ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2014

Asupra cauzei de fața, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamanta G.S.R. a chemat în judecată pe pârâții T.A., P.C.A., P.A.M., SC A.V.L.B. SA și Municipiul București pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. P.U., sector 4. S-a susținut, în esență, că imobilul în litigiu, naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost retrocedat autoarei reclamantei, L.F., prin sentința civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 4 București. S-a solicitat astfel, compararea titlurilor de proprietate, respectiv cel al reclamantei cu cel al pârâților, contractul de vânzare-cumpărare din 1996 deținut de T.A.

și T.D., iar în urma decesului acestuia, P.C.A. și P.A.M. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 138 din 28 ianuarie 2011, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și SC A.V.L.B. SA, a respins acțiunea față de acești pârâți, în considerarea acestei excepții, și, ca nefondată, față de ceilalți pârâți. Prin decizia civilă nr. 49 A din 6 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâții persoane fizice să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu, păstrând totodată restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele persoane fizice și pârâtul Municipiul București. Pârâta P.A.M. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează: S-a susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât sentința civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 4 București nu îi este opozabilă, față de împrejurarea că nu a participat în acel proces civil, chiriașii fiind cumpărătorii apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995. Condiția prin care C.E.D.O. are în vedere constatarea dreptului și corelativ, obligația de restituire în natură, se referă la hotărârile care sunt opozabile posesorului bunului revendicat iar imobilul pentru a dobândi calitatea de „bun” va trebui să existe în patrimoniul celui care are obligația de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate.

În cauza pendinte, opozabilitatea hotărârii și existența imobilului în patrimoniu nu sunt realizate, ceea ce conduce la concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a jurisprudenței C.E.D.O. O altă critică a privit greșita apreciere ca acțiunea în revendicare nu poate fi sancționată cu uzucapiunea de scurtă durată. Imobilul a fost dobândit în anul 1996, iar reclamanta a formulat acțiunea în revendicare în anul 2009. Ca urmare, după 10 ani, conform art. 1895 C. civ., acțiunea în revendicare se prescrie achizitiv pe criteriul comparării titlului, conform vechiului C. civ. și art. 530 din noul C. civ. O altă critică s-a referit fa greșita apreciere că se poate da preferință titlului reclamantei, când titlul pârâtei conferă acesteia capacitate juridică în fața oricărui terț, fiind înscris în cartea funciară.

Conform art. 45 pct. 2 2 din Legea nr. 10/2001, pârâta are un titlu, intabulat prin încheierea nr. 13127 din 2 august 2006, opozabil terțului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. S-a mai susținut că temeiul juridic al acțiunii este art. 480 C. civ., care este unul generic, în condițiile în care nu există o prevedere legală care să arate preferabilitatea unui titlu față de actul provenind de la autori diferiți. Pârâtele T.A. și P.C.A. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici de nelegalitate: Cu singura excepție a invocării pct. 140 din hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Atanasiu contra României, instanța de apel nu a motivat care sunt temeiurile de drept și argumentele juridice pentru preferarea actului de proprietate al reclamantei în detrimentul celui deținut de pârâte.

S-a criticat totodată, ca greșită, aprecierea că, în cauză, nu operează prescripția achizitivă, instanța neinvocând nici un temei de drept care să stea la baza admiterii apelului, respectiv admiterii acțiunii reclamantei. Decizia atacată nu cuprinde nici o argumentație juridică pentru concluzia că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri trebuie admisă pe fond, înlrucât titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor. Cantonându-se la câteva aserțiuni cu caracter general, decizia nu oferă practic argumentele pentru care s-a considerat fondat apelul reclamantei. Or, art. 261 C. proc. civ. impune în mod imperativ obligația ea, în hotărâre, să se identifice motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței că se impune primirea cererilor reclamanților și, în mod corespunzător, motivele pentru care s-au respins apărările pârâtelor.

Argumentelor de fapt și de drept ale pârâtelor, formulate prin întâmpinare, instanța de apel nu le opune nici un contraargument și, ca urmare, lipsa motivării atrage încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea a încălcat dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, lege specială și pe deplin aplicabilă, conform cărora nu pot fi restituite imobilele legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașilor de bună-credință. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista nici o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului. Or, potrivit Legii nr. 213/1998, constatarea nevalabilității titlului statului era apanajul exclusiv al instanței judecătorești, astfel că vânzătorii și cumpărătorii nu erau ținuți să facă judecăți de valoare asupra acestuia.

Cu alte cuvinte, era necesar și suficient faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pentru a deveni aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, dispozițiile imperative ale acestei legii fiind întrutotul respectate. De altfel, reclamanta însăși, în cererea de chemare în judecată, a solicitat a se compara titlul vechi al autorului său, cu titlul pârâtelor, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, plecându-se de la premisa valabilității depline a celui de-al doilea. Ulterior vânzării, prin sentința civilă nr. 3819 din 23 mai 1997, într-un proces purtat doar în contradictoriu cu reprezentantul statului, s-a constatat că imobilul a trecut în mod nelegal în proprietatea statului.

Titlul statului a fost considerat nevalabil în urma unei judecăți la care pârâtele nu am fost citate și nici nu și-au putut face apărări. Procesul a fost soluționat la primul termen de judecată, pârâtul în cauză nefăcând nici o apărare. Mai mult, situația juridică depusă Ia dosar a fost una falsă, prin neprecizarea faptului esențial că au fost înstrăinate patru apartamente, cele patru familii, printre care și cea a pârâtelor, locuind în imobil. Legea nr. 10/2001 a instituit un criteriu legal de preferabilitate al titlului proprietarului ce a dobândit proprietatea în mod legal și cu bună-credință în temeiul Legii nr. 112/3995 [art. 18 lit. c) și art. 46 alin. (2)]. Recurentele-pârâte au invocat jurisprudența Curții Constituționale în care s-a statuat în mod repetat că „legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului imobil să fie preferat cel din urmă.

Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluția se fundamentează pe principiul validității aparenței în drept, a cărei esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus" (Decizia nr. 69/2003, Curtea Constituțională). Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție menține aceeași îndrumare pentru instanțe, în temeiul principiilor: specialia generalibus derogant, securitatea raporturilor juridice și respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai criticat decizia și pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului statului, iar la data înstrăinării nu există o astfel de hotărâre judecătorească.

S-a susținut și faptul că au fost ignorate dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora imobilele intrate în proprietatea statului fără titlu valabil pot fi revendicate de proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 fiind tocmai o astfel de lege de reparație. Aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001 a fost consacrata expres legislativ prin art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 și confirmată și prin deciziile nr. 57/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea a două recursuri în interesul legii, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, lege care prevede în art. 18 lit. c), o singură modalitate de reparație pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, numai prin echivalent.

S-a invocat și faptul că reclamanta a ales calea Legii nr. 10/2001, depunând notificare la Primăria Municipiului București pentru imobilul în litigiu, nesoluționată din lipsa de diligentă a reclamantei care nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare și nici nu a solicitat suspendarea soluționării acesteia. Reclamanta a ignorat cu desăvârșire principiul electa una via, încercând, pe de o parte, să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, să obțină reparația civilă prin promovarea unei acțiuni în revendicare, direct împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Într-o revendicare pe dreptul comun, instanța a încălcat dispozițiile referitoare la uzucapiunea scurtă, art. 1895 și urm. C. civ., instanța de apel înlăturând fără nici o motivare apărările pe acest aspect, ceea ce implică o încălcare flagrantă a dispozițiilor legale care reglementează această instituție juridică.

S-a mai susținut încălcarea art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O., recurentele-pârâte au invocat faptul că și ele se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, solicitând la rândul lor, protecția dreptului lor de proprietate asupra aceluiași bun, solicitare ignorată de instanță. A fost invocată astfel cauza Păduraru contra României, în care C.E.D.O. a reafirmat opinia exprimată și în cauza Kopecky contra Slovaciei, în sensul că statelor contractante, Convenția nu le impune nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Documentul internațional nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate. Odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Instanța a aplicat greșit pct. 140 din hotărârea, pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, în sensul că nu s-au avut în vedere cele statuate prin aceeași hotărâre la pct. 144 și pct. 145, potrivit cărora „constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat o cerere de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire”. În aceeași hotărâre, la pct. 50, se menționează că legislația specială actuală aplicabilă în dreptul românesc nu mai permite ca fostul proprietar al bunului legal vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de o acțiune în restituire, ci doar de măsuri de reparație.

Recurentele-pârâte au mai susținut că instanța de apel a confundat admisibilitatea acțiunii în revendicare, cu temeinicia acesteia. Decizia a încălcat flagrant decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 329 alin. (2) C. proc. civ., în care se consacră principiile: specialia geberalibus derogant, cel al securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a invocat necesitatea de a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptui de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisa fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Pârâtul Municipiul București a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut că momentul efectiv de încheiere al contractelor de vânzare-cumpărare este elementul necesar a fi avut în vedere îa analiza respectării sau nu a condițiilor de valabilitate a actului juridic și a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că au fost respectate condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 112/1995: cererea pârâtei a fost avizată favorabil de oficiul juridic, în raport de situația de fapt; reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul era ocupat de chiriași, condiția ca imobilul să fie deținut de terțul subdobânditor era îndeplinita pentru a-i fi transmis în proprietate; nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare; nu se poate pretinde unei persoane, adesea fără cunoștințe juridice, să analizeze valabilitatea titlului statului, atâta timp cât prin Legea nr. 213/1998 aceste aspecte urmau a fi soluționate de către o instanță judecătorească.

Prin decizia civilă nr. 7101 din 20 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâtele P.A.M., T.A. și P.C.A. și de pârâtul Municipiul București. În ce privește recursul pârâtei P.A.M., instanța supremă a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost invocat formal, nefiind susținut de nicio critică concretă care să se regăsească în situațiile prevăzute de acest motiv de recurs, sentința curții de apel cuprinzând motivele pentru care a fost admis apelul. Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., instanța a apreciat că acestea sunt nefondate.

S-a apreciat că jurisprudență C.E.D.O., cât privește noțiunea de „bun” nu a fost greșit interpretată și aplicată în cauză, cu referire strictă la parag. 140 al hotărârii pronunțate în cauza Măria Atanasiu. Cerințele acestor referiri sunt perfect întrunite în cauza pendinte, întrucât reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, sentința civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care i s-a recunoscut autoarei acesteia calitatea de proprietar („constată că imobilul situat în București str. P.U., sector 4, compus din teren și construcțiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu, reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil și neîntrerupt”) și în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și folosință imobilul.”).

Ca urmare, titlul reclamantei supus comparației cu titlul pârâților a fost corect apreciat de instanța de apel ca fiind titlu valabil căruia, pentru considerentele arătate, corect evaluate, a fost apreciat ca având preferință, în raport cu titlul pârâților, care au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu. Împrejurarea că titlul pârâților nu a fost desființat este fără relevanță în cauză, aprecierea criteriilor de preferință, valabilitatea titlului fiind un element determinant pentru realizarea comparației. Nici împrejurarea că sentința judecătorească invocată de reclamantă nu este opozabilă pârâților, pentru motivul că aceștia nu au luat parte la acel proces, nu este de natură a elimina criteriile de preferință ale acesteia în fața titlului pârâților.

Hotărârea în discuție nu poate fi opusă pârâților din perspectiva autorității lucrului judecat, în înțelesul condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., această excepție nefiind invocată în cauză. Cum autoritatea lucrului judecat nu se suprapune peste puterea lucrului judecat, cele două noțiuni nefiind sinonime, efectele puterii lucrului judecat ale unei hotărâri judecătorești, se impun cu forță obligatorie și terților neparticipanți la procesul în discuție. Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de al doilea proces să se discute același obiect și aceeași cauză între aceleași părți.

Această din urmă situație se regăsește în cauza de față. În mod corect s-a apreciat de instanța de apel că uzucapiunea scurtă de 10 ani, invocată de pârâți nu operează, în raport de faptul că reclamanta și-a consolidat titlul, în sensul dobândirii în patrimoniul său a unui „bun” în sensul Protocolului adițional la Convenție, în anul 1997, în timp ce pârâții au dobândit bunul de la un „proprietar” care îl deținea fără titlu. Invocarea ca justificare a uzucapiunii de 10 ani a contractului de vânzare-cumparare, intabulat în anul 2006, după ce prin sentința civilă nr. 3819/1997 se infirmase, cu putere de lucru judecat, titlul statului, a fost în mod legal apreciată ca inoperantă în cauză. Acțiunea a fost în mod corect întemeiată pe dispozițiile art. 480-art.

481 C. civ., având în vedere că la momentul apariției Legii nr. 10/2001, acestea nu se mai aplicau imobilului în discuție care nu se mai afla deținut de una din entitățile expres prevăzute de lege, față de care să se declanșeze procedura specială, ci se afla în posesia unor persoane fizice chemate în judecată pentru acest motiv de reclamantă. Ca urmare, nici criteriile de preferință pe care le invocă pârâții prevăzute în art. 45 al legii speciale, nu sunt incidente în cauză. În ce privește recursul pârâtelor T.A. și P.C.A., instanța supremă a reținut următoarele: Răspunzând motivelor de apel, instanța a dat un răspuns și susținerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate și legale. Celelalte critici din acest recurs, referitoare la faptul că titlui statului îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamantă, neaplicarea dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, cât privește securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995, preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greșita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu, au fost apreciate ca nefondate, neputând fi primite pentru considerentele deja arătate în analiza recursului pârâtei P.A.M.

Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la nerespectarea parag. 50 și parag. 73 din hotărârea pilot, prin care s-a stabilit că, potrivit actualei legislații speciale din România, nu se mai permite ca fostul proprietar al bunului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, să beneficieze de o acțiune în restituire ci doar de măsuri de reparație și, respectiv, că în astfel de revendicări, dreptul comun este înlăturat de la aplicare de legea specială, potrivit deciziilor nr. 53 și nr. 33 ale instanței supreme. Corect a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea, dispoziții care nu se află la concurență, în speța dedusă judecății, cu legea specială, pentru a fi înlăturate de aceasta.

Recursul pârâtului Municipiul București, întemeiat pe motivul de nelegaiitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciat ca nefondat. Critica referitoare la greșita apreciere a valabilității contractului de vânzare-cumpărare nu este întemeiată, întrucât instanțele nu au fost investite cu examinarea valabilității titlurilor, ci cu compararea acestora. La data de 19 august 2013, contestatoarele T.A. și P.C.A. au solicitat anularea deciziei civile nr. 7101 din 20 noiembrie 20J2 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, invocând incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Prin decizia atacată, instanța de recurs a realizat o analiză superficială a motivelor invocate de contestatoare, limitându-se să rețină doar că acestea sunt nefondate, făcând trimitere la considerentele pentru care a respins calea de atac promovată de P.A.M., omițând totodată să analizeze alte critici formulate prin memoriul de recurs, criticile concrete referitoare la nemotivarea deciziei din apel. Critici referitoare la faptul ca titlul statului de preluare îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamantă, neaplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 și preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greșita interpretare a parag.

140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., pronunțata în cauza Atanasiu vs. România, au fost înlăturate, ca nefondate, pentru aceleași considerente arătate în analiza recursului formulat de P.A.M. Din lecturarea acestor considerente rezultă faptul că instanța de control judiciar nu a procedat la o analiză în concret a motivelor invocate de contestatoare și nici nu a indicat argumentele în fapt și în drept pentru care acestea au fost respinse, rezumându-se la a face trimitere la considerentele pentru care a fost respins recursul promovat de P.A.M. Obligația instanței de a motiva hotărârile pronunțate rezulta din dispozițiile ari. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile pârtilor.

Instanța nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate în cererea de recurs, dar nici nu a indicat că și-ar fi însușit motivele prezentate de instanțele inferioare. S-a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precum și cele privitoare la nesocotirea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii. Totodată, instanța de recurs a ignorat principiul electa una via, care a constituit o critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel, arătându-se în mod constant că reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, prin depunerea notificării la Primăria Municipiului București.

Înalta Curte a fost învestită cu judecata a trei recursuri, cu motivări distincte, însă în considerentele deciziei, aceasta a făcut trimitere în soluționarea unui recurs la considerentele pentru care fost respins celălalt recurs, aspect pentru care se impune anularea hotărârii astfel pronunțate. Trimiterea făcută de instanță la examinarea motivelor de recurs echivalează cu nesoluționarea unor critici de nelegalitate, deoarece nu există identitate între acestea. Analizând contestația în anulare dedusă judecății, în raport de temeiul de drept invocat, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Contestația în anulare este așadar, o cale extraordinară de atac prin care se poate solicita retractarea hotărârii atacate, însă doar pentru situațiile prescrise de lege, cu consecința desființării hotărârii și rejudecarea cauzei. Atunci când se invocă în cadrul unei contestații în anulare ipoteza prevăzută de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ipoteza cauzei pendinte, în mod constant, atât în doctrină cât și jurisprudența instanțelor, s-a făcut cuvenită și necesara distincție între „motivele de recurs” invocate de recurent și „argumentele” aduse de acesta în sprijinul motivelor de recurs.

În egală măsură, trebuie subliniat că, în contextul unei cai extraordinare de atac, fără îndeplinirea condițiilor exprese de valorificare permise de lege, nu poate fi reluată judecata asupra chestiunilor juridice deja dezlegate prin efectul unei hotărâri judecătorești, întrucât s-ar nesocoti atât principiul preeminentei dreptului, principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul protecției unui bun, de care trebuie să beneficieze intimata care a câștigat în procesul finalizat prin hotărârea definitivă și obligatorie, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Susținerea conform căreia, prin decizia atacată, instanța de recurs a realizat o analiză superficială a motivelor invocate de contestatoare, limitându-se să rețină doar că acestea sunt nefondate, nu poate fi primită, întrucât situația invocată excede ipotezei premisă, omisiunea din greșeală a cercetării unuia/unora din motivele de modificare sau de casare.

Instanța de recurs nu a omis sa analizeze critica/criticile concrete referitoare la nemotivarea deciziei din apel, în condițiile în care, referitor la recursul pârâtei P.A.M., instanța supremă a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost invocat formal, nefiind susținut de nicio critică concretă, cu precizarea explicită că decizia curții de apel cuprinde motivele pentru care a fost admis apelul. S-a reținut totodată că instanța a dat un răspuns și susținerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate și legale.

Omisiunea cercetării criticilor referitoare la invocarea Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de reclamanta, neaplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 și preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, nu poate conduce la admiterea căii extraordinare de atac cât timp a existat o trimitere expresă la considerentele reținute de instanță atunci când a fost analizat recursul formulat de P.A.M. S-a considerat astfel că jurisprudența C.E.D.O., cât privește noțiunea de „bun”, a fost corect interpretată și aplicată în cauză, cu referire la hotărârea pronunțată în Cauza Măria Atanasiu, în parag.

140, „Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

În contextul cauzei pendinte, s-a avut în vedere ceea ce era relevant pentru dezlegarea pricinii, anume faptul ca reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, sentința civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care i s-a recunoscut autoarei acesteia calitatea de proprietar („constată că imobilul situat în București str. P.U., sector 4, compus din teren și construcțiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu, reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil și neîntrerupt”) și în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și folosință imobilul”).

Ca urmare, titlul reclamantei a fost apreciat ca având preferință, în raport cu titlul pârâților, care au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu. Greșita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., pronunțata în cauza Atanasiu vs. România, la fel ca și toate celelalte susțineri ale contestatoarelor prin care se încearcă valorificarea unor reguli, principii de drept favorabile cumpărătorilor subsecvenți ai bunului imobil în litigiu, nu pot fi primite față de caracterul extraordinar al caii de atac extraordinare, care nu permite rejudecarea decât pentru ipoteze de fapt strict prevăzute de legea procedurală.

Instanța de recurs a procedat la o analiză în concret a motivelor de recurs invocate de pârâte, indicând argumentele în fapt și în drept pentru care acestea au fost respinse, făcând totodată trimitere la considerentele anterioare, doar pentru o sistematizare cât mai adecvată a cuprinsului hotărârii, neînțelegând să repete paragrafe cu același conținut. Prin urmare, se poate lesne concluziona că instanța de recurs nu a omis sa răspundă motivelor și nici chiar argumentelor invocate în cererile de recurs, făcând totodată mențiunea, acolo unde a considerat că este necesar, că instanța anterioară a dat un răspuns corect susținerilor pârâtelor din întâmpinare, ceea ce înseamnă că a înțeles să-și însușească motivele prezentate de instanțele inferioare.

Trimiterea făcută de instanță la examinarea motivelor de recurs dintr-o altă cerere nu echivalează cu nesoluționarea unor critici de nelegaiitate, în condițiile în care conținutul acestora este identic, părțile având aceeași poziție procesuală și același interes.

S-a susținut în mod neîntemeiat că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, în condițiile în care s-au reținut, în mod explicit în motivare, efectele juridice ale sentinței civile nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care i s-a recunoscut reclamantei calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, s-a dispus expres restituirea bunului, cu precizarea suplimentară că titlul reclamantei a fost apreciat ca având preferință, în raport cu titlul pârâților, întrucât aceștia au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul tară titlu valabil.

S-a susținut totodată că instanța de recurs nu ar fi analizat motivele de recurs privitoare la nesocotirea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, respectiv că instanța de recurs ar fi ignorat principiul electa una via, în condițiile în care reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, prin depunerea notificării la Primăria Municipiului București, ignorând tocmai acele considerente ale deciziei care susțin necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Cât timp preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca o instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O., în mod nejustificat s-a susținut omisiunea de a se clarifica regimul juridic al imobilului în litigiu.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarele T.A. și P.C.A., ca nefondată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ca părți căzute în pretenții, contestatoarele vor fi obligate, în solidar, să plătească intimatei G.S.R. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu apărător din oficiu conform chitanței din 17 februarie 2014 emisa de cabinet de avocat S.I.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarele T.A. și P.C.A. împotriva deciziei nr. 7101 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatoarele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, către intimata G.S.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2014.