ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 2 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului

4 București,

reclamanta G.S.R.

a chemat în judecată pe pârâții T.A., P.C.A., P.A.M., SC A.V.L.B. SA și Municipiul

București pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str. P.U., sector 4.

S-a susținut, în esență, că imobilul în

litigiu, naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost retrocedat autoarei

reclamantei, L.F., prin sentința civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei

sectorului 4 București. S-a solicitat astfel, compararea titlurilor de proprietate,

respectiv cel al reclamantei cu cel al pârâților, contractul de vânzare-cumpărare

din 1996 deținut de T.A. și T.D., iar în urma decesului acestuia, P.C.A. și P.A.M.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 138 din 28 ianuarie

2011, Tribunalul București

a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București

și SC A.V.L.B. SA, a respins acțiunea față de acești pârâți, în considerarea acestei

excepții, și, ca nefondată, față de ceilalți pârâți.

Prin decizia civilă nr. 49 A din 6 februarie

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a obligat pârâții persoane fizice să lase reclamantei, în deplină proprietate

și liniștită posesie, imobilul în litigiu, păstrând totodată restul dispozițiilor

sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâtele persoane fizice și pârâtul Municipiul București.

Pârâta P.A.M. a invocat motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:

S-a susținut că decizia atacată este nelegală,

întrucât sentința civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 4 București

nu îi este opozabilă, față de împrejurarea că nu a participat în acel proces civil,

chiriașii fiind cumpărătorii apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Condiția prin care C.E.D.O. are în vedere

constatarea dreptului și corelativ, obligația de restituire în natură, se referă

la hotărârile care sunt opozabile posesorului bunului revendicat iar imobilul pentru

a dobândi calitatea de „bun” va trebui să existe în patrimoniul celui care are obligația

de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate. În cauza pendinte, opozabilitatea

hotărârii și existența imobilului în patrimoniu nu sunt realizate, ceea ce conduce

la concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a jurisprudenței C.E.D.O.

O altă critică a privit greșita apreciere

ca acțiunea în revendicare nu poate fi sancționată cu uzucapiunea de scurtă durată.

Imobilul a fost dobândit în anul 1996, iar reclamanta a formulat acțiunea în revendicare

în anul 2009. Ca urmare, după 10 ani, conform art. 1895 C. civ., acțiunea în revendicare

se prescrie achizitiv pe criteriul comparării titlului, conform vechiului C.

civ. și art. 530 din noul C. civ.

O altă critică s-a referit fa greșita apreciere

că se poate da preferință titlului reclamantei, când titlul pârâtei conferă acesteia

capacitate juridică în fața oricărui terț, fiind înscris în cartea funciară. Conform

art. 45 pct. 2

2

din Legea nr. 10/2001, pârâta are un titlu, intabulat

prin încheierea nr. 13127 din 2 august 2006, opozabil terțului de la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai susținut că temeiul juridic al

acțiunii este art. 480 C. civ., care este unul generic, în condițiile în care nu

există o prevedere legală care să arate preferabilitatea unui titlu față de actul

provenind de la autori diferiți.

Pârâtele T.A. și P.C.A. au invocat motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele

critici de nelegalitate:

Cu singura excepție a invocării pct. 140

din hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Atanasiu contra României, instanța de

apel nu a motivat care sunt temeiurile de drept și argumentele juridice pentru preferarea

actului de proprietate al reclamantei în detrimentul celui deținut de pârâte.

S-a criticat totodată, ca greșită, aprecierea

că, în cauză, nu operează prescripția achizitivă, instanța neinvocând nici un temei

de drept care să stea la baza admiterii apelului, respectiv admiterii acțiunii reclamantei.

Decizia atacată nu cuprinde nici o argumentație

juridică pentru concluzia că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri trebuie

admisă pe fond, înlrucât titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor.

Cantonându-se la câteva aserțiuni cu caracter general, decizia nu oferă practic

argumentele pentru care s-a considerat fondat apelul reclamantei. Or, art. 261 C.

proc. civ. impune în mod imperativ obligația ea, în hotărâre, să se identifice motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței că se impune primirea cererilor

reclamanților și, în mod corespunzător, motivele pentru care s-au respins apărările

pârâtelor. Argumentelor de fapt și de drept ale pârâtelor, formulate prin întâmpinare,

instanța de apel nu le opune nici un contraargument și, ca urmare, lipsa motivării

atrage încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea a încălcat dispozițiile exprese

ale Legii nr. 10/2001, lege specială și pe deplin aplicabilă, conform cărora nu

pot fi restituite imobilele legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașilor

de bună-credință. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista

nici o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului. Or, potrivit

Legii nr. 213/1998, constatarea nevalabilității titlului statului era apanajul exclusiv

al instanței judecătorești, astfel că vânzătorii și cumpărătorii nu erau ținuți

să facă judecăți de valoare asupra acestuia.

Cu alte cuvinte, era necesar și suficient

faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950,

pentru a deveni aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, dispozițiile imperative

ale acestei legii fiind întrutotul respectate.

De altfel, reclamanta însăși, în cererea

de chemare în judecată, a solicitat a se compara titlul vechi al autorului său,

cu titlul pârâtelor, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, plecându-se de la premisa

valabilității depline a celui de-al doilea. Ulterior vânzării, prin sentința civilă

nr. 3819 din 23 mai 1997, într-un proces purtat doar în contradictoriu cu reprezentantul

statului, s-a constatat că imobilul a trecut în mod nelegal în proprietatea statului.

Titlul statului a fost considerat nevalabil în urma unei judecăți la care pârâtele

nu am fost citate și nici nu și-au putut face apărări. Procesul a fost soluționat

la primul termen de judecată, pârâtul în cauză nefăcând nici o apărare. Mai mult,

situația juridică depusă Ia dosar a fost una falsă, prin neprecizarea faptului esențial

că au fost înstrăinate patru apartamente, cele patru familii, printre care și cea

a pârâtelor, locuind în imobil. Legea nr. 10/2001 a instituit un criteriu legal

de preferabilitate al titlului proprietarului ce a dobândit proprietatea în mod

legal și cu bună-credință în temeiul Legii nr. 112/3995 [art. 18 lit. c) și

art. 46 alin. (2)].

Recurentele-pârâte au invocat jurisprudența

Curții Constituționale în care s-a statuat în mod repetat că „legiuitorul a înțeles

ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de

bună credință al bunului imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalentei

interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă de rațiuni care vizează

asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

Din punct de vedere juridic soluția se fundamentează pe principiul validității aparenței

în drept, a cărei esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus"

(Decizia nr. 69/2003, Curtea Constituțională).

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție menține aceeași îndrumare pentru instanțe, în temeiul principiilor:

specialia generalibus derogant, securitatea raporturilor juridice și respectarea

dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a mai criticat decizia și pentru încălcarea

prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanțele

judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului statului, iar

la data înstrăinării nu există o astfel de hotărâre judecătorească.

S-a susținut și faptul că au fost ignorate

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora imobilele intrate

în proprietatea statului fără titlu valabil pot fi revendicate de proprietari dacă

nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 fiind tocmai

o astfel de lege de reparație.

Aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001

a fost consacrata expres legislativ prin art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

introdus prin Legea nr. 1/2009 și confirmată și prin deciziile nr. 57/2007 și

nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea

a două recursuri în interesul legii, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001,

lege care prevede în art. 18 lit. c), o singură modalitate de reparație pentru situația

în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, numai prin echivalent.

S-a invocat și faptul că reclamanta a ales

calea Legii nr. 10/2001, depunând notificare la Primăria Municipiului București

pentru imobilul în litigiu, nesoluționată din lipsa de diligentă a reclamantei care

nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare și nici nu a solicitat suspendarea

soluționării acesteia. Reclamanta a ignorat cu desăvârșire principiul electa una

via, încercând, pe de o parte, să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001, iar pe de altă parte, să obțină reparația civilă prin promovarea unei

acțiuni în revendicare, direct împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Într-o

revendicare pe dreptul comun, instanța a încălcat dispozițiile referitoare la uzucapiunea

scurtă, art. 1895 și urm. C. civ., instanța de apel înlăturând fără nici o motivare

apărările pe acest aspect, ceea ce implică o încălcare flagrantă a dispozițiilor

legale care reglementează această instituție juridică.

S-a mai susținut încălcarea art. 1 din

Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O.,

recurentele-pârâte au invocat faptul că și ele se prevalează de un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, solicitând

la rândul lor, protecția dreptului lor de proprietate asupra aceluiași bun, solicitare

ignorată de instanță. A fost invocată astfel cauza Păduraru contra României, în

care C.E.D.O. a reafirmat opinia exprimată și în cauza Kopecky contra Slovaciei,

în sensul că statelor contractante,

Convenția nu le impune nici

o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte

ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte

ca ele să ratifice Convenția. Documentul internațional nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform

atributelor dreptului de proprietate. Odată ce a fost adoptată o soluție de către

stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita

pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții.

Instanța a aplicat greșit pct. 140 din

hotărârea, pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010, în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, în sensul că nu s-au avut în vedere cele statuate prin

aceeași hotărâre la pct. 144 și pct. 145, potrivit cărora „constatarea judiciară

a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat o cerere

de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire”. În aceeași hotărâre, la

pct. 50, se menționează că legislația specială actuală aplicabilă în dreptul românesc

nu mai permite ca fostul proprietar al bunului legal vândut în temeiul Legii

nr. 112/1995 să beneficieze de o acțiune în restituire, ci doar de măsuri de reparație.

Recurentele-pârâte au mai susținut că instanța

de apel a confundat admisibilitatea acțiunii în revendicare, cu temeinicia acesteia.

Decizia a încălcat flagrant decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în temeiul

art. 329 alin. (2) C. proc. civ., în care se consacră principiile: specialia geberalibus

derogant, cel al securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului

de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a invocat necesitatea de

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea

interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă

și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției,

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptui de a păstra

imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale,

unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisa fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Pârâtul Municipiul București a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că momentul efectiv de încheiere

al contractelor de vânzare-cumpărare este elementul necesar a fi avut în vedere

îa analiza respectării sau nu a condițiilor de valabilitate a actului juridic și

a dispozițiilor Legii nr. 112/1995. S-a susținut că au fost respectate condițiile

de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr.

112/1995: cererea pârâtei a fost avizată favorabil de oficiul juridic, în raport

de situația de fapt; reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul

era ocupat de chiriași, condiția ca imobilul să fie deținut de terțul subdobânditor

era îndeplinita pentru a-i fi transmis în proprietate; nevalabilitatea titlului

statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare;

nu se poate pretinde unei persoane, adesea fără cunoștințe juridice, să analizeze

valabilitatea titlului statului, atâta timp cât prin Legea nr. 213/1998 aceste aspecte

urmau a fi soluționate de către o instanță judecătorească.

Prin decizia civilă nr. 7101 din 20 noiembrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondate, recursurile formulate

de pârâtele P.A.M., T.A. și P.C.A. și de pârâtul Municipiul București.

În ce privește recursul pârâtei P.A.M.,

instanța supremă a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a fost invocat formal, nefiind susținut de nicio critică concretă care să

se regăsească în situațiile prevăzute de acest motiv de recurs, sentința curții

de apel cuprinzând motivele pentru care a fost admis apelul.

Referitor la motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., instanța a apreciat că acestea sunt

nefondate.

S-a apreciat că jurisprudență C.E.D.O.,

cât privește noțiunea de „bun” nu a fost greșit interpretată și aplicată în cauză,

cu referire strictă la parag. 140 al hotărârii pronunțate în cauza Măria Atanasiu.

Cerințele acestor referiri sunt perfect

întrunite în cauza pendinte, întrucât reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, sentința civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului

4 București, prin care i s-a recunoscut autoarei acesteia calitatea de proprietar

(„constată că imobilul situat în București str. P.U., sector 4, compus din teren

și construcțiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu, reclamanta

având un drept de proprietate asupra imobilului valabil și neîntrerupt”) și în dispozitivul

hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei

în deplină proprietate și folosință imobilul.”).

Ca urmare, titlul reclamantei supus comparației

cu titlul pârâților a fost corect apreciat de instanța de apel ca fiind titlu valabil

căruia, pentru considerentele arătate, corect evaluate, a fost apreciat ca având

preferință, în raport cu titlul pârâților, care au dobândit bunul de la un neproprietar,

statul preluând bunul fără titlu. Împrejurarea că titlul pârâților nu a fost desființat

este fără relevanță în cauză, aprecierea criteriilor de preferință, valabilitatea

titlului fiind un element determinant pentru realizarea comparației.

Nici împrejurarea că sentința judecătorească

invocată de reclamantă nu este opozabilă pârâților, pentru motivul că aceștia nu

au luat parte la acel proces, nu este de natură a elimina criteriile de preferință

ale acesteia în fața titlului pârâților.

Hotărârea în discuție nu poate fi opusă

pârâților din perspectiva autorității lucrului judecat, în înțelesul condițiilor

prevăzute de art. 1201 C. civ., această excepție nefiind invocată în cauză. Cum

autoritatea lucrului judecat nu se suprapune peste puterea lucrului judecat, cele

două noțiuni nefiind sinonime, efectele puterii lucrului judecat ale unei hotărâri

judecătorești, se impun cu forță obligatorie și terților neparticipanți la procesul

în discuție. Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată

în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă

exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea

sa, fără ca în cel de al doilea proces să se discute același obiect și aceeași cauză

între aceleași părți. Această din urmă situație se regăsește în cauza de față.

În mod corect s-a apreciat de instanța

de apel că uzucapiunea scurtă de 10 ani, invocată de pârâți nu operează, în raport

de faptul că reclamanta și-a consolidat titlul, în sensul dobândirii în patrimoniul

său a unui „bun” în sensul Protocolului adițional la Convenție, în anul 1997, în

timp ce pârâții au dobândit bunul de la un „proprietar” care îl deținea fără titlu.

Invocarea ca justificare a uzucapiunii de 10 ani a contractului de vânzare-cumparare,

intabulat în anul 2006, după ce prin sentința civilă nr. 3819/1997 se infirmase,

cu putere de lucru judecat, titlul statului, a fost în mod legal apreciată ca inoperantă

în cauză.

Acțiunea a fost în mod corect întemeiată

pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ., având în vedere că la momentul apariției

Legii nr. 10/2001, acestea nu se mai aplicau imobilului în discuție care nu se mai

afla deținut de una din entitățile expres prevăzute de lege, față de care să se

declanșeze procedura specială, ci se afla în posesia unor persoane fizice chemate

în judecată pentru acest motiv de reclamantă. Ca urmare, nici criteriile de preferință

pe care le invocă pârâții prevăzute în art. 45 al legii speciale, nu sunt incidente

în cauză.

În ce privește recursul pârâtelor T.A.

și P.C.A., instanța supremă a reținut următoarele:

Răspunzând motivelor de apel, instanța

a dat un răspuns și susținerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate

reține nici încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme

se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis

apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate

și legale.

Celelalte critici din acest recurs, referitoare

la faptul că titlui statului îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamantă,

neaplicarea dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, cât privește securitatea raporturilor

juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995, preferabilitatea acestora în temeiul

Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greșita

interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu, au fost apreciate

ca nefondate, neputând fi primite pentru considerentele deja arătate în analiza

recursului pârâtei P.A.M.

Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare

la nerespectarea parag. 50 și parag. 73 din hotărârea pilot, prin care s-a stabilit

că, potrivit actualei legislații speciale din România, nu se mai permite ca fostul

proprietar al bunului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, să beneficieze de o

acțiune în restituire ci doar de măsuri de reparație și, respectiv, că în astfel

de revendicări, dreptul comun este înlăturat de la aplicare de legea specială, potrivit

deciziilor nr. 53 și nr. 33 ale instanței supreme. Corect a fost reținută aplicabilitatea

dispozițiilor art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea, dispoziții

care nu se află la concurență, în speța dedusă judecății, cu legea specială, pentru

a fi înlăturate de aceasta.

Recursul pârâtului Municipiul București,

întemeiat pe motivul de nelegaiitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciat ca nefondat.

Critica referitoare la greșita apreciere

a valabilității contractului de vânzare-cumpărare nu este întemeiată, întrucât instanțele

nu au fost investite cu examinarea valabilității titlurilor, ci cu compararea acestora.

La data de 19 august 2013, contestatoarele

T.A. și P.C.A. au solicitat anularea deciziei civile nr. 7101 din 20 noiembrie 20J2

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, invocând incidența dispozițiilor

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată, instanța de recurs

a realizat o analiză superficială a motivelor invocate de contestatoare, limitându-se

să rețină doar că acestea sunt nefondate, făcând trimitere la considerentele pentru

care a respins calea de atac promovată de P.A.M., omițând totodată să analizeze

alte critici formulate prin memoriul de recurs, criticile concrete referitoare la

nemotivarea deciziei din apel.

Critici referitoare la faptul ca titlul

statului de preluare îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamantă,

neaplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție,

securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 și preferabilitatea

acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul

comun, greșita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., pronunțata

în cauza Atanasiu vs. România, au fost înlăturate, ca nefondate, pentru aceleași

considerente arătate în analiza recursului formulat de P.A.M.

Din lecturarea acestor considerente rezultă

faptul că instanța de control judiciar nu a procedat la o analiză în concret a motivelor

invocate de contestatoare și nici nu a indicat argumentele în fapt și în drept pentru

care acestea au fost respinse, rezumându-se la a face trimitere la considerentele

pentru care a fost respins recursul promovat de P.A.M.

Obligația instanței de a motiva hotărârile

pronunțate rezulta din dispozițiile ari. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform

cărora hotărârea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu considerentele de fapt și

de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

susținerile pârtilor.

Instanța nu numai că a omis să răspundă

argumentelor invocate în cererea de recurs, dar nici nu a indicat că și-ar fi însușit

motivele prezentate de instanțele inferioare.

S-a susținut că instanța de recurs nu a

analizat motivele de recurs referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, precum și cele privitoare la nesocotirea deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul

în interesul legii. Totodată, instanța de recurs a ignorat principiul electa una

via, care a constituit o critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel, arătându-se

în mod constant că reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, prin depunerea

notificării la Primăria Municipiului București.

Înalta Curte a fost învestită cu judecata

a trei recursuri, cu motivări distincte, însă în considerentele deciziei, aceasta

a făcut trimitere în soluționarea unui recurs la considerentele pentru care fost

respins celălalt recurs, aspect pentru care se impune anularea hotărârii astfel

pronunțate.

Trimiterea făcută de instanță la examinarea

motivelor de recurs echivalează cu nesoluționarea unor critici de nelegalitate,

deoarece nu există identitate între acestea.

Analizând contestația în anulare dedusă

judecății, în raport de temeiul de drept invocat, art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 318 C. proc. civ.,

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare este așadar, o cale

extraordinară de atac prin care se poate solicita retractarea hotărârii atacate,

însă doar pentru situațiile prescrise de lege, cu consecința desființării hotărârii

și rejudecarea cauzei.

Atunci când se invocă în cadrul unei contestații

în anulare ipoteza prevăzută de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ipoteza cauzei

pendinte, în mod constant, atât în doctrină cât și jurisprudența instanțelor, s-a

făcut cuvenită și necesara distincție între „motivele de recurs” invocate de recurent

și „argumentele” aduse de acesta în sprijinul motivelor de recurs.

În egală măsură, trebuie subliniat că,

în contextul unei cai extraordinare de atac, fără îndeplinirea condițiilor exprese

de valorificare permise de lege, nu poate fi reluată judecata asupra chestiunilor

juridice deja dezlegate prin efectul unei hotărâri judecătorești, întrucât s-ar

nesocoti atât principiul preeminentei dreptului, principiul securității raporturilor

juridice, cât și principiul protecției unui bun, de care trebuie să beneficieze

intimata care a câștigat în procesul finalizat prin hotărârea definitivă și obligatorie,

în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Susținerea conform căreia, prin decizia

atacată, instanța de recurs a realizat o analiză superficială a motivelor invocate

de contestatoare, limitându-se să rețină doar că acestea sunt nefondate, nu poate

fi primită, întrucât situația invocată excede ipotezei premisă, omisiunea din greșeală

a cercetării unuia/unora din motivele de modificare sau de casare.

Instanța de recurs nu a omis sa analizeze

critica/criticile concrete referitoare la nemotivarea deciziei din apel, în condițiile

în care, referitor la recursul pârâtei P.A.M., instanța supremă a reținut că motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost invocat formal, nefiind

susținut de nicio critică concretă, cu precizarea explicită că decizia curții de

apel cuprinde motivele pentru care a fost admis apelul. S-a reținut totodată că

instanța a dat un răspuns și susținerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu

se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care

a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind

întemeiate și legale.

Omisiunea cercetării criticilor referitoare

la invocarea Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamanta, neaplicarea deciziei

nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, securitatea raporturilor

juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 și preferabilitatea acestora în temeiul

Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, nu poate

conduce la admiterea căii extraordinare de atac cât timp a existat o trimitere expresă

la considerentele reținute de instanță atunci când a fost analizat recursul formulat

de P.A.M.

S-a considerat astfel că jurisprudența

C.E.D.O., cât privește noțiunea de „bun”, a fost corect interpretată și aplicată

în cauză, cu referire la hotărârea pronunțată în Cauza Măria Atanasiu, în parag.

140, „Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii

„bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun

actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

În contextul cauzei pendinte, s-a avut

în vedere ceea ce era relevant pentru dezlegarea pricinii, anume faptul ca reclamanta

a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, sentința civilă

nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care i s-a recunoscut

autoarei acesteia calitatea de proprietar („constată că imobilul situat în București

str. P.U., sector 4, compus din teren și construcțiile aferente a trecut în proprietatea

statului fără titlu, reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului

valabil și neîntrerupt”) și în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea

bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și folosință

imobilul”).

Ca urmare, titlul reclamantei a fost apreciat

ca având preferință, în raport cu titlul pârâților, care au dobândit bunul de la

un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu.

Greșita interpretare a parag. 140 din hotărârea

pilot a C.E.D.O., pronunțata în cauza Atanasiu vs. România, la fel ca și toate celelalte

susțineri ale contestatoarelor prin care se încearcă valorificarea unor reguli,

principii de drept favorabile cumpărătorilor subsecvenți ai bunului imobil în litigiu,

nu pot fi primite față de caracterul extraordinar al caii de atac extraordinare,

care nu permite rejudecarea decât pentru ipoteze de fapt strict prevăzute de legea

procedurală.

Instanța de recurs a procedat la o analiză

în concret a motivelor de recurs invocate de pârâte, indicând argumentele în fapt

și în drept pentru care acestea au fost respinse, făcând totodată trimitere la considerentele

anterioare, doar pentru o sistematizare cât mai adecvată a cuprinsului hotărârii,

neînțelegând să repete paragrafe cu același conținut.

Prin urmare, se poate lesne concluziona

că instanța de recurs nu a omis sa răspundă motivelor și nici chiar argumentelor

invocate în cererile de recurs, făcând totodată mențiunea, acolo unde a considerat

că este necesar, că instanța anterioară a dat un răspuns corect susținerilor pârâtelor

din întâmpinare, ceea ce înseamnă că a înțeles să-și însușească motivele prezentate

de instanțele inferioare.

Trimiterea făcută de instanță la examinarea

motivelor de recurs dintr-o altă cerere nu echivalează cu nesoluționarea unor critici

de nelegaiitate, în condițiile în care conținutul acestora este identic, părțile

având aceeași poziție procesuală și același interes.

S-a susținut în mod neîntemeiat că instanța

de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanțele judecătorești

sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, în condițiile în

care s-au reținut, în mod explicit în motivare, efectele juridice ale sentinței

civile nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care i s-a recunoscut

reclamantei calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, s-a dispus expres restituirea

bunului, cu precizarea suplimentară că titlul reclamantei a fost apreciat ca având

preferință, în raport cu titlul pârâților, întrucât aceștia au dobândit bunul de

la un neproprietar, statul preluând bunul tară titlu valabil.

S-a susținut totodată că instanța de recurs

nu ar fi analizat motivele de recurs privitoare la nesocotirea deciziei nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în

interesul legii, respectiv că instanța de recurs ar fi ignorat principiul electa

una via, în condițiile în care reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001,

prin depunerea notificării la Primăria Municipiului București, ignorând tocmai acele

considerente ale deciziei care susțin necesitatea de a acorda prioritate Convenției

în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala

de existenta unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea

unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din

Convenție.

Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată

în interesul legii, condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea

imobilului de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate

în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Cât timp preluarea imobilului în baza Decretului

nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca o instanță să ajungă la concluzia restituirii

în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște

în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O., în mod nejustificat s-a susținut omisiunea

de a se clarifica regimul juridic al imobilului în litigiu.

Pentru considerentele ce preced,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.,

va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarele T.A. și P.C.A.,

ca nefondată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

ca părți căzute în pretenții, contestatoarele vor fi obligate, în solidar, să plătească

intimatei G.S.R. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu

apărător din oficiu conform chitanței din 17 februarie 2014 emisa de cabinet de

avocat S.I.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatoarele T.A. și P.C.A. împotriva deciziei nr. 7101

din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă contestatoarele, în solidar, la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, către intimata G.S.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 februarie 2014.