații-reclamanți au fost obligați la 2.000 lei cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu de expert către apelanții S. și T., respingând cererile

celorlalți apelanți privind cheltuielile de judecată, ca nefondate, nefiind

depuse dovezile cheltuielilor efectuate de aceștia.

Prin Decizia nr. 258/A din 14 mai 2015,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de

petentele S. și T., de completare a dispozitivului Deciziei nr. 38/A din 22

ianuarie 2015 în sensul că a obligat pe intimații-reclamanți și la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 2.768,61

lei către apelantele S. și T.

În motivarea acestei decizii, s-a

reținut că potrivit încheierii din ședința publică de la data de 15 ianuarie

2015, apărătorul apelantelor-pârâte S. și T. a solicitat, ea urmare a admiterii

apelului, intimații să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată constând

atât în onorariul de expert, cât și în onorariul de avocat, menționând că

dovezile au fost atașate notelor scrise depuse la dosarul instanței de fond.

În fața instanței de fond, numitele S.

și T. au înțeles să depună la data de 26 iunie 2012 note scrise ce au fost

atașate la dosarul tribunalului, la fila 219.

Prin aceste note scrise, petentele au

solicitat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum

de 2,768,61 lei, reprezentând onorariu de avocat, sumă a cărei plată au

dovedit-o prin depunerea facturii fiscale și a chitanței corespunzătoare.

La filele 231 - 232 din dosarul

judecătoriei se află depusă factura din data de 25 iunie 2012, cu privire la

plata onorariului avocațial, în conformitate cu contractul de asistență

juridică din 26 martie 2012, cu suma de 2.768,61 lei.

Împotriva Deciziilor nr. 38/A din 22

ianuarie 2015 și nr. 258/A din 14 mai 2015 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele E. și A., în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1). Prin recursul formulat împotriva Deciziei

nr. 38/A/2015, reclamantele au solicitat modificarea hotărârii atacate în

sensul respingerii apelurilor pârâților persoane fizice, menținerea celorlalte

dispoziții și menținerea sentinței nr. 1444/2012 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, ca fiind temeinică și legală.

În motivare, s-a arătat că instanța de

apel a încălcat dispozițiile legate de obiectul acțiunii, reprezentat de

revendicare formulată în condițiile art. 480 C. civ., art. 482, art. 492 C.

civ. și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cauza fiind soluționată după

casarea cu trimitere spre rejudecare.

Singura argumentare a instanței de

apel se referă la expertiza dispusă de instanță, solicitată de pârâți, după ce

aceiași intimați s-au opus efectuării expertizei la fond, pierzând din vedere

obiectul acțiunii deduse judecații și dîspozițtile art. 315 C. proc. civ.

În cauză au fost efectuate mai multe

expertize, ignorate de instanță și despre care expertul numit de Curtea de Apel

nu face vorbire, nici măcar pentru a Ie contrazice, considerând că punctul său

de vedere este doctrinar și imuabil, neputând comporta discuții, argumentări

ori contraargumentări.

Expertul A.A. nu a prezentat

elementeie de structură din vechiul imobil naționalizat, păstrate în comparație

cu construcția nouă. Acestea rezultau din documentele transmise de Primăria

municipiului București.

Dacă s-ar fi analizat cu atenție toate

documentele din momentul construcției și din perioada 1957, s-ar fi constatat

că investiția statului în modificarea podului pentru transformarea acestuia în

nivelul II nu putea depăși 30%, ceea ce confirmă constatarea expertului U. -

din dosarul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare ai fam. R.

și S., precum și a expertului din dosarul similar al familiei O. și P.,

ambii ajungând la concluzia că investițiile statului au fost doar de 25% din

valoarea imobilului în litigiu.

Astfel, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de an. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 19 alin.

(2)), care prevede limita de 50% pentru investițiile statului,

Din documentație rezultă faptul că

noul pod, edificat în 1957, a devenit un pod necirculabil, spre deosebire de

podul mansardat anterior, unde existau camera de locuit (șoferul și familia

acestuia locuiau în podul mansardat, lucru imposibil daca ar fi avut doar un

metru înălțime).

De asemenea, din toate înscrisurile

reiese faptul că etajul Ii nu este o construcție de sine stătătoare, așa cum o

consideră instanța, ignorând atât planșeul menținut, pereții laterali

despărțitori, instalația electrică și sanitară comună, așa cum rezultă din

documentele depuse de primărie.

Obiectul dosarului este revendicare,

prin compararea titlurilor și nu contestație în baza Legii nr. 10/2001, așa cum

a soluționat cauza instanța de apel, care nu a avut în vedere nici decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, în cadrul recursului

în interesul legii, prin care s-a statuat temeinicia acțiunilor în revendicare

soluționate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere dispozițiile art. 315

C. proc. civ. - față de decizia de casare cu trimitere spre rejudecare prin

care s-a dispus soluționarea acțiunii în revendicare, precum și temeiul de

drept comun invocat de reclamante, principiul specialia generalibus derogării

nu-și poate găsi aplicarea în cauza de față.

Având în vedere faptul că reclamantele

nu și-au realizat drepturile pretinse privitoare la podul mansardat, nici alte

măsuri reparatorii în echivalent, s-a considerat de către instanța de casare că

acestea sunt îndreptățite să continue acțiunea pe calea dreptului comun.

Așa cum a reținut și instanța de

recurs și instanța de fond, sub aspectul revendicării, în acțiunea reală prin

care se apără dreptul de proprietate între părți nu s-a pronunțat nicio hotărâre

judecătorească prin care să se stabilească cu putere de lucru judecat situația

juridică a unor acte sau fapte, care să împiedice sau să influențeze

exercitarea sau rezolvarea acțiunii de față.

Pe fond, urmează să se aibă în vedere

titlul autoarei reclamantelor, neviciat și neanulat, respectiv contractul de

vânzare-cumparare autentificat din 30 noiembrie 1931, prin care aceasta a

dobândit terenul în suprafață de 406,30 mp situat în sector 1, iar în baza

autorizației de construire din 30 august 1932, împreună cu soțul său, au

construit clădirea amplasată pe terenul de 406,30 mp.

Construcția a fost restituită în mare

parte în baza Legii nr. 10/2001, fie pe cale administrativă, fie în urma unei

multitudini de procese, singura situație juridică nerezolvată fiind legată de

apt. 2 și 3 privitoare la etajul II.

În condițiile în care Statul român nu

a devenit niciodată proprietarul terenului sau al clădirii, toate investițiile

realizate de uzurpator sau de diferite autorități care au posedat imobilul și

care nu au schimbat esențial structura, funcționalitatea și destinația

imobilului, nu pot profita decât adevăratului proprietar, în condițiile legii,

adică autoarei și moștenitorilor acesteia, având în vedere disp.art. 482, 492

C. civ.

Comparând titlurile, urmează a se

constata că titlul reclamantelor este preferabil, provenind de la adevăratul

proprietar, prin moștenire, urmând a se admite acțiunea în condițiile art. 480

C. civ.

Pârâții au cumpărat cunoscând situația

imobilului, după notificări, asurnându-și conștient riscul de a dobândi un

imobil revendicat de foștii proprietari, neputând opera buna-credința în cazul

acestora.

ii). Prin recursul formulat împotriva

Deciziei nr. 258/A/2015, reclamantele au solicitat modificarea hotărârii

atacate în sensul respingerii cererii pârâtelor S. și T., menținerea celorlalte

dispoziții și menținerea sentinței nr. 1444/2012 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, ca fiind temeinică și legală.

În motivare, s~a arătat că

petiționarele au recunoscut în motivarea cererii de completare a dispozitivului

faptul că s-a solicitat obligarea intimateior-reclamante la plata cheltuielilor

de judecată achitate Ia fond,

Din cercetarea dosarului de fond,

dovada cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat a fost făcută după

încheierea dezbaterilor, depunându-se înscrisuri odată cu concluziile scrise

din data de 26 iunie 2012.

Or, sancțiunea pentru depunerea

înscrisurilor după data dezbaterilor și privarea celorlalte părți de dreptul de

a-și spune punctul de vedere este neluarea în seamă a acestora.

Mai mult decât atât, factura a fost

eliberată cu o zi înainte de depunerea concluziilor scrise, deci ulterior

încheierii dezbaterilor, neputând fi avută în vedere de către instanță.

În situația cheltuielilor de judecată

solicitate de părți, acestea sunt obligate să depună la dosar, în dovedire,

originalele înscrisurilor invocate, facturi ori chitanțe,

Din înscrisurile prezentate rezultă ca

acestea sunt copii, neputând fi avute în vedere, pag. 231-232 din dosarul

Tribunalului, nu al Judecătoriei).

Petiționarele nu au dovedit dacă suma

pretinsă în apel,reprezenî.ând onorariu de avocat, este aferentă doar fondului,

fondului și apelului, sau fondului, apelului și recursului, care încă nu s-a

soluționat.

Sub acest aspect instanța de apel nu a

cenzurat, acceptând copii de pe Înscrisuri, depuse ulterior dezbaterilor, Iară

nicio lămurire privind întinderea cuantumului în raport de etapa în care s-a

soluționat cauza.

lntimatele-pârâte S. și T. au invocat

excepția nulității recursului declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din 22

ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ce va fi

respinsă.

Recurentele-reciamante E. și A. au

indicat temeiul de drept al cererii de recurs și anume, dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel

București a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor de drept comun privind acțiunea în revendicare, a prevederilor

art. 315 C. proc. civ. și art. 18 lit. d) - actual art. 19 alin. (2) - din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Totodată, în motivarea

recursului, reclamantele au prezentat argumentele pentru care consideră că

decizia atacată este lipsită de temei legal.

Este adevărat că prin cererea de

recurs au fost formulate și critici ce vizează netemeinicia deciziei atacate,

însă acestea vor fi verificate cu ocazia analizării recursului.

I). Recursul declarat împotriva Deciziei

nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a lV-a civilă,

este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentele-reclamante au formulat

critici privind greșita apreciere și analizare de către instanța de apel a

raportului de expertiză tehnică judiciară administrat în cauză, precum și a

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Se contestă, așadar, modul de

stabilire, pe baza probeior administrate, a situației de fept, însă aceste

critici nu se încadrează în niciunu! din cazurile de modificare sau casare

prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurentele, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

Contrar susținerilor recurentelor,

instanța de apel a analizat și coroborat întregul material probator de la dosar

- expertiza tehnică judiciară, înscrisurile privind dovada dreptului de

proprietate al autorilor reclamantelor, hotărârile judecătorești pronunțate în

litigii anterioare purtate între părți, înscrisurile emise în procedura Legii

nr. 10/2001 cu privire la notificările formulate pentru restituirea aceluiași

imobil, alte înscrisuri depuse de reclamanți și de pârâți privind alcătuirea,

componența imobilului - stabilind situația de fapt în cauză.

Aspectele contestate în recurs au fost

lămurite de către instanța de apel, constatându-se că:

- obiectul litigiului de fața îl

constituie revendicarea etajului 2 din imobil și anume, a apartamentelor nr. 2

și 3 situate în sector 1;

- autoarea reclamantelor F. a dobândit

terenul de 406,30 mp, situat în sector 1, prin contractul de vânzare

autentificat din 1931; împreună cu soțul său, ing. X., în baza autorizației de

construcție din 1932, au construit pe acest teren o clădire compusă din subsol,

parter și etaj;

- ulterior naționalizării, unitatea

beneficiară a fost autorizată să supraînalțe etajul 2 peste construcția

existentă, conform autorizației de construcție din 25 martie 1957 (atașată la

fila 169 din dosarul tribunalului);

- cu privire la acest etaj, prin

sentința civilă nr. 5002/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă

definitivă și irevocabilă prin respingerea apeiului și a recursului, s-a statuat

că nu se poate aprecia că supraetajarea imobilului (realizată în baza

autorizației din 1957) reprezintă în fapt vechiul pod rnansardabil al

imobilului realizat m anul 1932; s-a mai reținut că din schița anexă a

imobilului, atașată autorizației din 1932, rezultă că înălțimea podului este de

1 m; s-a concluzionat că actualul etaj 2 al imobilului în litigiu nu reprezintă

în fapt vechiul pod al imobilului, din acesta pastrându-se planșeul etajului 1

și zidurile de contur de 1 m și că peste acestea au fost suprapuși pereții

actualului etaj 2;

- prin raportul de expertiză tehnică

judiciară efectuat în apel s-a concluzionat că, față de forma inițială a

imobilului, cele două apartamente identificate reprezintă construcții noi, de

sine stătătoare, distincte de pod.

- argumentele ce se găsesc în raportul

de expertiză însușit de către toți experții, cu excepția lui B.B., este unul

pertinent și bine motivat, fiind analizat ca probă concludentă, în timp ce

punctul de vedere singular al expertului parte al reclamantelor este unul

ezitant și nu la fel de bine fundamentat ca cel menționat anterior.

Așadar, prin sentința civilă nr. 5002

din 4 iunie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, instanța a

reținut că actualul etaj nr. 2 al imobilului nu reprezintă în fapt vechiul pod

al imobilului, acesta fiind realizat în baza autorizației din anul 1957 din

fondurile statului.

Aspectele statuate prin această

hotărâre judecătorească au intrat în puterea lucrului judecat și, ca urmare, nu

mai pot fi repuse în discuție în actualul litigiu.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se

impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat

corect efectele în cauză ale hotărârii judecătorești anterioare prin care s-au

făcut constatări privind imobilul în litigiu, confirmate și prin concluziile

raportului de expertiză tehnică judiciară. În aceste condiții nu sunt

aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001

(în prezent art. 19 alin. (2)), a căror incidență a fost invocată de reclamante

prin motivele de recurs.

Respectarea principiului puterii de

lucru judecat, precum și a principiului stabilității raporturilor juridice în

cadrul circuitului civil se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriței contra

României" că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt

din procedurile judiciare anterioare, repunerea m discuție a situației

soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1

din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o

hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă,

creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de

judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre

elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile

definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

În ceea ce privește criticile privind

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. este de reținut că, în

rejudecare, Curtea de Apel a soluționat pricina potrivit îndrumărilor Deciziei de

casare nr. 7353 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu respectarea celor statuate asupra problemelor de drept deduse judecății.

Admițând recursul reclamantelor,

instanța de casare a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi lămurite toate

aspectele referitoare la dreptul de proprietate al reclamantelor, modul de

preluare a imobilului, valabilitatea titlului statului urmând a fi avute în

vedere și dispozițiile administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 prin care

s-a dispus restituirea imobilului către reclamante. Pentru stabilirea corectă a

situației de fapt și a regimului juridic aplicabil imobilului, în vederea unei

juste soluționări a litigiului dedus judecății, instanța de trimitere va putea

administra orice probe considerate concludente, pertinente și utile.

Or, instanța de apel a constatat că

reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate și nu dețin un titlu

cu privire la imobilul revendicat - etajul 2, respectiv apartamentele nr. 2 și

3 situate în sector 1, București.

Așa fiind, nu s-a putut realiza o

comparare de titluri în baza dispozițiilor de drept comun, așa cum au solicitat

reclamantele, de vreme ce partea reclamantă nu a prezentat un titlu de

proprietate valabil pentru etajul 2 al imobilului revendicat șt care constituie

obiectul prezentului litigiu, iar partea pârâtă are un titlu de proprietate

valabil, nedesființat, aliat sub protecția Primului protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Titlurile de proprietate ale pârâților

persoane fizice au fost confirmate și consolidate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, respingându-se cererile formulate de reclamante privind

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care au

fost dobândite apartamentele în discuție.

Față de cele ce preced, cu aplicarea

prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

I). Recursul declarat împotriva Deciziei

nr. 258/A din dala de 14 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, este nefondat pentru considerente ce succed:

În rejudecare, după casare, atât în

faza procesuală a fondului, cât și în cea a apelului, pârâtele S. și T., prin

apărător ales. au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de

judecată, astfel cum reiese din notele scrise depuse în dosarul Tribunalului

(fila 219) și în dosarul Curții de Apel (fila 357), cât și din încheierile de

dezbateri de la fond (fila 251) și din apel (fila 360).

Cu ocazia dezbaterilor atât la fond,

cât și în apel, apărătorul ales al reclamantelor nu a pus concluzii fața de

cererea formulată de pârâte, prin avocat, de obligare la plata cheltuielilor de

judecată și nu s-a opus admiterii acestei cereri, astfel cum reiese din

încheierile de dezbateri mai sus-menționate.

Așadar, recurentele-reclamante au

cunoscut solicitarea părții adverse privind obligarea la cheltuieli de judecată

și, având în vedere soluția pronunțată de Curtea de Apel București pe fondul

pricinii, în mod legal instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Dovada cheltuielilor de judecată

constând în onorariu de avocat s~a făcut cu actele depuse la dosar, respectiv

chitanță și factură fiscală, certificate pentru conformitate, în temeiul

dispozițiilor art. 112 alin. (2) coroborat cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

(filele 231-232 dosar fond).

Din copia facturii fiscale, rezultă că

suma a fost plătită de beneficiar pentru „servicii avocațiale conform contract

asistență juridică din 26 martie 2012", Data încheierii contractului este

ulterioară înregistrării dosarului pentru rejudecare pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, 8 decembrie 2011, așa încât pârâtele erau

îndreptățite să solicite, în cazul în care ar fi câștigat procesul, obligarea

reclamantelor ia plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere considerentele

reținute, recursul este nefondat și va fi respins, cu aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., recurentele-reclamante vor fi obligate la plata către intimatele-pârâte

S. și T. a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, conform

facturii fiscale și chitanței de la filele 69-70 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantele E. și A. împotriva Deciziei nr. 38/A din data de 22

ianuarie 2015 și a Deciziei nr. 258/A din data de 14 mai 2015 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurente la plata sumei de

2.732,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele S. și T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 octombrie 2015.