ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 12 noiembrie 2018 sub nr. x/2018 contestatorii A. și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 2910 din 18 septembrie 2018 a acestei instanțe.

În motivare, contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis a se raporta la concluzia instanței de apel în sensul că imobilul în litigiu a rămas în posesia expropriaților fiind în discuție doar dreptul de dispoziție, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, astfel că alegația instanței de recurs în sensul că este vorba de un spațiu verde sau un spațiu de protecție a mediului este o greșeală materială esențială.

O altă greșeală materială constă în faptul că instanța nu a observat din planșele fotografice că terenul în litigiu este despărțit de blocul învecinat de alei de acces deja amenajate odată cu sistematizarea zonei.

Deși instanța de apel a apreciat că neutilizarea bunului expropriat timp de 35 de ani justifică cererea de retrocedare, soluția instanței de recurs potrivit căreia exproprierea a vizat resistematizarea zonei nu poate fi primită, întrucât mai bine de 35 de ani municipalitatea a dovedit lipsă de interes pentru realizarea unor amenajări specifice spațiilor verzi, sens în care hotărârea pronunțată este, de asemenea, rezultatul unei greșeli materiale.

Contestatorii au mai arătat că toate probele din cauză converg către o singură concluzie, respectiv aceea că terenul în litigiu este liber, neconstruit și neafectat de rețele edilitare, putând fi restituit în natură în suprafață restrânsă de 382 mp, identificată în completarea la raportul de expertiză tehnico-topografică efectuat de expert C., prin punctele de contur 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Decizia instanței de recurs este în flagrantă contradicție cu ansamblul probator al cauzei, se oprește cu examenul motivelor de recurs la aspectele de netemeinicie, neobservând că analiza celor trei condiții impuse de art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se poate face fără analiza probelor administrate.

La data de 23 ianuarie 2019, contestatorii au formulat cerere completatoare, în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., invocând nelegala constituire a completului de judecată sub aspectul tragerii la sorți a celor trei magistrați, ceea ce atrage nulitatea actului de procedură.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 12 februarie 2013, sub nr. de Dosar x/2013, reclamanții B. și A. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București prin primar general, obligarea pârâtului la retrocedarea în proprietate a terenului în suprafață de 414 mp, situat în București str. x nr. 40.

Prin Sentința nr. 619 din 28 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 135A din 10 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței și a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 20 noiembrie 2015 sub nr. x/2015.

Prin Sentința nr. 1199 din 10 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 992A din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamanților împotriva sentinței, ca nefondat.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții, care au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, modificată și republicată, de către instanțele de fond și apel și au arătat că toate raționamentele expuse prin considerentele deciziei atacate sunt în contradicție cu probele administrate în cauză, curtea de apel și tribunalul substituindu-se într-un mod nepermis competențelor municipalității, astfel cum sunt definite de Legea nr. 301/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul.

S-a mai arătat că toate probele administrate în cauză converg la o singură soluție, și anume aceea că terenul în litigiu este liber, neconstruit și neafectat de rețele edilitare și poate fi restituit în natură, în suprafața restrânsă de 382 mp, identificată în completarea la raportul de expertiză tehnico-topografică (anexa 3) efectuat de expert C., prin punctele de contur 1, 2, 3, 4, 5 și 6.

Prin Decizia nr. 2910 din 18 septembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că instanțele de fond și apel au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Exproprierea terenului în litigiu s-a făcut prin Decretul nr. 4 din 11 ianuarie 1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. privind exproprierea unor imobile, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație în Municipiul București. Așa cum rezultă din art. 1 al acestui decret, exproprierea a avut ca scop construirea unui număr de 1070 de apartamente și a dotărilor tehnico-edilitare aferente, fiind aprobată demolarea construcțiilor, prin urmare exproprierea vizând resistematizarea respectivei zone.

Raportat la situația de fapt ce nu a fost contestată, față de amplasarea la o distanță foarte mică de limita blocurilor de locuințe, astfel cum rezultă din planurile anexă la raportul de expertiză și planșele fotografice depuse de reclamanți, s-a reținut corect realizarea scopului exproprierii, care nu trebuie interpretată numai prin raportare la ocuparea sau neocuparea cu construcții a terenului în litigiu, ci cu observarea întregului ambient creat pentru normala utilizare a construcțiilor.

Critica potrivit căreia instanțele de fond și apel s-ar fi substituit nepermis competențelor municipalității, astfel cum sunt definite de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, a fost înlăturată, reținându-se că instanțele nu au edictat reguli specifice planurilor urbanistice, ci doar au constatat împrejurarea că terenul în litigiu a fost cuprins, ulterior exproprierii, într-un plan de resistematizare a zonei.

Lipsa de interes a municipalității în realizarea unor amenajări specifice spațiilor verzi nu schimbă destinația de zonă de protecție a terenului rămas în proprietatea unității administrativ teritoriale și nu poate conduce de plano la reținerea pretinsei nerealizări a scopului exproprierii.

Susținerile formulate prin motivele de recurs vizând probele administrate și modul de evaluare a acestora nu au fost analizate, întrucât s-a apreciat că nu reprezintă aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie ale deciziei atacate.

Prin motivele de contestație în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se invocă nelegala constituire a completului de judecată în ceea ce privește tragerea la sorți a celor trei magistrați, ceea ce ar atrage, în opinia contestatorului, nulitatea actului de procedură.

Este lipsită de temei legal o astfel de aserțiune în condițiile în care textul de lege pe care contestatorii se întemeiază se referă la încălcarea de către judecători a dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență, motiv ce putea fi primit, în condițiile alin. (2) al art. 317 C. proc. civ. doar dacă nu a putut fi invocat în fața instanței de recurs. Or, invocând nelegala alcătuire a completului contestatorii se află în afara domeniului de aplicare a textului de lege invocat, astfel că acest motiv este nefondat.

Contestatorii au mai invocat, din perspectiva art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., o serie de greșeli materiale comise de instanța de recurs, despre care susțin că a ignorat o concluzie a instanței de apel în sensul că imobilul în litigiu a rămas în posesia expropriaților, astfel că, prin referirea la un spațiu verde sau un spațiu de protecție a mediului, a comis o greșeală materială esențială.

Se mai reproșează instanței de recurs că nu a observat situația de fapt rezultată din planșele fotografice, concluzia acesteia în sensul că exproprierea a vizat resistematizarea zonei fiind rezultatul unei alte greșeli materiale, în condițiile în care toate probele din cauză converg la o singură concluzie, respectiv aceea că terenul în litigiu este liber, putând fi restituit în natură.

Erorile materiale la care se referă art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează exclusiv aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că aspectele relevate de contestatori nu reprezintă greșeli materiale în sensul prevăzut de textul de lege invocat, ci critici ale raționamentului judiciar al instanței de recurs ce se constituie într-un "recurs la recurs", ce tinde la a determina o veritabilă rejudecare a problemei de drept analizate prin decizia atacată, neîngăduită de calea extraordinară de atac promovată în cauza pendinte.

Contestația în anulare este o cale de retractare și nu o cale de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu se poate repune în discuție nelegalitatea hotărârii pronunțate ca urmare a invocării unor greșeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanță problemei de drept deduse judecății.

Nu poate fi reținută nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întrucât aceasta se referă la omisiunea instanței de a cerceta un motiv de recurs, or, ceea ce contestatorii au reproșat instanței este faptul că aceasta s-a oprit cu examenul motivelor de recurs la aspectele de netemeinicie și nu a analizat condițiile impuse de art. 35 din Legea nr. 33/1994, pentru care era necesară o analiză a probelor administrate.

Faptul că instanța de recurs nu a analizat motivele referitoare la probele administrate și modul de evaluare a acestora, considerând că nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei atacate, nu înseamnă că a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs, dimpotrivă, s-a pronunțat asupra acestora, apreciindu-le ca fiind aspecte ce țin de temeinicia și nu de legalitatea soluției recurate. Or, a critica o astfel de calificare, însemnă a contesta legalitatea aprecierii, operațiune incompatibilă cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată, întrucât criticile formulate nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele prevăzute în art. 317 și 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de B. și A. împotriva Deciziei nr. 2910 din 18 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM