ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2016

Decizia nr. 1395/2016

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București la data de 04 mai 1998, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, pentru a fi obligat la restituirea imobilului situat în București, teren în suprafață de 11.388 mp.

Prin Sentința civilă nr. 8623 din 14 iunie 1999 Judecătoria sectorului 2 București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 887 din 23 martie 2000 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și a desființat sentința anterior menționată reținând cauza spre soluționare în primă instanță.

Prin Sentința civilă nr. 1245 din 21 noiembrie 2000 Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., împotriva pârâtei SC B. SA, chemată în judecată la data de 07 ianuarie 1999, în calitate de pârâtă, posesoare a terenului revendicat în prezentul proces, reținând că restituirea în natură a terenului nu mai este posibilă, deoarece acesta este afectat unei zone industriale.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr. 222 din 24 aprilie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București pentru completarea probatoriului.

Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 613 din 07 mai 2002 prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei cu motivarea că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate de pârâtă în apărare.

Prin Decizia civilă nr. 133 din 20 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 613 din 07 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București și a reținut cauza spre soluționare în fond.

Rejudecând în fond, după anularea Sentinței civile nr. 613/2002 pronunțată de Tribunalul București, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat Decizia civilă nr. 542 din 16 noiembrie 2006 prin care a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și a obligat pe pârâta SC B. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 10.989,56 mp situat în București, teren individualizat în raportul de expertiză efectuat în dosar.

Împotriva Deciziei nr. 542 din 16 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtele SC B. SA și Municipiul București.

Recursul declarat de pârâta SC B. SA a fost admis, prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2007, și în consecință, decizia pronunțată de Curtea de Apel București a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare numai cu privire la "modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului". Sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei, instanța de recurs a păstrat argumentele instanței de apel, respingând întreaga apărare a pârâtei recurente SC B. SA.

Prin aceeași decizie, a fost respins și recursul formulat de SC B. SA împotriva Deciziei nr. 133 din 20 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul formulat de Municipiul București prin primarul General, acesta s-a considerat nefondat, reținându-se în privința caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile și procedura prealabilă prevăzute de Legea nr. 10/2001, că sesizarea instanței s-a făcut la 4 mai 1998, cu mult timp înaintea intrării în vigoare a acestei legi; cu privire la susținerea că restituirea imobilului nu s-ar fi putut realiza decât prin dispoziția primarului, instanța depășindu-și competența, s-a reținut că se neagă principiul plenitudinii de jurisdicție, care funcționează în favoarea instanțelor de judecată, și de la care, în speță, nu s-a făcut dovada existenței vreunei derogări, câtă vreme procedura prealabilă în cadrul căreia primarul putea emite o asemenea dispoziție, era inaplicabilă.

Asupra recursului SC B. SA, în esență s-au reținut următoarele:

Critica referitoare la lipsa de calitate procesuală a Consiliului General al Municipiului București, sub motiv că acestuia nu i-a fost justificată legitimarea în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât nu are posesia imobilului, s-a considerat că nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției, pe de o parte, întrucât, recurenta nu are interes în invocarea unui aspect a cărui modalitate de soluționare nu a prejudiciat-o în niciun fel, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nici nu a fost obligată să predea ceva, va duce la o imposibilitate de executare a hotărârii.

Aspectul legat de inadmisibilitatea cererii vizând nevalabilitatea titlului statului (neformulată în contradictoriu cu Statul Român), s-a arătat că a constituit deja obiect de analiză, și astfel, reiterată a fost respinsă, pentru aceleași considerente.

Susținerea că în speță, nu s-ar fi făcut dovada nevalabilității preluării imobilului, întrucât formele de expropriere ar fi fost valabil realizate, s-a considerat, nefondată, întrucât, preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului Prezidiului M.A.N. din care rezulta doar exproprierea mai multor terenuri și construcții (menționate în anexă), fără a se indica însă, cauza de utilitate publică, de natură a justifica exproprierea și fără a se face dovada plății prealabile a despăgubirilor.

De aceea, s-a considerat că instanța de apel a apreciat în mod corect, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilității titlului statului, la stabilirea conformității acestuia cu legislația în vigoare, Constituția și tratatele la care România era parte, că preluarea bunului nu s-a realizat valabil. Nedovedirea plății despăgubirilor, nu este de natură, doar să dea naștere unui drept de creanță în favoarea reclamantei, cum s-a susținut, întrucât, despăgubirea trebuie să fie prealabilă și dreaptă și se constituie, într-o garanție că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalentă, neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

Susținerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil și această preferabilitate ar decurge din dispozițiile Legii nr. 10/2001, dat fiind că bunul a fost deja inclus în patrimoniu recurentei și raportat la dispozițiile art. 29 din actul normativ menționat, măsurile reparatorii acordate nu pot fi decât în echivalent, s-a reținut ca fiind neîntemeiată.

În acest sens, s-a arătat că, învestirea instanței s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în revendicare, în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deținute de părți, iar apariția Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptățite [conform art. 46 alin. (1)

]

, de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesul început. Măsurile reparatorii reglementate de acestea, pot avea loc, la alegerea persoanei îndreptățite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanșate anterior, în ipoteza unei soluționări nefavorabile a pricinii, astfel că, invocarea în apărare de către pârâta-recurentă, a dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acțiunii în revendicare a reclamantei, recurenta însuși susținând, că la data intrării în vigoare a legii, societatea era cu capital majoritar privat.

Ca atare, nefiind vorba de o deținere a imobilului de către o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 și, deci, de îndeplinirea situației premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acțiunii în revendicare, în cadrul căreia să se procedeze la compararea titlurilor părților.

Au fost găsite însă întemeiate criticile recurentei în legătură cu modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului.

Astfel, s-a reținut că pe parcursul procesului, societatea a criticat felul în care expertiza a realizat suprapunerea celor două terenuri (al reclamantei și cel deținut de societate), arătând că schițele întocmite releva o extindere a proprietății revendicate peste cea deținută de societate, în condițiile în care unghiul suprapunerii este mai mare decât cel al suprafeței peste care s-a făcut suprapunerea, că prin completarea raportului de expertiză cu punctul de vedere al unui expert topo, s-a arătat că terenul se află în incinta societății și că este ocupat de două construcții: "una situată la intrarea în imobilul deținut de SC B. SA, cealaltă fiind fabrica de mobilă", iar planurile de situație depuse ca anexe, la raportul de expertiză sunt în contradicție cu planurile cadastrale (întocmite de Oficiul Național de Cadastru), din care rezultă existența mai multor construcții pe teren, inclusiv traversarea acestuia de o linie de cale ferată.

Or, față de aceste inadvertențe, constatându-se că împrejurările de fapt sub aspectul menționat, nu au fost deplin stabilite, conform art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis, decizia atacată casată și cauza trimisă spre rejudecare cu privire la individualizarea terenului.

S-a stabilit astfel, ca la reluarea judecății să se procedeze la individualizarea terenului de către un expert specialist în topometrie urmând a se avea în vedere planul cadastral-anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1939 și planurile cadastrale actuale (întocmite de Oficiul de cadastru), cu transpunerea lor în teren și indicarea elementului de continuitate între acestea.

S-au dat îndrumări de lămurire a elementului rezultat din planurile cadastrale anexate, care indică existența unei linii ferate pe teren și în ce măsură ar deveni aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998, referitoare la zona de siguranță și zona de protecție a infrastructurii feroviare.

Primind dosarul spre rejudecare, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru individualizarea terenului și a construcțiilor existente pe teren, experții precizând că pe terenul revendicat nu mai există nicio cale ferată.

Reclamanta și-a micșorat câtimea pretențiilor la suprafața de teren de 11.293 mp și anume la cea existentă în detenția SC B. SA, conform variantei nr. 2 din raportul de expertiză (dosar apel) astfel că, nicio suprafață de teren nu a fost revendicată din detenția Municipiului București, urmând ca acțiunea în revendicare împotriva acestui pârât să fie respinsă.

S-a reținut că titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, astfel că asupra titlului reclamantei și asupra preferinței acestuia în prezenta acțiune în revendicare există autoritate de lucru judecat, aspectul reprezentând o problemă juridică definitiv stabilită judiciar.

De aceea comparând titlurile de proprietate ale părților, în baza art. 480 C. civ., instanța a dat preferință titlului de proprietate prezentat de reclamantă, titlul fiind mai bine caracterizat și provenind de la proprietarii anteriori, necontestați, ai terenului, în vreme ce titlul pârâtului este dobândit de la stat, care a preluat imobilul în proprietatea sa în mod abuziv, aspect stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

Prin Decizia nr. 129 din 6 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva SC B. SA a fost admisă în totalitate, cu privire la terenul în suprafață de 11.293 mp, individualizat în expertiza efectuată în cauză, ce face parte integrantă din hotărâre, în scopul executării prezentului act judiciar; în baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii de expert) către reclamantă fiind respinse apărările invocate de pârât.

Împotriva Deciziei nr. 129A din 6 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs, pârâta SC B. SA, iar prin Decizia nr. 2720 din data de 27 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta SC B. SA, nu a fost primită, întrucât aceasta rezultă din existența unei identități între persoana reclamantei și cel care este titularul dreptului afirmat, în cauză, reclamanta a justificat calitatea sa procesuală activă prin aceea că au avut loc transmisiuni succesorale succesive, aceasta fiind moștenitoarea autorului C. care, la rândul său, este moștenitor al autorului său - proprietarul inițial al imobilului în litigiu D., iar prin Decizia de casare nr. 7700/2007, instanța supremă a casat decizia cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare numai în ceea ce privește modalitatea de individualizare a terenului, reținându-se că, sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei se impune păstrarea argumentelor instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat astfel, prin decizia de casare existența titlului de proprietate al reclamantei, invocarea altor neregularități ce țin de condițiile de exercitare a acțiunii civile neputând conduce la paralizarea acțiunii deduse judecății, în contextul existenței și acordării chiar preferabilității titlului de proprietate prezentat de reclamantă cu privire la imobilul în litigiu, în contextul analizei comparative a titlurilor de proprietate ale părților în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 46 alin. (1), ale art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001, învederându-se, încălcarea limitelor rejudecării și stabilirea în mod greșit, a faptului că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil, și, a neaplicării imediate a Legii nr. 10/2001 sub aspectul nerestituirii în natură a terenurilor ocupate de construcții, s-a considerat că nu poate fi primit.

Astfel, s-a apreciat, contrar susținerilor recurentei pârâte, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 s-a statuat că preluarea bunului de către stat s-a realizat în mod nevalabil, întrucât, despăgubirea trebuie sa fie prealabilă și dreaptă, constituind o garanție că în locul dreptului de proprietate, în patrimoniul persoanei intră o valoare echivalentă, iar neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

A fost apreciată, ca neîntemeiată, și susținerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil și această preferabilitate ar decurge din dispozițiile Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniul recurentei și raportat la art. 29 din actul normativ menționat, măsurile reparatorii pentru o asemenea situație nu pot fi decât în echivalent.

În acest sens, s-a reținut că învestirea instanței s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deținute de părți, iar apariția Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptățite [conform art. 46 alin. (1)

]

, de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesul început, în această ultimă situație, dacă persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) începând să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești [art. 46 alin. (3)

]

.

S-a arătat că invocarea în apărare, de către recurenta-pârâtă, a dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, că nu este de natură să conducă la paralizarea acțiunii în revendicare a reclamantei, întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăși a susținut, cu capital majoritar privat, nefiind vorba de o deținere a imobilului de către o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și, deci, de îndeplinirea situației premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă fiind aceea a acțiunii în revendicare, în cadrul căreia corect s-a și procedat la compararea titlurilor părților.

Atât existența, cât și preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantei au fost confirmate prin decizia de casare, care se impune cu titlu obligatoriu, singurul aspect care a condus la casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel vizând modul în care s-a procedat la individualizarea terenului în litigiu de către instanța de judecată.

Cum hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 C. proc. civ., este obligatorie pentru judecătorii fondului, critica recurentei pârâte referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică și proceselor în curs, nu poate conduce la nelegalitatea deciziei recurate, în contextul stabilirii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a cadrului procesual, a incidenței prevederilor art. 480 C. civ., ce au impus analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților.

Nu s-a reținut nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că nu se poate atribui deciziei de casare efectul unor dezlegări ce privesc apărări ce nu au fost analizate, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia de casare că nu poate da eficiență preferabilității bazate pe art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce o privește pe pârâtă.

În ceea ce privește invocarea greșitei aplicări a legii de către instanța de apel care ar fi considerat, în mod eronat, că acțiunea în revendicare este admisibilă în speță, considerând recurenta, că este de imediată aplicare Legea nr. 10/2001, s-a reținut, că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia de casare că nu poate da eficiență apărării pârâtei bazate pe preferabilitatea titlului său de proprietate în temeiul art. 29 și 21 din Legea nr. 10/2001, precizând în mod univoc, în decizia de casare, că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat în mod valabil, instanța de apel respectând aceste dispoziții, respingând apărarea pârâtei SC B. SA bazată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că, argumentele pârâtei referitoare la aplicarea de către instanța de apel a principiului neretroactivității Legii nr. 10/2001 nu pot subzista.

Curtea de Apel a procedat în mod just, în temeiul art. 480 C. civ., la compararea titlurilor de proprietate deținute de cele două părți, stabilind că titlul de proprietate exhibat de reclamantă este preferabil celui prezentat de pârâtă, deoarece reclamanta a dobândit bunul imobil de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 22 decembrie 1939, în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român în urma unei preluări abuzive.

Ultima critică a recurentei pârâte ce viza aprecierea de către instanța de apel a bunei-credințe la dobândirea bunului de către SC B. SA și edificarea unor construcții noi care ar fi, de natură a crea o preferabilitate, s-a considerat că este doar enunțată, fără a fi dezvoltată în mod concret, și s-a apreciat că nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, deoarece curtea de apel a statuat în considerentele deciziei că buna-credință a pârâtei, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat nu prezintă relevanță în acțiunea în revendicare, în prezentul cadru procesual punându-se în discuție compararea titlurilor de proprietate deținute de părți și nu atitudinea lor subiectivă de la data dobândirii drepturilor asupra bunului revendicat.

Împotriva Deciziei nr. 2720 din data de 27 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare, contestatoarea SC B. SA, prin care a solicitat, anularea deciziei atacate, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei Curții de Apel București, în sensul respingerii apelului formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Contestatoarea a invocat ca motiv unic, neanalizarea motivului de recurs cu privire la încălcarea dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 privitoare la impedimentul restituirii, în condițiile în care terenul revendicat este ocupat de construcții noi.

Se arată că deși această critică este "recunoscută și de decizia atacată în pag. 14 alin. (3), cu toate acestea, din analiza motivării rezultă cu claritate că decizia atacată nu a abordat deloc critica privind încălcare art. 10, 11 din Legea nr. 10/2001, deși s-a reținut expres că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă".

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte, constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, textul impune, pentru admiterea contestației, anumite condiții ce se cer a fi îndeplinite și anume: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare; această omisiune să se fi produs din greșeală.

Contestatoarea nu a indicat temeiul legal al contestației în anulare, dar astfel cum a fost motivată, permite încadrarea în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., arătând, în opinia sa, că instanța a omis a analiza motivul de recurs cu privire la încălcarea dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 privitoare la impedimentul restituirii terenului ocupat, de construcții noi.

Susținerile pârâtei SC B. SA sub acest aspect nu pot fi primite, întrucât, prin Decizia nr. 2720 din data de 27 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, contrar celor susținute de societatea contestatoare instanța a răspuns acestui motiv de recurs.

Astfel, s-a reținut că susținerile pârâtei sub aspectul aplicării imediate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul nerestituirii în natură a terenurilor ocupate de construcții reclamantei, nu poate fi primită, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material incidente, dar și dezlegărilor date de instanța supremă prin decizia de casare.

S-a apreciat că prin decizia de casare s-a statuat că preluarea bunului de la autorul reclamantei s-a făcut în mod nevalabil, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar în privința preferabilității titlului societății pârâte ce ar decurge din Legea nr. 10/2001, având drept consecință acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, s-a reținut că în cauză nu este vorba de o deținere a imobilului de către o persoană juridică din cele prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și deci de îndeplinirea situației premise pentru aplicarea prevederilor acestei legi, reclamanta având la îndemână pentru valorificarea dreptului pretins calea acțiunii în revendicare, prin compararea de titluri, în cadrul căreia s-a dat preferință celui deținut de reclamantă.

Acest aspect a fost reținut cu autoritate de lucru judecat, rejudecarea cauzei vizând doar individualizarea imobilului revendicat.

Prin decizia atacată, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia aplicarea Legii nr. 10/2001 se face și proceselor în curs, instanța de recurs, a mai reținut că, în privința cadrului procesual și incidența prevederilor art. 480 C. civ., ce au impus compararea de titluri sunt incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că problemele de drept dezbătute de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, pentru cele arătate, nu se poate reține că instanța de recurs a omis a analiza motivul de recurs invocat de contestatoarea SC B. SA, pentru a fi în măsura a atrage incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru care, contestația în anulare, formulată de SC B. SA se va respinge, ca nefondată.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SA împotriva Deciziei nr. 2720 din data de 27 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT