ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4500/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4500/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea din 06 iunie 2011, reclamanta C.I.,

prin mandatar B.M., i-a chemat în judecată pe pârâții C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul

București prin Primarul General și SC A. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună, în principal, obligarea pârâților să-i lase în deplina proprietate

și liniștită posesie apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sectorul

În subsidiar, a solicitat

ca în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Municipiul București,

să fie obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii

în echivalent cu privire la apartamentul mai sus arătat.

Prin sentința civila

nr. 2922 din 20 martie 1997, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea

în revendicare formulata de C.E. (în calitate de moștenitoare a soțului decedat,

C.G.), în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, sens în care a obligat

pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

format din teren și construcție.

Ca urmare a rămânerii

irevocabile a hotărârii, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția

de retrocedare nr. R1. din 22 iulie 1997, în baza căreia a fost întocmit procesul-verbal

de predare-primire nr. P1. din dată de 21 august 1997 - prin care a fost restituită

o parte din imobil. Apartamentul ce face obiectul cauzei nu a fost predat, pe motiv

că fusese vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Până la pronunțarea sentinței

civile nr. 2922 din 20 martie 1997, SC A. SA nu a adus la cunoștința Judecătoriei

Sectorului 2 București existența unui eventual contract de vânzare-cumpărare care

să aibă ca obiect imobilul situat în București, str. A.V.

Cu toate acestea, după

întocmirea procesului-verbal de predare-primire din dată de 21 august 1997, SC

A. SA a arătat ca apartamentul nr. X1 a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. V1. din 09 ianuarie 1997, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către numiții

C.I. și C.C.

Părțile semnatare ale

contractului de vânzare-cumpărare aveau cunoștința despre demersurile juridice ale

autorilor reclamantei, însă, în pofida acestei stări de fapt, au hotărât să încheie

contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 09 ianuarie 1997.

Or, în condițiile în care

atât C.I. (care fusese notificat în anul 1996 cu privire la situația apartamentului),

cât și Primăria Municipiului București (parte în Dosarul nr. 2010/1997) cunoșteau

situația juridică a apartamentului, actul juridic mai sus menționat a fost încheiat

cu rea-credință, prin fraudarea legii.

În ceea ce privește titlul

prezentat de reclamantă, acesta nu a fost invalidat prin actul ilegal de naționalizare,

ci, dimpotrivă, a fost confirmat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, ceea

ce conduce la concluzia că, în sensul actelor internaționale care protejează drepturile

și libertățile fundamentale ale omului, le-a fost recunoscut dreptul la un bun.

Pârâții C.C., C.A.A. și

C.M.C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii

privind restituirea în natură a apartamentului în litigiu, pretinzând că reclamanta

a inițiat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC A. SA, solicitând respingerea pe fond a acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 944 din 27 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității

procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.

SA și a respins acțiunea în raport de aceasta, pentru lipsa calității procesuale

pasive. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în raport de pârâții C.C.,

C.A.A. și C.M.C.

Tribunalul a admis cererea

subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primarul General și l-a obligat pe acesta să acorde reclamantei măsuri reparatorii

prin echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sector

2, soluționând notificarea nr. N1. din 18 iulie 2001.

Pentru a hotărî astfel,

cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, după apariția Legii nr. 10/2001 și față de decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a constatat că nici un text din Legea nr. 10/2001,

nu consideră ca inadmisibile acțiunile de drept comun privind revendicarea unor

imposibile preluate în mod abuziv care sunt pe rolul instanțelor judecătorești,

ori care ar putea fi introduse, ci dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului

comun să poată apela și la prevederile Legii nr. 10/2001, dacă renunță la judecată

sau dacă solicită suspendarea cauzei.

Excepția lipsei calității

procesuale active, nu a fost primită de către tribunal pe considerentul că reclamanta

a făcut dovada cu actele depuse la dosar că este moștenitoarea fostului proprietar

C.G., care la rândul sau a fost moștenit de către C.E., decedată în 2001.

De pe urma acesteia a

rămas ca unic moștenitor C.M., decedat la 24 mai 2002, la moștenirea sa venind reclamanta

în calitate de soție supraviețuitoare și sora defunctului, R.S.M.A. care a renunțat

la drepturile sale cu privire la imobilul în litigiu, așa cum rezultă cu putere

de lucru judecat din conținutul deciziei civile 1151 din 06 iulie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, în Dosarul nr. 1388/299/2006,

care a avut ca obiect partajul succesoral de pe urma defunctului C.G.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC A. SA, a fost admisă de către instanță, întrucât aceasta

a avut doar calitatea de mandatar al Municipiului București la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare V1./0901/1997 și în această situație nu răspunde decât potrivit

regulilor care reglementează mandatul, iar comisionul încasat constituie contravaloarea

muncii prestate în îndeplinirea mandatului acordat de Primăria Municipiului București.

Cu privire la acțiunea

în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța

a analizat titlurile de proprietate ale acestora din perspectiva temeiului de drept

invocat de către reclamantă și făcând aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 33/2008.

Astfel, a reținut că titlul

de proprietate al reclamantei provine prin succesiune legală de la adevăratul proprietar

al imobilului și anume C.G.

Titlul de proprietate

al pârâților provine dintr-un contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, titlu care nu a fost desființat prin anularea contractului de

vânzare - cumpărare V1. din 09 ianuarie 1997.

Reclamanta nu a dovedit

că i-ar fi notificat pe foștii chiriași despre intenția sa de a dobândi imobilul

în natură și nici că ar fi existat pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune

în revendicare cu privire la apartamentul nr. X1. situat în str. A.V. sector 2,

așa cum rezultă din adresa emisă de SC A. SA sub nr. A127 din 01 februarie 2002.

Anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către pârâții persoane

fizice, titlul statului nu fusese anulat.

Mai mult, sentința civilă

2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecători Sectorului 2 București în Dosarul

nr. 2010/1997 și în care reclamanta C.E. s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul

Local al Municipiului București, nu le este opozabilă pârâților persoane fizice

din prezenta cauză, căci nu au fost părți în proces, iar pe de altă parte, sentința

a fost pronunțată după încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu plata în

rate de către C.I., autorul pârâților persoane fizice.

Mai mult, contractul de

vânzare - cumpărare al autorului acestora a fost înscris la OCPI Sector 2 pentru

opozabilitate față de terți, anterior cererii de chemare în judecată formulate de

către reclamanta din prezenta cauză, tot odată fiind intabulat și dreptul pârâților

C.C., C.B. și C.A.A. de proprietate asupra imobilului dobândit în calitate de moștenitori

legali ai lui C.I.

Astfel fiind, pârâții

C. și respectiv autorul acestora au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 18 pct. d din Legea

nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a avut în vedere

și faptul că pârâții exercită posesia asupra imobilului în temeiul unui titlu valabil

care se impune a fi menținut și respectat și pentru a da expresie principiului siguranței

circuitului civil.

Uzând de procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent,

împrejurare care nu o lipsește de contravaloarea bunului său, astfel încât nu există

o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale care nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, așa cum

s-a pronunțat și C.E.D.O. în cauza Păduraru contra României și cauza Kopecky contra

Slovaciei.

În raport de aceste considerente,

tribunalul a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat pe pârâtul Municipiul

București prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent

în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru apartamentul din litigiu.

Prin decizia civilă

nr. 25A din dată de 1 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

în majoritate, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.I., împotriva

sentinței civile nr. 944 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46144/3/2011, în contradictoriu cu intimații-pârâți

C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA.

A schimbat în parte sentința,

în sensul că a admis capătul de cerere privind revendicarea.

Au fost obligați pe pârâții

C.C., C.A.A. și C.M.C. să predea reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul

nr. X1 situat în București, str. A.V., sectorul 2.

S-au înlăturat dispozițiile

privind obligarea Municipiul București, prin Primarul General să acorde reclamantei

măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în București,

str. A.V., sector 2, în soluționarea notificării nr. N1. din 18 iulie 2001 și au

fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta a investit

tribunalul cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. X1 din imobilul situat

în București, str. A.V., sector 2, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

Numai în subsidiar, respectiv

în condițiile în care acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta a

pretins ca pârâtul Municipiul București să fie obligat a emite o dispoziție cu propunere

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la capătul principal

de cerere al acțiunii, Curtea constată că, prin sentința civilă nr. 2922 din 20

martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă,

intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat, în considerente, ilegalitatea

naționalizării imobilului situat în București, str. A.V., sector 2, format din teren

în suprafață de 232 mp și construcție. Prin dispozitiv, pârâtul Consiliul General

al Municipiului București a fost obligat să-i predea imobilul în întregul său, reclamantei

C.E., autoarea reclamantei, în deplină proprietate și posesie.

Prin decizia civilă

nr. 172/A din 04 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

rămasă definitivă și irevocabilă prin constatarea perimării recursului, pârâții

T.N. și T.E. au fost obligați să-i lase autorului reclamantei C.M., în deplină proprietate

și posesie, apartamentul nr. X2. din același imobil.

Ca și în situația apartamentului

nr. X1., cu care reclamanta a investit instanța în prezentul litigiu, Municipiul

București, prin SC A. SA, înstrăinase la dată de 16 ianuarie 1997, către chiriașii

T.N. și T.E., celălalt apartament din imobil, respectiv, apartamentul nr. X2, în

condițiile Legii nr. 112/1995.

Instanța a statuat că

prin efectul sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului

2 București, preluarea imobilului la stat în întregului săi, în baza decretului

nr. 92/1950, este nelegală, astfel încât chiriașii au cumpărat apartamentul nr.

X2. din imobil de la statul neproprietar.

Curtea reține că sentința

civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, intrată

în puterea lucrului judecat și având un caracter declarativ sub aspectul statuării

ilegalității naționalizării, produce efecte erga omnes, identice și în prezenta

cauză.

Sub acest aspect, în cauzele

Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra

României, dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu

contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra

României și Porțeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, reclamanții din acțiunile

în revendicare respective erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanțele

în mod greșit le-au respins acțiunile în revendicare.

Instanța europeană a conchis

că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar

și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui

drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare

de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Reclamanții au fost socotiți

ca fiind beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în

prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant

al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată

la predarea către respectivii reclamanți a imobilului în litigiu.

Într-o cauză recentă,

cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu

poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, hotărârile pe care le critică

se referă la bunurile sale.

Noțiunea de bunuri poate

cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă interesul patrimonial

în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială,

decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este

confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în speță, prin sentința

civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, nu numai

că s-a constatat ilegalitatea naționalizării, dar statul, reprezentat prin unitatea

administrativ-teritorială, a și fost obligat să-i predea întregul bun, deci, inclusiv

apartamentul nr. X1 și terenul aferent, în deplină proprietate și liniștită posesie,

autoarei reclamantei.

Astfel fiind, reclamanta

este titulara unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În condițiile în care

se constată că reclamanta are un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

în timp ce pârâta și autorul celorlalți pârâți persoane fizice, au cumpărat același

imobil de la statul neproprietar, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu

este anulat, în operațiunea de comparare de titlurilor părților, este preferabil

titlul de proprietate al reclamantei.

Prevederile Deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008, trebuie să fie, însă, interpretate în contextul tezei

a II-a din dispozitivul acesteia, conform cu care în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Astfel fiind, și aplicarea

prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este înlăturată.

În condițiile în care

instanțele nu ar da eficiență sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat și practicii judiciare

în materie din jurisprudența C.E.D.O., ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

sub aspectul încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, dar și prevederile

art. 6 din Convenție, prin prisma pronunțării unor soluții contradictorii în legătură

cu apartamentele aceluiași imobil.

Pârâții dețin și ei un

bun în sensul Convenției și, în acest sens, pot obține o creanță constând în prețul

de piață al imobilului în condițiile art. 50

1

din Lega nr. 10/2001.

În schimb, măsurile reparatorii

prin echivalent de care ar beneficia reclamanta în condițiile aceleiași legi, sunt

iluzorii, iar acordarea lor este și în prezent suspendată.

Împotriva deciziei pronunțate

de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții C.C., C.A.A. și C.M.C., criticând

soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În esență, recurenții

au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor

art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c), art. 45 alin. (21) și art. 46 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, înlăturând aplicarea legii speciale și procedând în mod nelegal

la compararea titlurilor părților, deși titlul pârâților nu a fost anulat, iar titlul

reclamanților nu le este opozabil, întrucât s-au judecat cu autoritatea teritorial-administrativă,

și nu cu persoanele fizice.

După apariția Legii

nr. 10/2001, reclamanții nu mai putea uza de calea dreptului comun, respectiv de

acțiunea în revendicare în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., norma specială

având prioritate.

Instanța de apel a ignorat

faptul că intimata-reclamantă a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, formulând

notificarea nr. N1. din 18 iulie 2001, ceea ce nu-i mai permitea să formuleze acțiune

în revendicare, încălcând principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

Un alt argument adus de

recurenți se referă la faptul că reclamanții nu au depus un titlu pentru imobilul

pe care îl revendică, astfel încât nu pot combate titlul pârâților ce constă în

contractul nr. V1. din 09 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, perfect

valabil, mai ales că nu a fost anulat în justiție.

Interpretarea instanței

de apel în ceea ce privește titlurile părților este în contradicție cu decizia

nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, deoarece recurenții-pârâți se pot prevala de un bun, pe când reclamanții

nu au același statut. De altfel, legea specială dă prevalență dobânditorilor imobilelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu foștilor proprietari care trebuie să

apeleze la legea specială.

Recurenții au dobândit

imobilul cu bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar

principiul securității raporturilor juridice civile trebuie respectat, în sensul

ocrotirii dreptului de proprietate dobândit de pârâți asupra imobilului în litigiu.

S-a mai arătat de către

recurenți că instanța a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O.,

în sensul că a considerat că intimații-reclamanți au un bun, când în realitate,

pârâții sunt cei care un bun în sensul Convenției, care trebuie ocrotit de statul

român.

Instanța anterioară trebuia

să aibă în vedere argumentul adus de Curtea Europeană de la Strasbourg în cauza

Raicu contra României, în sensul că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foștilor

proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, cu privire la chiriașii-cumpărători

de bună-credință.

În fine, s-a susținut

că remediul juridic pentru intimații-reclamanți constă în acordarea de măsuri reparatorii

în baza legii speciale nu privarea de proprietate a unor cumpărători de bună-credință.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Critica recurenților-pârâți

privind greșita aplicare a deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, este nefondată.

Astfel, potrivit dispozițiilor

acestei decizii: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar

dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană

a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.”

În speță, intimata - reclamantă

beneficiază de un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg,

în baza sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, sentință irevocabilă, prin care i-a fost restituit în natură

imobilul, respectiv apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sector 2.

În hotărârea Maria Atanasiu

și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea

a definit noțiunea de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și

executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, este

neîndoielnic că intimata-reclamantă justifică existența unui bun în patrimoniul

său, pe care își poate întemeia acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun.

Așa fiind, rămân fără suport criticile recurenților privind deficiențele titlului

reclamantei, care în cauză este hotărârea judecătorească irevocabilă și nu contractul

antecesorilor săi, document pe care l-a folosit în procesul inițial. Dealtfel, o

hotărâre judecătorească prin care se consacră un drept real este opozabilă erga

omnes, face dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu și constituie

titlu, permițând justificarea calității procesuale active în acțiunea în revendicare.

Este nefondată susținerea

recurenților că sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București nu le este opozabilă, deoarece trebuie făcută distincția

între relativitatea efectelor hotărârii judecătorești și opozabilitatea acesteia.

Astfel, în ceea ce privește relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, părțile

sunt ținute de dispozițiile instanței, acestea având posibilitatea să invoce un

drept sau o obligație, dobândite în raport cu cealaltă parte litigioasă, iar în

ceea ce privește opozabilitatea față de terți, hotărârea are valoarea unui instrument

probator. În consecință, argumentul adus de recurenți se referă la relativitatea

efectelor hotărârilor judecătorești și nu la opozabilitatea acestora. Așadar, reclamanta

poate opune cu succes pârâților titlul său de proprietate, constând în hotărârea

judecătorească, permițând astfel instanței să efectueze compararea de titluri.

Chiar dacă și recurenții-pârâți

pot invoca un bun în patrimoniul lor, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare

pentru imobilul în litigiu nu a fost anulat, în raport de jurisprudența C.E.D.O.

în cauza Atanasiu, titlul intimatei-reclamante prevalează în acțiunea în revendicare.

Mai mult, trebuie subliniat

că intimatei-reclamante i s-a restituit prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie

2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul

nr. 2417/2002 apartamentul nr. X2. din imobilul în litigiu, astfel încât pentru

păstrarea unei jurisprudențe unitare, în sensul cauzei Tudor Tudor contra României,

publicată în M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009, unde s-a constatat încălcarea

dreptului la un proces echitabil, se impune pronunțarea unei soluții similare, conform

primcipiului ubi eadem ratio, eadem solutio.

Astfel, în măsura în care,

atât prin sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, cât și prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 2417/2002,

s-a statuat pe cale incidentală că imobilul a fost preluat abuziv, ca urmare a naționalizării

nelegale, se impune soluția de restituire în natură, către foștii proprietari, a

celor două apartamente situate în București, str. A.V., sector 2.

În paragraful nr. 27 din

hotărârea Tudor Tudor contra României se arată că în contextul special al restituirii

proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența

contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind

retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică, mai ales în contextul

existenței aceleiași situații juridice a persoanelor ce dobândiseră apartamente

în același imobil.

În raport de aspectele

menționate, trebuie acordată prioritate argumentelor de convenționalitate, astfel

cum corect a procedat instanța de apel, făcând aplicațiunea tezei a II-a din decizia

nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, argumente care în speță înlătură de la aplicare legea specială, instanța

de apel dând eficiență dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Recurenții-pârâți pot

justifica, la rândul lor, existența în patrimoniul lor a unui bun, însă aceștia

au la îndemână remediul juridic prevăzut de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

în sensul că pot solicita prețul de piață al imobilului, în măsura în care au fost

evinși în acțiunea în revendicare.

Mai trebuie reținut că

în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, instanța de apel a statuat că,

în raport de considerentele hotărârii judecătorești ce constituie titlul reclamantei,

naționalizarea imobilului a fost nelegală, și mai mult, apartamentul s-a vândut

de către SC A. SA în timpul procesului inițiat de către reclamantă, fără ca unitatea

vânzătoare să informeze instanța de judecată, aceste aspecte determinând instanța

de apel să aprecieze că titlul reclamantei este mai bine caracterizat.

Sunt nefondate susținerile

recurenților cu privire la buna lor credință la momentul cumpărării imobilului,

deoarece acest aspect nu influențează criteriile de comparare a titlurilor într-o

acțiune în revendicare.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312, raportate la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenții-pârâți C.C., C.A.A., C.M.C. împotriva deciziei

nr. 25A din 1 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie

2013.