ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7101/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7101/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Acțiunea

Reclamanta G.S.R. a

chemat în judecată printr-o acțiune introdusă la 2 februarie 2009 pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 pe pârâții T.A., P.C.A., P.A.M., SC A.B. SA și

Municipiul București pentru a-i lăsa în deplină proprietate imobilul situat în

București, Str. P.U., sector 4.

Reclamanta a susținut

în motivarea acțiunii că imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950 și retrocedat ulterior autoarei ei L.F. prin decizia nr. 3819 din 23 mai

1997 a Judecătoriei Sectorului 4 București. L.F. a decedat, lăsând moștenitoare

pe N.S. care la rândul ei, decedând, a lăsat-o moștenitoare pe reclamantă, în calitate

de fiică.

S-a solicitat compararea

titlurilor de proprietate al reclamantei și respectiv, al pârâților, contractul

de vânzare - cumpărare nr. V1./1996 deținut de T.I. și T.A. (în urma decesului lui

T.I. au fost chemate în judecată fiicele moștenitoare ale acestuia, P.C.A. și P.A.M.).

Acțiunea a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile ”art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. și celelalte

norme juridice incidente în cauză”.

Judecătoria Sectorului

4 București prin sentința civilă nr. 795 din 29 ianuarie 2010 a declinat judecata

cauzei Tribunalului București.

Tribunalul București prin

sentința civilă nr. 138 din 28 ianuarie 2011 a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul general și SC A.B. SA și a

respins acțiunea față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive

a acestora.

Acțiunea a fost respinsă

ca nefondată împotriva celorlalte pârâte T.A., P.C.A. și P.A.M.

În motivarea acestei sentințe

instanța de fond a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General și SC

A.B. SA, a fost admisă, motivat de faptul că imobilul ce face obiectul revendicării

nu se mai află în proprietatea sau în posesia acestor pârâți, imobilul fiind înstrăinat

în temeiul Legii nr. 112/1995, iar revendicarea este acțiunea prin care proprietarul

care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței de judecată

să îi stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia

bunului de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. În ceea ce privește imobilul

ce face obiectul revendicării, tribunalul a reținut că imobilul a intrat în proprietatea

autoarei reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1928, respectiv

în patrimoniul numitului Ș.F., autorul numitei L.F., iar imobilul a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește sentința

civilă nr. 3819 din 23 mai 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București

în Dosarul nr. 3358/1997, prin care s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta

L.F., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și

s-a constatat că imobilul situat în București, str. P.U., sector 4, compus din teren

și construcții, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a fost obligat

pârâtul să lase reclamantei, imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie,

nu este o hotărâre judecătorească opozabilă pârâților din prezentul litigiu, întrucât

aceștia nu au fost părți litigante în cauza în care s-a pronunțat această hotărâre

iar, pe de altă parte, la momentul pronunțării acestei hotărâri judecătorești imobilul

nu se mai afla în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat către T.I. și T.A.,

în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din

12 decembrie 1996.

În ceea ce privește invocarea

de către pârâta P.A.M., ca apărare de fond, a uzucapiunii de scurtă durată, prin

întâmpinarea depusă în fața judecătoriei, tribunalul reține că această apărare este

întemeiată.

Pentru dobândirea dreptului

de proprietate imobiliară, prin uzucapiunea de 10-20 de ani, așa cum este reglementată

de C. civ., este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: posesia

propriu-zisă să fie de bună-credință, să fie exercitată neîntrerupt timp de 10 ani

și posesia să se întemeieze pe un just titlu (art. 1895 C. civ.).

Or, în speța dedusă judecății,

tribunalul a constatat că autorul pârâtelor P.C.A. și P.A.M. a cumpărat împreună

cu cealaltă pârâtă în cauză, T.A., imobilul in temeiul Legii nr. 112/1995, la data

de 12 decembrie 1996, cumpărătorii făcând dovada actelor materiale de stăpânire

efectivă pe tot termenul prevăzut de lege, iar toate aceste acte materiale de stăpânire

reflectă intenția pârâților de a se comporta ca adevăratul titular al dreptului

de proprietate, ceea ce caracterizează o atitudine subiectivă specifică titularului

real al dreptului de proprietate, posesia intervenită unită cu posesia autorului

lor direct.

Totodată, s-a apreciat

că posesia este de bună-credință, care potrivit legii se prezuma, iar de asemenea,

în cauză este întrunită și condiția ca posesia să se întemeieze pe un just titlu,

adică pe un titlu translativ de proprietate care provine de la altcineva decât adevăratul

proprietar, în sensul că bunul imobil a fost vândut cumpărătorilor în temeiul Legii

nr. 112/1995 de către Primăria Municipiului București, deși preluarea este una fără

titlu valabil.

Tribunalul a mai reținut

că între părți s-a mai purtat un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară

și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, însă, prin sentința civilă nr. 6767 din 12

decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sector 4 în Dosarul nr. 10332/4/2005,

s-a admis excepția perimării și s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind

perimată or, o cerere de chemare în judecată pentru care s-a constatată intervenită

perimarea nu întrerupe termenul de prescripție achizitivă, care este împlinit chiar

și în privința pârâtei care domiciliază în străinătate.

Instanțele de judecata

sunt abilitate să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia. Această analiză s-a impus a fi făcută deoarece instanța a fost investită

cu capătul de cerere ce are ca obiect revendicare imobiliară.

Încălcând Constituția,

Declarația Universală a Drepturilor Omului - 1948 și art. 481 C. civ., instanța

a apreciat că trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950

nu poate constitui un titlu valabil al statului, acesta deținând imobilul în baza

unui titlu nevalid.

Având în vedere practica

judiciară recentă, față de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Î.C.C.J. într-un recurs

în interesul legii, instanța a apreciat necesar a se verifica în ce măsură s-a formulat

notificare cu privire la imobilul revendicat, pentru a da curs procedurii de comparare

a titlurilor de proprietate, chestiune ce s-a considerat că ține de temeinicia cererii.

Instituirea unor termene

pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și

efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la

fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. care

și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor

juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate

recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța a reținut că

în cauza Raicu contra României, C.E.D.O. a statuat că persoanele care și-au dobândit

cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea

vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. S-a mai

făcut apel la echilibrul just care trebuie menținut între exigențele interesului

general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale

individului.

În speța dedusă judecății,

în favoarea pârâților instanța a reținut buna credință a acestora la dobândirea

dreptului de proprietatea și uzucapiunea de scurtă durată.

Distinct de toate aceste

susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, prevederile legii speciale

fiind obligatorii pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Tribunalul a apreciat

că acțiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent de considerentele arătate

de către reclamantă prin acțiune, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării

de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea

în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale, deși dosarul de notificare introdus separat de reclamantă

în baza Legii 10/2001, nu a fost soluționat, nefiind complet.

S-a concluzionat că dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea

în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul

pretențiilor deduse judecății, fără însă a se mai considera că Legea nr. 10/2001

atrage inadmisibilitatea acțiunii formulate.

Tribunalul a mai constatat

că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.

10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care, prin aceasta, nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație neîntrunită

în cauză deoarece există un act juridic neatacat în termenul prevăzut art. 45 din

Legea nr. 10/2001, iar subdobânditorul are un titlu de proprietate consolidat.

S-a observat că jurisprudența

conturată de C.E.D.O. - prin care a fost obligat statul român să restituie reclamanților

apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau, în caz de nerestituire,

să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit

- nu este aplicabilă în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în

care C.E.D.O. a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat

chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă

de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în

contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre

soluționată irevocabil privind imobilul, în principiu, anterioară datei la care

s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin

care pârâtul-stat fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei

imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului, situație

ce nu se regăsește în speță.

S-a reținut că și pârâții

au un bun în sensul Convenției, iar aceștia au fost de bună credință la data dobândirii

bunului, legea speciala înlăturând de la aplicare dreptul comun. Tribunalul a apreciat

că prin admiterea acțiunii în revendicare - pentru că titlul de proprietate al reclamantei

ar fi mai vechi, și că aceasta are un bun în sensul Convenției - nu se poate aduce

atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de buna-credința, chiar

și în măsura în care preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil.

Tribunalul a mai constatat

că în cauză și reclamanta intră la rându-i sub protecția art. 1 din Protocolul 1

Adițional la C.E.D.O., față de împrejurarea că privarea de bunul său s-a făcut fără

titlu valabil.

Cu toate acestea s-a apreciat

că această soluție nu este contrară spiritului jurisprudenței C.E.D.O., deoarece

nu se poate remedia situația juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil

a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului, de la un

cumpărător de bună-credință, iar obligația de remediere a preluării nelegale a bunului,

aparține statului și nu pârâților, reclamanta având posibilitatea să pretindă despăgubiri

de la Statul Român printr-o notificare formulata în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai constatat ca fiind

de interes pentru soluționarea cauzei faptul că reclamanta nu a înțeles să urmeze

în mod eficient procedura Legii 10/2001 care ar fi putut să îi asigure o reparație

constând în valoarea de circulație a imobilului, dosarul său de notificare trebuia

completat cu serie de înscrisuri, iar refuzul de soluționare al notificării putea

fi cenzurat la instanța de judecată, în acest sens fiind decizia nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Curtea de Apel București,

secția a IV - a civilă, prin decizia nr. 49 A din 6 februarie 2012 a admis apelul

reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, Str. P.U., păstrând restul dispozițiilor sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a admis acțiunea autoarei

reclamantei din prezenta cauză și s-a constatat că titlul Statului Român asupra

imobilului în litigiu, preluat în baza Decretului nr. 92/1950 nu este valabil și

că autoarea reclamantei are un drept de proprietate „valabil și neîntrerupt”.

S-a mai dispus obligarea

pârâtului din acea cauză Consiliul General al Municipiului București, să lase autoarei

reclamantei în proprietate și posesie imobilul litigios.

S-a reținut că prin contractul

de vânzare - cumpărare nr. V1./1996, soții T.I. și T.L.A. au cumpărat imobilul litigios

în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a constatat că revendicarea

imobilului - pe calea dreptului comun prin compararea celor două titluri, reclamanta

susținând că titlul său este preferabil - este justificată atât din perspectiva

comparării titlului reclamantei cu cel obținut de pârâte în baza Legii nr. 112/1995

cât și din perspectiva uzucapiunii de scurtă durată invocată de pârâte.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O. - cauza Atanasiu vs. România - calea de redobândire a drepturilor foștilor

proprietari, asupra imobilelor preluate de Statul Român în perioada 1945 - 1989,

este calea legii speciale, de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun având un caracter subsidiar procedurii speciale.

Curtea de apel a observat

însă că, potrivit pct. 140 din considerentele cauzei amintite - existența unei hotărâri

judecătorești de constatare a dreptului fostului proprietar și de obligare a administrației

de a restitui în natură imobilul, presupune pe de o parte reținerea noțiunii de

„bun” în patrimoniul fostului proprietar și pe de altă parte o ingerință a administrației

în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

S-a constatat că în speța

de față, sentința civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, cuprinde

ambele condiții cumulative cerute de Curtea Europeană - constatarea dreptului și

obligația de restituire în natură.

În acest context, s-a

apreciat că este preferabil titlul reclamantei în raport cu cel dobândit de pârte

în baza Legii nr. 112/1995.

Ca o consecință logică,

instanța a apreciat că titlul reclamantei va prevala și în fața uzucapiunii invocate

de pârâte, uzucapiune ce își are sorgintea și existența juridică tocmai în actul

încheiat în anul 1996 în baza Legii nr. 112/1995, act care, a reținut instanța de

apel, nu are capacitatea juridică de a prevala în fața titlului originar al reclamantei.

Împotriva deciziei

nr. 49 A/2012 au declarat în termen recurs pârâții Municipiul București prin Primarul

General, P.A.M., T.A. și P.C.A.

Recursul pârâtei P.A.M.

a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a considerat

decizia nr. 49 A /2012 ca fiind nelegală și netemeinică pentru că sentința civilă

nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 București, invocată de reclamantă, nu

îi este opozabilă în raport de art. 563 alin. (4) C. civ. față de împrejurarea că

nu a participat în procesul intentat de L.F., Consiliului General al Municipiului

București, chiriașii apartamentului X5. din imobil au cumpărat apartamentul în temeiul

Legii nr. 112/1995. Hotărârea nr. 3819/1997 nu poate fi pusă în aplicare cu privire

la posesorii ap. X5.

Condiția prin care C.E.D.O.

are în vedere constatarea dreptului și obligației de restituire în natură se referă

la hotărârile care sunt opozabile posesorului bunului revendicat iar imobilul pentru

a dobândi calitatea de „bun” va trebui să existe în patrimoniul celui care are obligația

de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate. În cazul dedus judecății opozabilitatea

hotărârii și existența imobilului în patrimoniu nu sunt realizate, ceea ce conduce

la concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a jurisprudenței C.E.D.O.

O altă critică a privit

greșita apreciere că acțiunea în revendicare nu poate fi sancționată de uzucapiunea

de scurtă durată.

Imobilul a fost dobândit

de pârâtă prin autorii ei în 1996 iar reclamanta a formulat acțiune în revendicare

în 2009. Ca urmare, după 10 ani conform art. 1895 C. civ. se prescrie acțiunea în

revendicare pe dreptul comun pe criteriul comparării titlului conform vechiului

C. civ. și art. 530 din noul C. civ.

O altă critică s-a referit

la greșita apreciere că se poate da preferință titlului reclamantei când titlul

pârâtei conferă acesteia capacitate juridică în fața oricărui terț, fiind înscris

și în cartea funciară.

Conform art. 45 pct. 2

2

din Legea nr. 10/2001 pârâta are un titlu, intabulat prin încheierea nr. 13127 din

2 august 2006, opozabil terțului de la data încheierii contractului de cumpărare.

S-a criticat faptul că

instanța de apel nu a avut în vedere considerente privind termenul de uzucapiune

(referitor la întreruperea acestuia) ci faptul că actul încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 nu are capacitatea juridică de a prevala în fața titlului original

al reclamantei, motiv pentru care titlul reclamantei ar avea prevalență și față

de uzucapiunea invocată de pârâtă.

S-a mai susținut că temeiul

juridic al acțiunii este art. 480 C. civ. care este unul generic pentru că nu există

o prevedere legală care să arate preferabilitatea unui titlu față de actul provenind

de la autori diferiți.

Recurenta a apreciat că

în momentul de față Legea nr. 10/2001 indică un criteriu de preferabilitate pentru

actele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, efectuate cu bună - credință și

care nu au fost desființate, motiv pentru care titlul pârâtelor are preferință.

Recursul pârâtelor T.L.A.

și P.C.A. a fost întemeiat în drept pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.

În fapt s-au invocat următoarele:

Cu singura excepție a

invocării pct. 140 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României, instanța

de apel nu motivează care sunt temeiurile de drept și argumentele juridice pentru

preferarea actului prezentat de reclamantă și pentru totala ineficiență a actului

de proprietate prezentat de pârâte.

De asemenea s-a criticat

ca greșită aprecierea că în cauză nu operează prescripția achizitiv, i

nstanța neinvocând nici

un temei de drept substanțial care să stea la baza admiterii apelului, respectiv

admiterii acțiunii reclamantei.

S-a mai susținut că decizia

nu cuprinde nici o argumentație juridică pentru concluzia că acțiunea în revendicare

prin comparare de titluri trebuie admisă pe fond, întrucât titlul reclamantei este

preferabil titlului pârâtelor coproprietare.

Cantonându-se la câteva aserțiuni cu caracter

general, decizia atacată nu oferă practic argumentele pentru care s-a considerat

fondat apelul reclamantei. Or, art. 261 C. proc. civ. impune în mod imperativ obligația

ca în hotărâre să se identifice motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței că se impune primirea cererilor reclamanților și, în mod corespunzător,

motivele pentru care s-au respins apărările pârâtelor.

Argumentelor de fapt și

de drept ale pârâtelor-intimate, formulate prin întâmpinare, instanța de apel nu

le opune nici un contra-argument. și ca urmare lipsa motivării atrage încălcarea

dispozițiilor art. 261 alin. (

1

)

pct. 5 C. proc. civ.

S-a mai invocat că hotărârea

încalcă dispozițiile exprese ale Legii 10/2001, lege specială în vigoare și deplin

aplicabilă, conform cărora nu pot fi restituite imobilele legal înstrăinate, în

temeiul Legii 112/1995, chiriașilor de bună-credință,.

Imobilul din str. P.U.,

sector 4, a trecut în proprietatea statului cu titlu,

și anume în temeiul Decretului

nr. 92/1950. poziția nr. 5684, iar apoi a fost vândut chiriașilor prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. V1. din 12 decembrie 1996, încheiat în temeiul drepturilor

conferite acestora de o lege specială, și a nume Legea nr. 112/1995.

S-a mai invocat faptul

că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista nici o hotărâre

care să constate nevalabilitatea titlului statului.

Or, potrivit Legii nr.

213/1998, constatarea nevalabilității titlului statului era apanajul exclusiv al

instanței judecătorești, astfel că vânzătorii și cumpărătorii nu erau ținuți să

facă judecăți de valoare asupra acestuia. Cu alte cuvinte, era necesar și suficient

faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950,

pentru a deveni aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 dispozițiile imperative

ale acestei legii fiind întrutotul respectate. De altfel, reclamanta însăși, în

cererea de chemare în judecată a solicitat a se compara titlul vechi al autorului

său, cu titlul pârâtelor, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, plecându-se de

la premisa valabilității depline a celui de-al doilea.

Ulterior vânzării, prin

sentința civilă nr. 3819 din data de 23 mai 1997, intr-un proces purtat doar în

contradictoriu cu C.G.M.B., s-a constatat că imobilul a trecut in mod ilegal în

proprietatea statului.

Titlul statului a fost

considerat nevalabil în urma unei judecăți la care pârâtele nu am fost citate și

nu și-au putut face apărări.

Acel proces a fost soluționat

la primul termen de judecată, în cauză pârâtul C.G.M.B. nu a făcut practic nici

o apărare, hotărârea nefiind atacată nici cu apel, nici cu recurs.

Mai mult, situația juridică

depusă la dosar era una falsă. în sensul că nu era în concordanță cu realitatea,

prin neprecizarea faptului esențial că au fost înstrăinate 4 apartamente, cele patru

familii, printre care și cea a pârâtelor, locuind în imobil.

Legea nr. 10/2001 a instituit

un criteriu legal de preferabilitate al titlului proprietarului ce a dobândit proprietatea

în mod legal și cu bună-credință în temeiul Legii 112/1995 [art. 18 lit. c) și

art. 46 alin. (2)].

Recurentele au invocat

jurisprudența Curții Constituționale în c

are s-a statuat în mod repetat că „legiuitorul

a înțeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul

de bună credință al bunului imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalentei

interesului subdobânditorului de bună credință a fost impusă de rațiuni care vizează

asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

Din punct de vedere juridic soluția se fundamentează pe principiul validității aparenței

în drept, a cărei esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”

(Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003 - Curtea Constituțională).

Decizia RIL 33/2008 a

Înalta Curte de Casație și Justiție menține aceeași îndrumare pentru instanțe, în

temeiul principiilor: specialia generalibus derogant, securitatea raporturilor juridice

și respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a mai criticat decizia

atacată pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

potrivit cărora numai instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului statului,

iar

la data înstrăinării nu exista o astfel de hotărâre judecătorească. S-a mai criticat

faptul că au fost ignorate dispozițiile alin. (2) al aceluiași art. 6 din Legea

nr. 213/1998 se arată că imobilele intrate în proprietatea statului tară titlu valabil

pot fi revendicate de proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație,

Legea nr. 10/2001 fiind tocmai o astfel de lege de reparație, în sfera ei de aplicare

intrând și imobilul în litigiu.

Aplicarea cu prioritate

a Legii nr. 10/2001

a

fost consacrată expres legislativ prin art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 introdus

prin Legea nr. 1/2009 și confirmată și prin Deciziile nr. 57/2007 și nr. 33/2008

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea a două recursuri

în interesul legii, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, lege care prevede

în art. 18 pct. c, o singură modalitate de reparație pentru situația în care imobilul

a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

numai prin echivalent.

S-a mai invocat faptul

că reclamanta a ales calea Legii nr. 10/2001, depunând notificare la Primăria Municipiului

București pentru imobilul în litigiu, nesoluționată încă, din lipsa de diligentă

a reclamantei care nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare, și nici nu a

solicitat suspendarea soluționării acesteia. Reclamanta ignoră cu desăvârșire principiul

„electa una via” încercând, pe de o parte, să obțină măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, de la autoritățile în drept iar pe de altă parte, să obțină reparație

prin promovarea unei acțiuni în revendicare direct împotriva actualilor proprietari

ai imobilului.

O altă critică a privit

faptul că într-o revendicare pe dreptul comun, instanța a încălcat dispozițiile

dreptului comun referitoare la uzucapiunea scurtă (1895 s. urm, C. civ.,) instanța

de apel înlăturând fără nici o motivare apărările pe acest aspect, ceea ce implică

o încălcare flagrantă a dispozițiilor legale care reglementează această instituție

juridică.

S-a mai criticat încălcarea

art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudența

C.E.D.O. Recurentele au invocat faptul că și ele s

e prevalează de un „bun”

în sensul art.

I

din

Primul Protocol al Convenției europene a drepturilor omului, solicitând la rândul

lor, protecția dreptului lor de proprietate asupra aceluiași bun, solicitare

ignorață de instanță.

A fost invocată cauza

Păduraru contra României în care Curtea europeană a reafirmat opinia exprimată și

în cauza Kopecky contra Slovaciei, în sensul că statelor contractante , Convenția

nu le impune nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor

cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art.

I

din Protocolul nr.

I

adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care accepta să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte

ca ele să ratifice Convenția. Documentul internațional nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform

atributelor dreptului de proprietate. Odată ce a fost adoptată o soluție de către

stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita

pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Instanța a aplicat greșit,

desprins din contextul general, pct. 140 din hotărârea - pilot a C.E.D.O. din 12

octombrie 2010, publicata în M. Of. din 21 noiembrie 2010, în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României. Nu s-au avut în vedere cele statuate prin aceeași

hotărâre la pct. 144 și

145, potrivit cărora „constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului

nu atrage după sine în mod

automat

o cerere de restituire a bunului, ea dă dreptul

la o despăgubire”.

În aceeași Hotărâre, la

pct. 50, se menționează că legislația specială actuală aplicabilă în dreptul românesc

nu mai permite ca fostul proprietar al bunului legal vândut în temeiul Legii 112/1995

să beneficieze de o acțiune in restituire, ci doar de măsuri de reparație.

Expressis verbis,

la pct. 73 din această

hotărâre-pilot a C.E.D.O., se menționează, că:

„Prin două decizii,

nr. LIII(53) din 4 iunie 2008 și 33 din 9 iunie 2008, publicate in M. Of. al României.

Partea l. nr. 69 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuând tot cu privire

la două recursuri in interesul legii, au hotărât că după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 acțiunile in revendicare ale bunurilor expropriate sau naționalizate

înainte de 1999, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementată prin

Legea nr. 10 2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepțional, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat că persoana care deține un „bun”, în sensul

art. 1 din Protocolul nr.

I

din Convenție, ar putea introduce o acțiune în

revendicare, cu

condiția

ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terții de

bună credință”.

Recurenta a susținut că

instanța de apel a confundat, în cazul de față, admisibilitatea acțiunii

în revendicare, cu temeinicia

acesteia.

S-a mai criticat decizia

atacată, susținându-se că aceasta încalcă flagrant decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL, obligatorie pentru instanțe în temeiul

art. 329 alin. (2) C. proc. civ., în care se consacră principiile: specialia geberalibus

derogant, cel al securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului

de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Recurentele au invocat

jurisprudența C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, care a stabilit că

exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului

de bună-credință, oricare dintre aceștia neputând fi lipsit de proprietate decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

S-a mai invocat necesitatea

de a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura

legea interna intră în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisa fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Este evident că întotdeauna

titlul fostului proprietar este mai vechi decât al actualului proprietar, care a

dobândit ulterior imobilul, prin cumpărare de la Statul Român. În logica instanței

de apel ar însemna ca întotdeauna în aceste comparări de titluri să primească câștig

de cauză fostul proprietar.

În această logică se lasă

însă fără nici un conținut și finalitate întregul sistem de legi speciale reparatorii,

ceea ce nu poate fi admis într-un stat de drept.

În orice caz, nu ar fi

posibil ca o creație a doctrinei și jurisprudenței (cum e compararea de titluri),

fără o consacrare legislativă expresă, să înlăture de la aplicare o lege specială

aflată în vigoare, mai ales că acțiunea a fost promovată mult după intrarea în vigoare

a legii noi, și chiar după împlinirea termenului de prescripție achizitivă!

Jurisprudența foarte recentă

a C.E.D.O., exprimată într-o hotărâre pilot împotriva României, recunoaște existența

legii 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor și nu s-a statuat că aceasta

ar fi contrară Convenției Europene, sub aspectul posibilității de a se acorda măsuri

reparatorii prin echivalent în situația în care bunul revendicat a fost legal înstrăinat

altei persoane.

Recursul Municipiului

București a fost întemeiat în drept pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în fapt criticându-se hotărârea Curții de Apel pentru următoarele motive:

S-a susținut că momentul

efectiv de încheiere al contractelor de vânzare - cumpărare este elementul necesar

a fi avut în vedere la analiza respectării sau nu a condițiilor de valabilitate

ale actului juridic și a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect recurentul

a apreciat că au fost respectate condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948

C. civ. - capacitate, consimțământ, obiect și cauză, precum și dispozițiile Legii

nr. 112/1995, cererea pârâtei fiind avizată favorabil de oficiul juridic, în raport

de situația de fapt, reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul

era ocupat de chiriași, condiția ca imobilul să fie deținut de terțul subdobânditor

era îndeplinită pentru a-i fi transmis în proprietate iar nevalabilitatea titlului

statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare - cumpărare.

Recurentul pârât a mai susținut că nu se poate pretinde unei persoane adesea fără

cunoștințe juridice să analizeze valabilitatea titlului statului atâta timp cât

abia prin Legea nr. 213/1998 aceste aspecte urmau a fi soluționate doar de către

o instanță judecătorească.

Recursul acestui pârât,

transmis prin intermediul Curții de Apel inițial fără semnătură, a fost depus ulterior,

la filele 42 - 45 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu complinirea

semnăturii reprezentantului legal și a ștampiRON instituției.

recurs.

Examinând decizia atacată

prin prisma motivelor de recurs formulate în cele trei recursuri ale pârâților ,

se constată că aceasta este legală și temeinică.

Constatând că nu se pot

reține în cauză motive de modificare sau casare a deciziei, recursurile au fost

respinse ca neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează.

Recursul pârâtei P.A.M.

este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este invocat formal, nefiind susținut de nici o

critică concretă care să se regăsească în situațiile prevăzute de acest motiv de

recurs. Se constată de altfel că soluția Curții de Apel cuprinde motivele pentru

care a fost admis apelul reclamantei.

Motivele prevăzute de

punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. sunt nefondate.

Jurisprudența C.E.D.O.,

cât privește noțiunea de „bun” nu a fost greșit interpretată și aplicată în cauză.

Potrivit cauzei Maria

Atanasiu invocată de recurentă, în parag. 140 se stipulează în mod expres „

Curții îi

este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri"

și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual"

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,

Păduraru, menționată mai sus, parag. 65 și 75).”

Cerințele

sus-menționate sunt perfect întrunite în cauza dedusă judecății în sensul că reclamanta

are o hotărâre judecătorească definitivă și executorie (sentința nr. 3819/1997 a

Judecătoriei Sectorului 4 București) prin care i s-a recunoscut autoarei reclamantei

calitatea de proprietar („Constată că imobilul situat în București str. P.U. sector

4 compus din teren și construcțiile aferente a trecut în proprietatea statului fără

titlu ,reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil și neîntrerupt”)

și în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât

să lase reclamantei în deplină proprietate și folosință imobilul”).

Ca urmare,

titlul reclamantei - titlul autoarei sale , ranforsat prin hotărâre judecătorească

de restituire - supus comparației cu titlul pârâților - contractele de vânzare cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995 - a fost corect apreciat de instanța de apel ca fiind

titlu valabil căruia, pentru considerentele arătate, corect evaluate, a fost apreciat

ca având preferință, în raport cu titlul pârâților, care au dobândit bunul de la

un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu.

Împrejurarea

că titlul pârâților (contractul de cumpărare), nu a fost desființat este fără relevanță

aprecierea criteriilor de preferință, valabilitatea titlului fiind un element determinant

pentru realizarea comparației.

Nici împrejurarea

că sentința judecătorească invocată de reclamantă nu este opozabilă pârâților, pentru

motivul că aceștia nu au luat parte la acel proces, nu este de natură a elimina

criteriile de preferință ale acesteia în fața titlului pârâților.

Hotărârea

în discuție nu poate fi opusă pârâților din perspectiva autorității lucrului judecat,

în înțelesul condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., această excepție de altfel

nefiind invocată în cauză.

Cum însă autoritatea

lucrului judecat nu se suprapune peste puterea lucrului judecat, cele două noțiuni

nefiind sinonime, efectele puterii lucrului judecat ale unei hotărâri judecătorești,

se impun cu forță obligatorie și terților neparticipanți la procesul în discuție.

Cu alte cuvinte

, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces,

cu autoritate de lucru judecat , atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii,

sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel

de al doilea proces să se discute același obiect și aceeași cauză între aceleași

părți. Această din urmă situație se regăsește în cauza de față.

Sub acest

din urmă aspect în mod corect s-a apreciat de instanța de apel că uzucapiunea scurtă

de 10 ani, invocată de pârâți nu operează în raport de faptul că reclamanta și-a

consolidat titlul în sensul dobândirii, în patrimoniul său a unui „bun” în sensul

Protocolului adițional la Convenție, în anul 1997, în timp ce pârâții au dobândit

bunul de la un „proprietar” care îl deținea fără titlu. Invocarea ca justificare

a uzucapiunii de 10 ani a contractului de vânzare-cumpărare, întabulat în anul 2006,

după ce prin sentința civilă nr. 3819/1997 se infirmase cu putere de lucru judecat

titlul statului, a fost în mod legal apreciată ca inoperantă în cauză.

Acțiunea a

fost în mod corect întemeiată pe dispozițiile art. 481-481 C. civ. , dreptul comun,

având în vedere că la momentul apariției Legii nr. 10/2001, aceasta nu se mai aplica

imobilului în discuție care nu se mai afla deținut de una din entitățile expres

prevăzute de lege , față de care să se declanșeze procedura specială, ci se afla

în posesia unor persoane fizice chemate în judecată pentru acest motiv de reclamantă.

Ca urmare, nici criteriile de preferință pe care le invocă pârâții prevăzute în

art. 45 al legii speciale, nu sunt incidente în cauză.

Recursul pârâtelor

T.L.A. și P.C.A. au indicat critici concrete pentru nemotivarea deciziei atacate

, constatate a fi neîntemeiate pentru considerentele deja sus-expuse.

Răspunzând

motivelor de apel instanța a dat un răspuns și susținerilor pârâtelor din întâmpinare,

astfel că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C.

pr. civ, câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele

pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate , potrivit celor arătate,

ca fiind întemeiate și legale.

Celelalte

critici din acest recurs - referitoare la faptul că titlul statului de preluare

a bunului îl reprezintă D92/1950, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea

hotărârii judecătorești invocate de reclamantă, neaplicarea dispozițiilor deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât privește securitatea raporturilor

juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995, și preferabilitatea acestora în temeiul

Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greșita

interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., cauza Atanasiu - sunt

nefondate neputând fi primite pentru considerentele arătate deja în analiza recursului

pârâtei P.A.M.

Nu sunt întemeiate

nici criticile legate de nerespectarea parag. 50 și 73 din hotărârea pilot care

s-a stabilit că potrivit actuaRON legislații speciale din România nu se mai permite

ca fostul proprietar al bunului vândut în temeiul Legea nr. 112/1995, să beneficieze

de o acțiune în restituire ci doar de măsuri de reparație și, respectiv că în astfel

de revendicări, dreptul comun este înlăturat de la aplicare de legea specială, potrivit

deciziilor 53 și 33 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru considerentele

deja expuse în cauză corect a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 480-481

C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea dispoziții care nu se află la concurență,

în speța dedusă judecății, cu legea specială, pentru a fi înlăturate de aceasta.

Recursul pârâtului

Municipiul București, întemeiat pe motivul de nelegalitate prev. De art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nefondat.

Critica -

referitoare la greșita apreciere a valabilității contractului de vânzare cumpărare,

conform art. 948 C. civ., condițiile valabilității fiind apreciate la momentul încheierii

acestuia și nu ulterior - excede analizei făcute de instanțe care nu au fost investite

de altfel cu examinarea valabilității titlurilor aflate în concurs, ci cu compararea

acestora.

Pentru considerentele

reținute , în temeiul art. 312 C. proc. civ. au fost respinse ca nefondate recursurile

formulate de pârâți.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ. , constatând întemeiată cererea reclamantei intimate de cheltuieli

de judecată în sumă de 1200 RON, reprezentând plata onorariul avocatului ales, conform

chitanței nr. 14 din 5 noiembrie 2012 aflată la dosar, au fost obligați recurenții

pârâți la plata acestei sume către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, precum

și de pârâtele P.A.M., T.L.A. și P.C.A. împotriva deciziei nr. 49A din data de 6

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți

Municipiul București prin Primarul General, P.A.M., T.L.A. și P.C.A. la plata sumei

de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă G.S.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.