ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4500/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea din 06 iunie 2011, reclamanta C.I., prin mandatar B.M., i-a chemat în judecată pe pârâții C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, obligarea pârâților să-i lase în deplina proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sectorul 2. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. În subsidiar, a solicitat ca în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Municipiul București, să fie obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii în echivalent cu privire la apartamentul mai sus arătat.

Prin sentința civila nr. 2922 din 20 martie 1997, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare formulata de C.E. (în calitate de moștenitoare a soțului decedat, C.G.), în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, sens în care a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren și construcție. Ca urmare a rămânerii irevocabile a hotărârii, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția de retrocedare nr. R1. din 22 iulie 1997, în baza căreia a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire nr. P1. din dată de 21 august 1997 - prin care a fost restituită o parte din imobil. Apartamentul ce face obiectul cauzei nu a fost predat, pe motiv că fusese vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Până la pronunțarea sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997, SC A. SA nu a adus la cunoștința Judecătoriei Sectorului 2 București existența unui eventual contract de vânzare-cumpărare care să aibă ca obiect imobilul situat în București, str. A.V. Cu toate acestea, după întocmirea procesului-verbal de predare-primire din dată de 21 august 1997, SC A. SA a arătat ca apartamentul nr. X1 a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 09 ianuarie 1997, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către numiții C.I. și C.C. Părțile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare aveau cunoștința despre demersurile juridice ale autorilor reclamantei, însă, în pofida acestei stări de fapt, au hotărât să încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. V1.

din 09 ianuarie 1997. Or, în condițiile în care atât C.I. (care fusese notificat în anul 1996 cu privire la situația apartamentului), cât și Primăria Municipiului București (parte în Dosarul nr. 2010/1997) cunoșteau situația juridică a apartamentului, actul juridic mai sus menționat a fost încheiat cu rea-credință, prin fraudarea legii. În ceea ce privește titlul prezentat de reclamantă, acesta nu a fost invalidat prin actul ilegal de naționalizare, ci, dimpotrivă, a fost confirmat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, ceea ce conduce la concluzia că, în sensul actelor internaționale care protejează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, le-a fost recunoscut dreptul la un bun.

Pârâții C.C., C.A.A. și C.M.C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii privind restituirea în natură a apartamentului în litigiu, pretinzând că reclamanta a inițiat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, solicitând respingerea pe fond a acțiunii. Prin sentința civilă nr. 944 din 27 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins acțiunea în raport de aceasta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în raport de pârâții C.C., C.A.A. și C.M.C. Tribunalul a admis cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și l-a obligat pe acesta să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sector 2, soluționând notificarea nr. N1.

din 18 iulie 2001. Pentru a hotărî astfel, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001 și față de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a constatat că nici un text din Legea nr. 10/2001, nu consideră ca inadmisibile acțiunile de drept comun privind revendicarea unor imposibile preluate în mod abuziv care sunt pe rolul instanțelor judecătorești, ori care ar putea fi introduse, ci dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să poată apela și la prevederile Legii nr. 10/2001, dacă renunță la judecată sau dacă solicită suspendarea cauzei.

Excepția lipsei calității procesuale active, nu a fost primită de către tribunal pe considerentul că reclamanta a făcut dovada cu actele depuse la dosar că este moștenitoarea fostului proprietar C.G., care la rândul sau a fost moștenit de către C.E., decedată în 2001. De pe urma acesteia a rămas ca unic moștenitor C.M., decedat la 24 mai 2002, la moștenirea sa venind reclamanta în calitate de soție supraviețuitoare și sora defunctului, R.S.M.A. care a renunțat la drepturile sale cu privire la imobilul în litigiu, așa cum rezultă cu putere de lucru judecat din conținutul deciziei civile 1151 din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, în Dosarul nr. 1388/299/2006, care a avut ca obiect partajul succesoral de pe urma defunctului C.G.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, a fost admisă de către instanță, întrucât aceasta a avut doar calitatea de mandatar al Municipiului București la încheierea contractului de vânzare - cumpărare V1./0901/1997 și în această situație nu răspunde decât potrivit regulilor care reglementează mandatul, iar comisionul încasat constituie contravaloarea muncii prestate în îndeplinirea mandatului acordat de Primăria Municipiului București. Cu privire la acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța a analizat titlurile de proprietate ale acestora din perspectiva temeiului de drept invocat de către reclamantă și făcând aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Astfel, a reținut că titlul de proprietate al reclamantei provine prin succesiune legală de la adevăratul proprietar al imobilului și anume C.G. Titlul de proprietate al pârâților provine dintr-un contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlu care nu a fost desființat prin anularea contractului de vânzare - cumpărare V1. din 09 ianuarie 1997. Reclamanta nu a dovedit că i-ar fi notificat pe foștii chiriași despre intenția sa de a dobândi imobilul în natură și nici că ar fi existat pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune în revendicare cu privire la apartamentul nr. X1. situat în str. A.V. sector 2, așa cum rezultă din adresa emisă de SC A. SA sub nr. A127 din 01 februarie 2002. Anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către pârâții persoane fizice, titlul statului nu fusese anulat.

Mai mult, sentința civilă 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecători Sectorului 2 București în Dosarul nr. 2010/1997 și în care reclamanta C.E. s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, nu le este opozabilă pârâților persoane fizice din prezenta cauză, căci nu au fost părți în proces, iar pe de altă parte, sentința a fost pronunțată după încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate de către C.I., autorul pârâților persoane fizice. Mai mult, contractul de vânzare - cumpărare al autorului acestora a fost înscris la OCPI Sector 2 pentru opozabilitate față de terți, anterior cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta din prezenta cauză, tot odată fiind intabulat și dreptul pârâților C.C., C.B.

și C.A.A. de proprietate asupra imobilului dobândit în calitate de moștenitori legali ai lui C.I. Astfel fiind, pârâții C. și respectiv autorul acestora au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 18 pct. d din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul a avut în vedere și faptul că pârâții exercită posesia asupra imobilului în temeiul unui titlu valabil care se impune a fi menținut și respectat și pentru a da expresie principiului siguranței circuitului civil.

Uzând de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, împrejurare care nu o lipsește de contravaloarea bunului său, astfel încât nu există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, așa cum s-a pronunțat și C.E.D.O. în cauza Păduraru contra României și cauza Kopecky contra Slovaciei. În raport de aceste considerente, tribunalul a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru apartamentul din litigiu.

Prin decizia civilă nr. 25A din dată de 1 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.I., împotriva sentinței civile nr. 944 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46144/3/2011, în contradictoriu cu intimații-pârâți C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA. A schimbat în parte sentința, în sensul că a admis capătul de cerere privind revendicarea. Au fost obligați pe pârâții C.C., C.A.A. și C.M.C. să predea reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sectorul 2. S-au înlăturat dispozițiile privind obligarea Municipiul București, prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sector 2, în soluționarea notificării nr. N1.

din 18 iulie 2001 și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanta a investit tribunalul cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. X1 din imobilul situat în București, str. A.V., sector 2, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. Numai în subsidiar, respectiv în condițiile în care acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta a pretins ca pârâtul Municipiul București să fie obligat a emite o dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la capătul principal de cerere al acțiunii, Curtea constată că, prin sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat, în considerente, ilegalitatea naționalizării imobilului situat în București, str. A.V., sector 2, format din teren în suprafață de 232 mp și construcție. Prin dispozitiv, pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i predea imobilul în întregul său, reclamantei C.E., autoarea reclamantei, în deplină proprietate și posesie. Prin decizia civilă nr. 172/A din 04 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin constatarea perimării recursului, pârâții T.N.

și T.E. au fost obligați să-i lase autorului reclamantei C.M., în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. X2. din același imobil. Ca și în situația apartamentului nr. X1., cu care reclamanta a investit instanța în prezentul litigiu, Municipiul București, prin SC A. SA, înstrăinase la dată de 16 ianuarie 1997, către chiriașii T.N. și T.E., celălalt apartament din imobil, respectiv, apartamentul nr. X2, în condițiile Legii nr. 112/1995. Instanța a statuat că prin efectul sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, preluarea imobilului la stat în întregului săi, în baza decretului nr. 92/1950, este nelegală, astfel încât chiriașii au cumpărat apartamentul nr. X2.

din imobil de la statul neproprietar. Curtea reține că sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat și având un caracter declarativ sub aspectul statuării ilegalității naționalizării, produce efecte erga omnes, identice și în prezenta cauză. Sub acest aspect, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra României, dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, reclamanții din acțiunile în revendicare respective erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanțele în mod greșit le-au respins acțiunile în revendicare.

Instanța europeană a conchis că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Reclamanții au fost socotiți ca fiind beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanți a imobilului în litigiu. Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Or, în speță, prin sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, nu numai că s-a constatat ilegalitatea naționalizării, dar statul, reprezentat prin unitatea administrativ-teritorială, a și fost obligat să-i predea întregul bun, deci, inclusiv apartamentul nr. X1 și terenul aferent, în deplină proprietate și liniștită posesie, autoarei reclamantei. Astfel fiind, reclamanta este titulara unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În condițiile în care se constată că reclamanta are un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în timp ce pârâta și autorul celorlalți pârâți persoane fizice, au cumpărat același imobil de la statul neproprietar, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu este anulat, în operațiunea de comparare de titlurilor părților, este preferabil titlul de proprietate al reclamantei. Prevederile Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, trebuie să fie, însă, interpretate în contextul tezei a II-a din dispozitivul acesteia, conform cu care în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Astfel fiind, și aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este înlăturată. În condițiile în care instanțele nu ar da eficiență sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat și practicii judiciare în materie din jurisprudența C.E.D.O., ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, sub aspectul încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, dar și prevederile art. 6 din Convenție, prin prisma pronunțării unor soluții contradictorii în legătură cu apartamentele aceluiași imobil. Pârâții dețin și ei un bun în sensul Convenției și, în acest sens, pot obține o creanță constând în prețul de piață al imobilului în condițiile art. 50 1 din Lega nr. 10/2001.

În schimb, măsurile reparatorii prin echivalent de care ar beneficia reclamanta în condițiile aceleiași legi, sunt iluzorii, iar acordarea lor este și în prezent suspendată. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții C.C., C.A.A. și C.M.C., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurenții au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c), art. 45 alin. (21) și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, înlăturând aplicarea legii speciale și procedând în mod nelegal la compararea titlurilor părților, deși titlul pârâților nu a fost anulat, iar titlul reclamanților nu le este opozabil, întrucât s-au judecat cu autoritatea teritorial-administrativă, și nu cu persoanele fizice.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții nu mai putea uza de calea dreptului comun, respectiv de acțiunea în revendicare în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., norma specială având prioritate. Instanța de apel a ignorat faptul că intimata-reclamantă a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. N1. din 18 iulie 2001, ceea ce nu-i mai permitea să formuleze acțiune în revendicare, încălcând principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Un alt argument adus de recurenți se referă la faptul că reclamanții nu au depus un titlu pentru imobilul pe care îl revendică, astfel încât nu pot combate titlul pârâților ce constă în contractul nr. V1. din 09 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, perfect valabil, mai ales că nu a fost anulat în justiție.

Interpretarea instanței de apel în ceea ce privește titlurile părților este în contradicție cu decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece recurenții-pârâți se pot prevala de un bun, pe când reclamanții nu au același statut. De altfel, legea specială dă prevalență dobânditorilor imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu foștilor proprietari care trebuie să apeleze la legea specială. Recurenții au dobândit imobilul cu bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar principiul securității raporturilor juridice civile trebuie respectat, în sensul ocrotirii dreptului de proprietate dobândit de pârâți asupra imobilului în litigiu.

S-a mai arătat de către recurenți că instanța a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., în sensul că a considerat că intimații-reclamanți au un bun, când în realitate, pârâții sunt cei care un bun în sensul Convenției, care trebuie ocrotit de statul român. Instanța anterioară trebuia să aibă în vedere argumentul adus de Curtea Europeană de la Strasbourg în cauza Raicu contra României, în sensul că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foștilor proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, cu privire la chiriașii-cumpărători de bună-credință. În fine, s-a susținut că remediul juridic pentru intimații-reclamanți constă în acordarea de măsuri reparatorii în baza legii speciale nu privarea de proprietate a unor cumpărători de bună-credință.

Recursul este nefondat. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Critica recurenților-pârâți privind greșita aplicare a deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, este nefondată. Astfel, potrivit dispozițiilor acestei decizii: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” În speță, intimata - reclamantă beneficiază de un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg, în baza sentinței civile nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, sentință irevocabilă, prin care i-a fost restituit în natură imobilul, respectiv apartamentul nr. X1 situat în București, str. A.V., sector 2. În hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a definit noțiunea de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, este neîndoielnic că intimata-reclamantă justifică existența unui bun în patrimoniul său, pe care își poate întemeia acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Așa fiind, rămân fără suport criticile recurenților privind deficiențele titlului reclamantei, care în cauză este hotărârea judecătorească irevocabilă și nu contractul antecesorilor săi, document pe care l-a folosit în procesul inițial.

Dealtfel, o hotărâre judecătorească prin care se consacră un drept real este opozabilă erga omnes, face dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu și constituie titlu, permițând justificarea calității procesuale active în acțiunea în revendicare. Este nefondată susținerea recurenților că sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu le este opozabilă, deoarece trebuie făcută distincția între relativitatea efectelor hotărârii judecătorești și opozabilitatea acesteia. Astfel, în ceea ce privește relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, părțile sunt ținute de dispozițiile instanței, acestea având posibilitatea să invoce un drept sau o obligație, dobândite în raport cu cealaltă parte litigioasă, iar în ceea ce privește opozabilitatea față de terți, hotărârea are valoarea unui instrument probator.

În consecință, argumentul adus de recurenți se referă la relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești și nu la opozabilitatea acestora. Așadar, reclamanta poate opune cu succes pârâților titlul său de proprietate, constând în hotărârea judecătorească, permițând astfel instanței să efectueze compararea de titluri. Chiar dacă și recurenții-pârâți pot invoca un bun în patrimoniul lor, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu nu a fost anulat, în raport de jurisprudența C.E.D.O. în cauza Atanasiu, titlul intimatei-reclamante prevalează în acțiunea în revendicare. Mai mult, trebuie subliniat că intimatei-reclamante i s-a restituit prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 2417/2002 apartamentul nr. X2.

din imobilul în litigiu, astfel încât pentru păstrarea unei jurisprudențe unitare, în sensul cauzei Tudor Tudor contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009, unde s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, se impune pronunțarea unei soluții similare, conform primcipiului ubi eadem ratio, eadem solutio.

Astfel, în măsura în care, atât prin sentința civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cât și prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 2417/2002, s-a statuat pe cale incidentală că imobilul a fost preluat abuziv, ca urmare a naționalizării nelegale, se impune soluția de restituire în natură, către foștii proprietari, a celor două apartamente situate în București, str. A.V., sector 2. În paragraful nr. 27 din hotărârea Tudor Tudor contra României se arată că în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică, mai ales în contextul existenței aceleiași situații juridice a persoanelor ce dobândiseră apartamente în același imobil.

În raport de aspectele menționate, trebuie acordată prioritate argumentelor de convenționalitate, astfel cum corect a procedat instanța de apel, făcând aplicațiunea tezei a II-a din decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, argumente care în speță înlătură de la aplicare legea specială, instanța de apel dând eficiență dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Recurenții-pârâți pot justifica, la rândul lor, existența în patrimoniul lor a unui bun, însă aceștia au la îndemână remediul juridic prevăzut de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că pot solicita prețul de piață al imobilului, în măsura în care au fost evinși în acțiunea în revendicare.

Mai trebuie reținut că în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, instanța de apel a statuat că, în raport de considerentele hotărârii judecătorești ce constituie titlul reclamantei, naționalizarea imobilului a fost nelegală, și mai mult, apartamentul s-a vândut de către SC A. SA în timpul procesului inițiat de către reclamantă, fără ca unitatea vânzătoare să informeze instanța de judecată, aceste aspecte determinând instanța de apel să aprecieze că titlul reclamantei este mai bine caracterizat. Sunt nefondate susținerile recurenților cu privire la buna lor credință la momentul cumpărării imobilului, deoarece acest aspect nu influențează criteriile de comparare a titlurilor într-o acțiune în revendicare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312, raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți C.C., C.A.A., C.M.C. împotriva deciziei nr. 25A din 1 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2013.