ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2720/2015

Decizia nr. 2720/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București la data de 04 mai 1998 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru a fi obligat la restituirea imobilului situat în București, teren în suprafață de 11.388 mp.

Prin sentința civilă nr. 8623 din 14 iunie 1999 Judecătoria sectorului 2 București a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 887 din 23 martie 2000 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și a desființat sentința anterior menționată reținând cauza spre soluționare în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1245 din 21 noiembrie 2000 Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., împotriva pârâtei SC B. SA, chemată în judecată la data de 07 ianuarie 1999, în calitate de pârâtă, posesoare a terenului revendicat în prezentul proces. Instanța a respins cererea, reținând că restituirea în natură a terenului nu mai este posibilă, deoarece este afectat unei zone industriale.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr. 222 din 24 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București pentru completarea probatoriului.

Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 613 din 07 mai 2002 prin care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei cu motivarea că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate de pârâtă în apărare.

Prin Decizia civilă nr. 133 din 20 martie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 613 din 07 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București și a reținut cauza spre soluționare în fond.

Rejudecând în fond, după anularea sentinței civile nr. 613/2002 pronunțată de Tribunalul București, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 542 din 16 noiembrie 2006 prin care a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și a obligat pe pârâta SC B. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 10.989,56 mp situat în București, teren individualizat în raportul de expertiză efectuat în dosar.

Împotriva Deciziei nr. 542 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtele SC B. SA și Municipiul București.

Recursul declarat de pârâta SC B. SA a fost admis prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2007, iar decizia pronunțată de Curtea de Apel București a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare numai cu privire la „modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului”. Instanța de recurs a cerut efectuarea unei expertize prin care să se individualizeze și construcțiile aflate pe teren și să se precizeze dacă există o linie ferată pe suprafața de teren revendicată și dacă este necesară asigurarea unor măsuri de protecție a acesteia.

Sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei, instanța de recurs a păstrat argumentele instanței de apel și a respins întreaga apărare a pârâtei recurente SC B. SA.

Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

În ce privește cadrul procesual și împrejurarea că SC B. SA i s-ar fi reținut, contradictoriu, calitatea de pârâtă și respectiv, de intervenient forțat, aceasta este o inadvertență strecurată în hotărârile pronunțate în cauză, determinată de modalitatea în care această parte a fost atrasă în proces.

Astfel, necesitatea extinderii cadrului procesual a rezultat în urma probelor administrate în cauză (raport de expertiză), potrivit cărora terenul ce făcea obiect al litigiului se afla în incinta societății.

Față de o asemenea împrejurare, reclamanta a precizat, conform cererii scrise depuse în dosar (fila 30, Dosar nr. x/1998 al Judecătoriei sector 2) că înțelege să-și îndrepte pretențiile și împotriva societății, care să fie citată în proces în calitate de pârâtă.

Această cerere, de întregire a cadrului procesual nu a fost luată în discuție decât în fața tribunalului (Dosar nr. x/2000), în urma desființării sentinței de primă instanță, cu reținere spre soluționare în fond.

Pe de altă parte, deși modificarea cadrului procesual s-a realizat într-adevăr, după prima zi de înfățișare, norma înscrisă în art. 132 C. proc. civ. are caracter dispozitiv și în măsura în care partea astfel atrasă în proces nu se opune, judecata se desfășoară în mod valabil în contradictoriu cu aceasta.

Or, în speță, SC B. SA a stat în proces în calitate de pârâtă, poziție procesuală din care și-a formulat apărările.

Critica asupra lipsei de învestire a instanței cu cererea de anulare a formelor de expropriere a fost apreciată ca nefondată, în condițiile în care decizia intermediară, de anulare a sentinței primei instanțe, s-a datorat neexaminării pe fond a cererii în revendicare pe baza comparării titlurilor de proprietate (care presupunea implicit, valabilitatea exproprierii), așa cum solicitase reclamanta.

Or, această problemă de drept fusese dezlegată anterior, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 222 din 24 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, potrivit căreia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru nerealizarea acestei analize în legătură cu titlurile părților.

Cum instanța de trimitere a nesocotit dispozițiile acestei decizii, neregularitatea procedurală astfel săvârșită, a fost îndreptată prin anularea hotărârii și reținerea cauzei în vederea evocării fondului.

Susținerea că analiza asupra valabilității titlului statului (a formelor de expropriere) nu putea fi realizată, întrucât în proces nu figura Statul Român, a fost apreciată ca nefondată.

Cererea a fost îndreptată împotriva SC B. SA, în calitate de succesor cu titlu particular al statului, calitate pe care acesta o dobândise anterior sesizării instanței (conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele societății în anul 1995).

Societatea-pârâtă avea posibilitatea, ca, apărându-și dreptul să apere valabilitatea titlului autorului (întrucât nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet) și în măsura în care aprecia necesar, pentru o mai bună apărare în proces, să-l cheme în garanție pe acesta.

De asemenea, aprecierea că pentru soluționarea acțiunii în revendicare trebuia să se plece în mod obligatoriu de la premisa că unul dintre titluri este nul, neagă situația în care, fără să se fi pronunțat în prealabil nulitatea unuia dintre titlurile exhibate de părți, se ajunge la considerarea unuia dintre ele ca fiind preferabil celuilalt (iar lipsirea de efecte să se realizeze pe cale incidentală).

O asemenea operațiune este intrinsecă celei de comparare a titlurilor și ea nu presupune prezența în proces, în mod obligatoriu a celui care a fost autorul unuia dintre titularii actuali ai dreptului de proprietate (în speță, Statul Român).

Pentru considerentele expuse, recursul formulat împotriva Deciziei nr. 133 din 20 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatat nefondat și a fost respins în consecință.

În privința criticilor aduse deciziei finale care a dezinvestit instanța de apel, s-au constatat următoarele:

a) Recursul formulat de Municipiul București prin primarul General este nefondat.

Susținând caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la procedura prealabilă instituită de acest act normativ, recurentul ignoră faptul că sesizarea instanței s-a făcut cu mult timp înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv, la 4 mai 1998).

Ca atare, fiind vorba, illo tempore, de o legală învestire a instanței, demersul judiciar nu putea deveni inadmisibil în considerarea faptului că pe parcursul desfășurării procedurii a intervenit o lege care impune o condiție de formă (procedura prealabilă) inexistentă la data sesizării.

Tot astfel, susținerea că restituirea imobilului nu s-ar fi putut realiza decât prin dispoziție a primarului, instanța depășindu-și competența, neagă principiul plenitudinii de jurisdicție, care funcționează în favoarea instanțelor de judecată (și de la care, în speță, nu s-a făcut dovada existenței vreunei derogări, câtă vreme procedura prealabilă în cadrul căreia primarul putea emite o asemenea dispoziție, era inaplicabilă).

b) Asupra recursului SC B. SA, se rețin următoarele:

Critica formulată în ce privește lipsa de calitate procesuală a Consiliului General al Municipiului București, sub motiv că acestuia nu i-a fost justificată legitimarea în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât nu are posesia imobilului, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției.

Pe de o parte, recurenta nu are interes în invocarea unui aspect a cărui modalitate de soluționare nu a prejudiciat-o în niciun fel.

Pe de altă parte, faptul că una dintre părți nu are posesia imobilului de altfel, aceasta nici nu a fost obligată să predea ceva, va duce la o imposibilitate de executare a hotărârii în raport de aceasta.

Aspectul legat de inadmisibilitatea cererii vizând nevalabilitatea titlului statului (neformulată în contradictoriu cu Statul Român), a constituit deja obiect de analiză, referitor la decizia intermediară.

Critica, reiterată astfel, va fi respinsă pentru aceleași considerente arătate anterior.

Susținerea că în speță nu s-ar fi făcut dovada nevalabilității preluării imobilului, întrucât formele de expropriere ar fi fost valabil realizate, este de asemenea, nefondată.

Preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului Prezidiului Marii Adunării Naționale din care rezultă doar că se „expropriază" mai multe terenuri și construcții (menționate în anexă), fără să se indice însă, cauza de utilitate publică de natură a justifica exproprierea și fără a se face dovada plății prealabile a despăgubirilor.

De aceea, instanța de apel a apreciat corect că, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilității titlului statului, la stabilirea conformității acestuia cu legislația în vigoare, Constituția și tratatele la care România era parte, preluarea bunului nu s-a realizat valabil.

Neprevăzându-se cauza de utilitate publică, măsura apare ca discreționară, neconformă exigențelor legale.

De asemenea, nefăcându-se dovada plății despăgubirilor, aceasta nu este de natură, cum se susține, doar să dea naștere unui drept de creanță în favoarea reclamantei.

Întrucât despăgubirea trebuie să fie prealabilă și dreaptă (constituindu-se astfel, într-o garanție că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalent neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil și această preferabilitate ar decurge din dispozițiile Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniu recurentei și raportat la art. 29 din actul normativ menționat, măsurile reparatorii pentru o asemenea situație nu pot fi decât în echivalent.

Astfel cum s-a menționat, învestirea instanței s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deținute de părți.

Apariția Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptățite (conform art. 46 alin. (1)), de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesual început.

Rezultă că recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de acestea, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptățite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanșate anterior, în ipoteza unei soluționări nefavorabile a pricinii.

Invocarea în apărare, de către pârâta-recurentă, a dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acțiunii în revendicare a reclamantei.

Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăși a susținut, cu capital majoritar privat.

Ca atare, nefiind vorba de o deținere a imobilului de o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 și, deci, de îndeplinirea situației premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acțiunii în revendicare, în cadrul căreia să se procedeze la compararea titlurilor părților.

Criticile recurentei au fost găsite însă întemeiate în legătură cu modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului.

Astfel, pe parcursul procesului, societatea a criticat felul în care expertiza a realizat suprapunerea celor două terenuri (al reclamantei și cel deținut de societate), arătând că schițele întocmite relevă o extindere a proprietății revendicate peste cea deținută de societate, în condițiile în care unghiul suprapunerii este mai mare decât cel al suprafeței peste care s-a făcut suprapunerea.

Raportul de expertiză al acesteia s-a întemeiat pe constatările din acte, în privința constatărilor din teren, făcându-se mențiunea că ele sunt extrase din „compararea planurilor de situație în timp" și că este „clar că SC B. SA ocupă în totalitate suprafața expropriată" (filele 63-67, apel).

Dispunându-se completarea raportului de expertiză cu punctul de vedere al unui expert topo (reclamanta însăși arătând că expertul desemnat inițial, care întocmise mai multe rapoarte și răspunsuri la obiecțiuni nu are calificarea care să-i permită efectuarea lucrării - fila 166, apel), acesta a arătat că terenul se află în incinta societății și că este ocupat de două construcții: „una situată la intrarea în imobilul deținut de SC B. SA, cealaltă fiind fabrica de mobilă".

Planurile de situație depuse ca anexe la raportul de expertiză (anexele 5 și 6) vin însă în contradicție cu planurile cadastrale (întocmite de Oficiul Național de Cadastru, filele 181, 182 ), din care rezultă existența mai multor construcții pe teren, inclusiv traversarea acestuia de o linie de cale ferată.

Or, față de aceste inadvertențe, constatându-se că împrejurările de fapt sub aspectul menționat, nu au fost deplin stabilite, conform art. 314 C. proc. civ. recursul a fost admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare cu privire la individualizarea terenului.

S-a stabilit că, la reluarea judecății să se procedeze la individualizarea terenului de către un expert specialist în topometrie, urmând a se avea în vedere planul cadastral-anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1939 și planurile cadastrale actuale (întocmite de Oficiul de cadastru), cu transpunerea lor în teren și indicarea elementului de continuitate între acestea.

S-au dat îndrumări de lămurire a elementului rezultat din planurile cadastrale anexate, care indică existența unei linii ferate pe teren și în ce măsură ar deveni aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998, referitoare la zona de siguranță și zona de protecție a infrastructurii feroviare”.

Primind dosarul spre rejudecare, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru individualizarea terenului și construcțiilor existente pe teren.

Experții au individualizat terenul revendicat prin laturi și vecinătăți conform coordonatelor de la fila 633 dosar apel și au precizat că pe teren se află mai multe construcții aparținând SC B. SA. De asemenea, au precizat că pe terenul revendicat nu mai există nici o cale ferată.

Reclamanta și-a micșorat câtimea pretențiilor la suprafața de teren de 11.293 mp și anume la cea existentă în detenția SC B. SA, conform variantei nr. 2 din raportul de expertiză (fila 633 dosar apel) astfel că, nici o suprafață de teren nu a fost revendicată din detenția Municipiului București, urmând ca acțiunea în revendicare împotriva acestui pârât să fie respinsă.

S-a reținut că titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, astfel că asupra titlului reclamantei și asupra preferinței acestuia în prezenta acțiune în revendicare există autoritate de lucru judecat, aspectul reprezentând o problemă juridică definitiv stabilită judiciar.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat fără echivoc împrejurarea că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat valabil, și că exproprierea terenului a fost neconformă exigențelor legale. De asemenea, a respins apărarea SC B. SA în baza Legii nr. 10/2001 stabilind că această societate nu poate invoca preferința titlului său, în baza acestei legi.

De vreme ce bunul revendicat a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, iar pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român, este evident că titlul de proprietate preferabil este cel prezentat de reclamantă, care a dobândit imobilul de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1939 autentificat, depus la dosar, în copie, și semnat pentru conformitate (filele 6-7 dosar fond). Autorul reclamantei este C., iar transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă a fost dovedită prin certificatele de moștenitor depuse la dosar (filele 2-5 dosar fond).

De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, în baza art. 480 C. civ., instanța a dat preferință titlului de proprietate prezentat de reclamantă, titlul fiind mai bine caracterizat și provenind de la proprietarii anteriori, necontestați, ai terenului, în vreme ce titlul pârâtului este dobândit de la stat, care a preluat imobilul în proprietatea sa, în mod abuziv, aspect stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

De aceea, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva SC B. SA a fost admisă în totalitate, cu privire la terenul în suprafață de 11.293 mp, individualizat în expertiza efectuată în cauză. Având în vedere necesitatea individualizării, practice a terenului, instanța a stabilit ca expertiza să facă parte integrantă din hotărâre, în scopul executării prezentului act judiciar.

Conform art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii de expert) către reclamantă.

Apărările invocate de pârât în prezenta cauză au fost respinse.

Împotriva Deciziei nr. 129/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta SC B. SA.

Aceasta a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Premisele au stat la baza deciziei Curții de Apel București sunt eronate și sunt rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale incidente.

În recurs, în prealabil, ca un motiv distinct s-a invocat drept motiv de ordine publică lipsa calității procesuale active a reclamantei, motivându-se că aceasta nu are calitate procesuală activă, nejustificând o transmisiune succesorală în raport de pretinsul proprietar inițial - C.

Se arată că reclamanta a pretins a fi moștenitoarea lui D., care, la rândul său, a moștenit pe E., fratele său, dar nu rezultă că C., cumpărătorul din anul 1939 al imobilului revendicat, este una și aceeași persoană cu E.

Eliberarea unui certificat de moștenitor care face mențiune asupra unui bun în masa succesorală nu constituie titlu de proprietate, el având această valoare numai dacă s-ar face dovada că cel decedat ar fi dobândit bunul menționat.

Chiar dacă E. ar fi una și aceeași persoană cu C., adoptat (înfiat) fiind de familia Slăvescu, nu putea fi moștenit de către pretinsul său frate firesc D. și față de data la care s-a deschis succesiunea - 1953, întrucât legătura de filiație față de familia firească a încetat din punct de vedere civil.

Drept consecință, succesiunile ulterioare până la reclamantă în mod nelegal pretind transmiterea imobilului revendicat, acesta nefiind transmis, câtă vreme nu există un șir neîntrerupt de transmiteri care să le lege de C.

Se mai formulează critici asupra hotărârii atacate sub aspectele încălcării limitelor rejudecării și greșitei stabilire a unei irevocabile preferabilități, de către instanța de apel.

Se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei sale, a răspuns unor probleme de drept privitoare la incidența Legii nr. 10/2001 asupra cauzei, dar, față de formularea din apel, după casare, a apărării deduse din dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 (existența unor construcții noi care, potrivit Legii nr. 10/2001, exclud restituirea în natură), neavute în vedere și neanalizate de către instanța de recurs, nu se poate reține o inadmisibilitate a analizării acestei apărări sub pretextul lucrului judecat.

În primul ciclu procesual chestiunea primordială ridicată a fost aceea a admisibilității revendicării de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, chestiune care interesa calea aleasă de către reclamant. De aceea decizia de casare trebuie lecturată în mod esențial prin prisma chestiunii admisibilității, care nu antamează în mod necesar și o soluție pe fond. Se susține acțiunea este admisibilă, partea nefiind obligată să suspende soluționarea cererii și să urmeze procedura legii speciale.

În ceea ce privește posibilitatea invocării Legii nr. 10/2001 pe cale de apărare de către recurenta pârâtă, instanța de recurs a reținut doar că nu poate da eficiență apărării dedusă din preferabilitatea bazată pe dispozițiile art. 29 și art. 21 din Legea nr. 10/2001 și nu că Legea nr. 10/2001 este de plano inaplicabilă.

Se susține că nu se poate atribui deciziei de casare efectul unei dezlegări privitoare la apărări care nu au fost analizate si care nu au fost avute în vedere. Astfel, considerentul decisiv al instanței de recurs, în sensul că SC B. SA a avut capital majoritar privat (ceea ce exclude aplicarea art. 21, care se referă la capital de stat sau majoritar de stat), nu este apt să conducă la înlăturarea apărării deduse din art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 care se aplică indiferent de ponderea participării statului la capitalul social.

Or, lectura literală a art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată fără echivoc că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică și proceselor în curs, doar calea aleasă de către reclamant poate fi la dispoziția sa.

Se mai învederează că hotărârea de recurs procedează la o analiză a admisibilității revendicării prin prisma acestui act normativ (Legea nr. 10/2001). Or, dacă ea era de plano considerată inaplicabilă ca retroactivă nu s-ar mai fi pus problema acestei analize. În sprijinul ideii că Legea nr. 10/2001 este de imediată aplicare în ceea ce privește chestiunile de drept substanțial pledează și nenumăratele modificări ale acesteia după expirarea termenului de notificare (adică după declanșarea procedurii de restituire).

În analiza concretă a aplicării principiului neretroactivității, se învederează că momentul împrocesuării recurentei este nerelevant față de obiectul cererii - revendicarea.

Momentul sesizării instanței interesează nu pe aspectul de drept substanțial pentru că introducerea cererii nu creează și nici nu consolidează un drept nou. Acesta este motivul pentru care legea nouă se va aplica chiar dacă va intra în vigoare după sesizarea instanței, dar pană la soluționarea definitivă a cauzei.

În final, se susține că în mod eronat prima instanță a apreciat că buna credință în dobândirea bunului de către SC B. SA și edificarea unor construcții noi nu sunt de natură a crea o preferabilitate în absența Legii nr. 10/2001, deși această lege nu face decât să reia soluții care se impuneau și sub imperiul reglementării anterioare.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta SC B. SA, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății. Așadar, calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantei și cel care este titularul dreptului afirmat.

Susținerile recurentei pârâte SC B. SA în sensul că reclamanta nu poate justifica o transmisiune succesorală în raport cu pretinsul proprietar inițial

C., că acel certificat emis de pe urma autorului reclamantei nu face dovada calității sale succesorale și că nu există un șir neîntrerupt de transmiteri care să se lege de autorul C. nu subzistă.

În cauză, reclamanta a justificat calitatea sa procesuală activă prin aceea că au avut loc transmisiuni succesorale succesive, aceasta fiind moștenitor al autorului D. care, la rândul său, este moștenitor al autorului său - proprietarul inițial al imobilului în litigiu C.

Transmiterile au avut loc succesiv, conform certificatului de moștenire din 1953 și din 1959 de la defunctul E. (decedat) la fratele său D., iar ulterior conform certificatului de moștenitor din 1974 de la defunctul D. către reclamanta A.

De altfel, în Decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 7700/2007 instanța supremă a admis recursul și a casat decizia cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare numai în ceea ce privește modalitatea de individualizare a terenului, reținându-se că, sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei se impune păstrarea argumentelor instanței de apel.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a considerat prin Decizia nr. 542 din 16 noiembrie 2006 că se impune admiterea acțiunii formulate de reclamant, reținând că imobilul teren în litigiu a trecut la stat printr-un abuz al statului autoritar, din acel moment, că reclamanta (autorii săi) posedă un titlu de proprietate din 11 ianuarie 1940 constând într-un act de vânzare-cumpărare, iar pârâta SC B. SA a fost împroprietărită de Guvern la 06 ianuarie 1995 prin Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Existând două titluri, Curtea a procedat la compararea lor, stabilind că titlul de proprietate invocat de reclamantă este în afara oricărei discuții, pe când cel al pârâtei comportă comentarii care-l golesc de efecte.

Singura concluzie rațională care s-a impus a fost aceea a necesității recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat astfel prin decizia de casare existența titlului de proprietate al reclamantei, invocarea altor neregularități ce țin de condițiile de exercitare a acțiunii civile neputând conduce la paralizarea acțiunii deduse judecății, în contextul existenței și acordării chiar preferabilității titlului de proprietate prezentat de reclamantă cu privire la imobilul în litigiu, în contextul analizei comparative a titlurilor de proprietate ale părților în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ.

Drept urmare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâta SC B. SA va fi respinsă.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 46 alin. (1), ale art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001, învederându-se încălcarea limitelor rejudecării și stabilirea unei greșite preferabilități a titlului de proprietate al reclamantei.

Se mai susține că Legea nr. 10/2001 trebuie aplicată imediat de instanța de apel, sub aspectul nerestituirii în natură a terenurilor ocupate de construcții, către reclamantă.

Susținerile pârâtei SC B. SA sub acest aspect nu pot fi primite.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă este necesar ca instanța să fi procedat la aplicarea sau interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a statuat că preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului Prezidiului Marii Adunări Naționale din care rezultă doar că se „expropriază" mai multe terenuri și construcții (menționate în anexă), fără să se indice însă, cauza de utilitate publică de natură a justifica exproprierea și fără a se face dovada plății prealabile a despăgubirilor.

De aceea, a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilității titlului statului, la stabilirea conformității acestuia cu legislația în vigoare, Constituția și tratatele la care România era parte, preluarea bunului nu s-a realizat valabil.

Întrucât despăgubirea trebuie să fie prealabilă și dreaptă, constituindu-se astfel într-o garanție că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalentă, neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

A fost apreciată ca neîntemeiată și susținerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil și această preferabilitate ar decurge din dispozițiile Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniul recurentei și raportat la art. 29 din actul normativ menționat, măsurile reparatorii pentru o asemenea situație nu pot fi decât în echivalent.

Învestirea instanței s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deținute de părți.

Apariția Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptățite (conform art. 46 alin. (1)), de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesual început.

În această ultimă situație, dacă persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești (art. 46 alin. (3)).

Rezultă că recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de acestea, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptățite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanșate anterior, în ipoteza unei soluționări nefavorabile a pricinii.

Invocarea în apărare, de către recurenta-pârâtă, a dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acțiunii în revendicare a reclamantei.

Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăși a susținut, cu capital majoritar privat.

Ca atare, nefiind vorba de o deținere a imobilului de o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și, deci, de îndeplinirea situației premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acțiunii în revendicare, în cadrul căreia corect s-a procedat la compararea titlurilor părților.

Atât existența, cât și preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantei au fost confirmate prin decizia de casare, care se impune cu titlu obligatoriu, singurul aspect care a condus la casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel vizând modul în care s-a procedat la individualizarea terenului în litigiu de către instanța de judecată.

Cum hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru judecătorii fondului, critica recurentei pârâte referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică și proceselor în curs nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în contextul stabilirii de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a cadrului procesual, a incidenței prevederilor art. 480 C. civ. ce au impus analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților.

Nu se poate reține argumentul recurentei-pârâte în sensul că nu se poate atribui deciziei de casare efectul unor dezlegări ce privesc apărări ce nu au fost analizate, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia de casare că nu poate da eficiență preferabilității bazate pe art. 29 și 21 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce o privește pe pârâtă.

În al doilea rând, se mai învederează drept motiv de recurs aplicarea greșită a legii de către instanța de apel care ar fi considerat în mod eronat că acțiunea în revendicare este admisibilă în speță, în opinia recurentei fiind de imediată aplicare Legea nr. 10/2001. Se susține, în dezvoltarea acestei critici, că, în analiza aplicării principiului neretroactivității Legii nr. 10/2001, momentul împrocesuării pârâtei nu este relevant față de obiectul cererii - revendicarea, și că aceasta nu valorează din punct de vedere al dreptului substanțial.

Or, așa cum s-a reținut, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia de casare că nu poate da eficiență apărării pârâtei bazate pe preferabilitatea titlului său de proprietate în temeiul art. 29 și 21 din Legea nr. 10/2001, și nu că Legea nr. 10/2001ar fi de plano inaplicabilă (așa cum de altfel a arătat și recurenta-pârâta în cuprinsul motivelor sale de recurs).

Instanța supremă a precizat în mod univoc în decizia de casare că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat în mod valabil, instanța de apel a respectat aceste dispoziții, respingând apărarea pârâtei

SC B. SA bazată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că nu pot subzista argumentele

pârâtei referitoare la aplicarea de către instanța de apel a principiului neretroactivității Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel a procedat în mod just, în temeiul art. 480 C. civ., la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți stabilind că titlul de proprietate exhibat de reclamantă este preferabil celui prezentat de pârâtă deoarece reclamanta a dobândit bunul imobil de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 22 decembrie 1939 în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român în urma unei preluări abuzive.

Ultima critică a recurentei pârâte vizează aprecierea de către instanța de apel a bunei-credințe la dobândirea bunului de către

SC B. SA și edificarea unor construcții noi care ar fi, în opinia recurentei, de natură a crea o preferabilitate, critică pe care însă recurenta pârâtă doar o enunță, fără a dezvolta în mod concret motivele de nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nici acest motiv nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în mod just Curtea de Apel statuând în considerentele deciziei că buna-credință a pârâtei, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat nu prezintă relevanță în acțiunea în revendicare, în prezentul cadru procesual punându-se în discuție compararea titlurilor de proprietate de părți și nu atitudinea lor subiectivă de la data dobândirii drepturilor asupra bunului revendicat.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 129/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2015.