ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3064/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3064/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. x/2008, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. anularea deciziei nr. 2/04.08.2008, emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilul înscris în CF x Cugir nr. top x, (transferat ulterior în CF x Cugir și CF x), situat în Cugir, reprezentând teren intravilan în suprafață totală de 18.630 mp, care a fost preluat ilegal de Statul Român, cu o valoare estimată de 500.000 Euro, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, acordarea în favoarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piață a imobilului menționat cu o suprafață de teren situată în intravilanul Orașului Cugir, echivalentă ca valoare.

Pârâta a depus întâmpinare în care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 2/04.08.2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o dispoziție sau decizie motivată prin care să facă propuneri către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamantă, pentru imobilul înscris în CF x Cugir top. x, în suprafață de 13.639 mp.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din acțiunea principală având ca obiect restituirea în natură și de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prin compensare cu o suprafață de teren situată în intravilanul orașului Cugir.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 2/04.08.2008, emisă de pârâta S.C. A. S.A a fost respinsă cererea reclamantei privind retrocedarea imobilelor situate în Cugir, deoarece imobilele solicitate nu se identifică cu cele care aparțin societății pârâte.

Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare și în cazul imobilelor - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o regie autonoma, o societate sau companie naționala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia speciala de retrocedare. În situațiile prevăzute la alin. (1), Comisia speciala de retrocedare va transmite cererea de retrocedare unității deținătoare, care are obligația de a o soluționa în termen de 60 de zile de la data completării dosarului.

Instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu aparține de CF x Cugir, nr. top x, iar reclamanta a trimis o cerere de retrocedare Comisiei Speciale de retrocedare cu nr. x/25.01.2006 pentru acestea și pentru alte numere topografice din această carte funciară, ulterior revenindu-se cu o precizare prin adresa x/27.12.2007 pentru imobilele în litigiu.

S-a apreciat că cererea reclamantei nu este tardivă, fiind făcută în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, modificat de art. II al Legii nr. 247/2005.

Conform extrasului de carte funciară, imobilele înscrise în CF x nr. top x au aparținut Parohiei Române Unite din Cugir și apoi, în baza procesului-verbal din 11.02.1975 a Consiliului Popular al orașului Cugir și a Decretului nr. 218/1960, acestea s-au transcris în CF x Cugir în favoarea Statului Român cu titlu de lege (încheierea nr. 286/12.02.1975).

În baza deciziei nr. 32/1975 și a planului de împărțire, prin încheierea nr. 22303/14.02.1975, imobilul din CF x de sub A+1 s-a împărțit în două parcele:

- nr. top x, în suprafață de 13639 mp, ce s-a transmis tot în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea pârâtei;

- nr. top x în suprafață de 5000 mp s-a transmis în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea Întreprinderii pentru livrarea produselor petroliere B.

Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului de către Statul Român, în baza Decretului nr. 218/1960, a fost abuzivă și că pentru luarea măsurii nu s-au acordat niciun fel de despăgubiri reclamantei, care era titulara dreptului de proprietate.

Pentru a se determina, față de prevederile art. 1 alin. (1) și (3) și art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, dacă se poate restitui în natură, total sau parțial, terenul în litigiu s-a dispus efectuarea unei expertize topografice. Potrivit raportului întocmit de expert, pârâta ocupă terenul înscris în CF x cu nr. top x, având ca și grad de ocupare al incintei 83% din suprafață. Pentru restul de suprafață rezultă că acesta este necesar unei bune utilizări a construcțiilor identificate ca fiind sediul pârâtei, magazii și ateliere.

Ca urmare, prima instanță a concluzionat că imobilul în litigiu nu se poate restitui în natură, pentru repararea prejudiciului a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, sens în care, constatând că în patrimoniul unității deținătoare nu s-au identificat terenuri disponibile și nu s-a solicitat acest lucru de reclamantă, a considerat că singura modalitate de acordare a despăgubirilor în echivalent este cea de efectuare a propunerilor către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea 247/2005.

Reclamanta a formulat la 09.09.2010, o cerere de îndreptare a erorii materiale de calcul strecurată în sentința civilă nr. 1122010, în sensul rectificării suprafeței aferente imobilului înscris în CF x Cugir, nr. top x, de la 13.639 mp la 21.670,28 mp cât rezultă din raportul de expertiză.

Prin încheierea nr. 400/C.C./2010, Tribunalul Alba a respins cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 112/2010, reținându-se, în esență, că reclamanta solicită, în realitate, rectificarea suprafeței de carte funciară, ceea ce reprezintă o modificare a dispozitivului, care poate constitui, eventual, motiv de apel. Împrejurarea că în dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia s-a dispus rectificarea suprafeței înscrise în CF x de la 13.639 mp la 21.670 mp nu poate duce la schimbarea sentinței nr. 112/2010 a tribunalului alba pe calea prevăzută de art. 291 C. proc. civ., deoarece stabilirea gradului de ocupare a terenului a fost avut în vedere doar pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar suprafața pentru care s-a dispus să se facă propunerea este în concordanță cu cea înscrisă în cartea funciară.

Împotriva sentinței civile nr. 112/2010 pronunțată de Tribunalul Alba a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea, în parte, a hotărârii atacate și, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF x Cugir, sub A 11, nr. top x (transferat ulterior în CF x Cugir și CF x Cugir), iar, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului menționat cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

În expunerea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a reținut greșit că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece gradul de ocupare al terenului nu este de 83%, cum eronat s-a apreciat, fiind, în realitate, mult mai mic. Apelanta a susținut că, în situația în care se apreciază că nu este posibilă restituirea în natură, se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului în litigiu cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Pârâta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că a fost determinat corect gradul de ocupare a terenului și, că, pentru terenul în litigiu, reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar.

Prin Decizia nr. 48/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul reclamantei, sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL a fost obligată să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul înscris în CF x Cugir, nr. top x, construcții, curte și căi de acces, în suprafață totală de 21.670 mp și să înainteze propunerea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispozițiilor din sentința atacată au fost menținute.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În raportul de expertiză întocmit la fond, s-a stabilit că imobilele în litigiu se identifică cu cele înscrise în CF x Cugir, nr. top x, construcții, curte și căi de acces, în suprafață totală de 21.670 mp, astfel cum rezultă din extrasul funciar anexat raportului de expertiză.

Dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc că se restituie în natură numai terenul liber. În accepțiunea normei juridice menționate, nu este considerat teren liber și, deci, nu poate fi restituit în natură, terenul ocupat de construcții noi, terenul necesar în vederea bunei utilizări a acestora precum și terenul afectat de amenajări de utilitate publică.

Contrar susținerilor apelantei, gradul de ocupare al terenului în litigiu este de 83%, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. La determinarea acestui procent, expertul a avut în vedere expertiza întocmită în dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia, din care rezultă că, într-adevăr, parcela cu nr. top x, în suprafață de 1928 mp, are destinația de căi de acces. Dar aceasta nu este singura parcelă care servește pentru accesul la construcțiile de pe teren. Așa cum rezultă din schița anexată raportului, care se suprapune pe schița întocmită în dosar nr. x/2004, pe terenul în litigiu sunt amplasate mai multe construcții, respectiv: sediul pârâtei, atelier auto, birouri, sediul coloanei de transport, atelier și magazii. În urma deplasării la fața locului și a măsurătorile efectuate, expertul a concluzionat că suprafața necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor construcții, având în vedere amplasamentul acestora precum și specificul activității societății pârâte, este de 12.994,45 mp, la care se adaugă suprafața afectată de rețele, de 1471,68 mp.

Ca urmare, din totalul de 21.670,28 mp, cât are terenul în litigiu, o suprafață de 3439,82 mp este ocupată de construcții, 1471,69 mp este ocupată de rețele, iar 12.994,45 mp este ocupată de căi de transport, incluzând și căile de acces, ceea ce înseamnă un grad de ocupare a terenului de 83%.

Cu privire la solicitarea, subsidiară, a apelantei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piață a imobilului în litigiu cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare, Curtea de Apel a constat că, de la pronunțarea hotărârii primei instanțe până la soluționarea apelului de față, au intervenit modificări legislative cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, a fost reținută în cauză incidența noului act normativ, fiind avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărore: în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt: măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

Conform art. 221 din H.G. nr. 401/2013 privind normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 165/2013, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii și constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Bunurile care pot face obiectul compensării, în condițiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcții, și construcțiile finalizate sau nefinalizate.

În cauză nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri care să fie date în compensare și, mai mult, societatea pârâtă este în insolvență, astfel că, în această situație, în care este nevoită să își lichideze patrimoniul pentru acoperirea creanțelor, nu se mai poate pune problema acordării de terenuri în compensare.

În această ipoteză, măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta constau în compensarea prin puncte.

Întrucât dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziții menționate în dispozitivul sentinței primei instanțe), au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, Curtea a apreciat că se impune ca, prin hotărâre judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii în concordanță cu legislația în vigoare.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 769/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul reclamantei, s-a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În considerentele deciziei de casare au fost avute în vedere, în esență, următoarele:

Înalta Curte a constat încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că, instanța de apel, nu a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii.

S-a avut în vedere că, în principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului. Aceasta este premisa prevederilor enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri cu privire la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în discuția acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvențională.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel nu a dat eficiență normelor evocate, încălcând dispozițiile legale în privința stabilirii corecte a situației de fapt și administrării probelor pertinente cauzei, respectiv proba cu expertiză judiciară în ceea ce privește identificarea imobilului pentru care reclamanta a solicitat restituirea în natură.

Prin criticile formulate, recurenta reclamantă tinde la demonstrarea incompletei și greșitei stabiliri a situației de fapt a cauzei, pornind de la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză topo pe care le-a formulat la prima instanță, și, în plus, respingerea cererii cu o nouă expertiză topografică în apel.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a respins cererea reclamantei având ca obiect efectuarea unei noi expertize topo în apel, cu motivarea că obiectivele expertizei sunt identice cu cele stabilite de prima instanță, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 12.01.2017 a Curții de Apel Alba Iulia; în același timp, prin motivele de apel, reclamanta a criticat și respingerea obiecțiunilor sale la raportul de expertiză efectuat la prima instanță, la termenul din 25.11.2009, obiecțiuni prin care a susținut că expertul nu a calculat corect căile de acces, că expertul s-a bazat pe expertiza topo efectuată în dosarul nr. x/2004 și că la efectuarea expertizei pârâtele nu au fost citate, în plus, expertul desemnat în cauza de față este același cu cel care a efectuat expertiza în dosarul nr. x/2004.

În aceste condiții, recurenta reclamantă în mod întemeiat susține, prin motivele de recurs, o incompletă stabilire a situației de fapt, premisă care plasează Înalta Curte în imposibilitatea realizării controlului judiciar. Astfel, recurenta a pretins că există inadvertențe între concluziile raportului de expertiză topo efectuat în dosarul nr. x/2004 și cel administrat la prima instanță în cauza de față, cu referire, în special, la gradul de ocupare a terenului de căile de acces.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, deși instanța de apel a invocat dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în timp ce recurenta susține că, în speță, sunt incidente prevederile art. 1 alin. (3) teza a II a din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, raportul juridic dedus judecății se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată și textele conexe. Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 "în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile."

Ca atare, din cuprinsul normei citate, nu reiese un anumit procent (grad) de ocupare a terenului care ar indica soluția în privința raportului juridic reparatoriu, astfel încât acest element, de fapt, nu are valoarea unui criteriu legal de natură a permite sau a interzice restituirea în natură a terenului, totală sau parțială.

Premisa restituirii în natură a terenurilor libere a fost corect enunțată de instanța de apel, iar pentru soluționarea raportului de restituire trebuie identificat dacă există teren liber în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de această normă, dar și cu observarea celor explicitate prin H.G. 1164/17.10.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a O.U.G. nr. 94/2000.

S-a apreciat că nici chestiunea de fapt a suprafeței de teren aflate în deținerea pârâtei nu este lămurită în cauză (din cea preluată abuziv de stat prin Decretul 218/1960, potrivit încheierii nr. 286/12.02.1975) și s-a stabilit ca, în rejudecare, instanța de apel să lămurească acest element de fapt al cauzei, având în vedere că prin cererea de retrocedare, reclamanta s-a raportat la o suprafață de teren de 18630 mp, în timp ce prin Decizia nr. 32/1975 și a planului de împărțire, prin încheierea nr. 22303/14.02.1975, imobilul CF x de sub A+1 s-a împărțit în două parcele: nr. top x în suprafață de 13639 mp, care s-a transmis tot în CF x Cugir cu drept de administrare în favoarea pârâtei și nr. top x, în suprafață de 5000 mp care s-a transmis în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea Întreprinderii pentru livrarea produselor petroliere B. (unitate deținătoare ce nu are calitate procesuală în cauză).

Pe de altă parte, recurenta reclamantă a formulat, la prima instanță, cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinței civile 112/2010 sub aspectul întinderii suprafeței de teren pentru care s-au recunoscut măsuri reparatorii în favoarea reclamantei (21670,28 mp în loc de 13639 mp), cerere respinsă prin încheierea nr. 400/C.C./2010 a Tribunalului Alba.

În consecință, Înalta Curte a apreciat că, în rejudecare, instanța de apel, într-o corectă aplicare a art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, trebuie să procedeze la verificarea criteriilor legale prevăzute de această normă în legătură cu terenul aflat în posesia intimatei pârâte, așadar, în conexiune cu calitatea acesteia de unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv de stat, în temeiul legii speciale, având în vedere că obiectul cauzei de față îl constituie contestarea Deciziei 2/4.08.2008 emisă de pârâtă.

Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni de fapt, instanța de apel va ține cont și de restricțiile procesuale decurgând din regula non reformatio în peius.

Cu prilejul rejudecării apelului, la solicitarea reclamantei s-a efectuat în cauză un nou raport de expertiză, completat ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă.

Obiecțiunile formulate la completarea la raportul de expertiză au fost respinse, întrucât prin modalitatea în care au fost formulate se solicită, practic, expertului să-și schimbe opinia, împărtășind punctul de vedere al reclamantei. Prin decizia nr. 505 din 15 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj împotriva sentinței civile nr. 112/2010 pronunțată de Tribunalul Alba.

Sentința atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SRRL a fost obligată să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul înscris în CF x Cugir, nr. top x, construcții, curte și căi de acces, în suprafață totală de 21.670 mp și să înainteze propunerea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispozițiilor din sentința atacată au fost menținute.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

În cuprinsul raportului de expertiză topografică întocmit, în rejudecarea apelului, s-a identificat suprafața reală a imobilul dat în administrare operativă pârâtei în anul 1975, ca fiind de 21670 mp. Expertul a identificat ca fiind liberă de construcții, în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, suprafața de 5284 mp, aflată inițial în posesia pârâtei, suprafață care, în prezent, se află în proprietatea a două societăți comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L., ce au dobândit proprietatea prin cumpărare.

Ca urmare a obiecțiunilor formulate de reclamantă și încuviințate de către instanță, expertul a explicitat de ce nu poate aprecia ca fiind libere de construcții alte suprafețe și forma parcele care să poată fi atribuite reclamantei. Astfel, s-a precizat că, pentru suprafața de 16.386 mp, aflată în posesia pârâtei, există un singur acces auto, iar datorită amplasamentului construcțiilor și vecinătăților nu pot fi create alte căi de acces auto, că la stabilirea suprafeței necesare exploatării construcțiilor trebuie să se țină seama de mărimea și destinația pentru care au fost construite. A apreciat expertul că din terenul aflat în posesia pârâtei s-ar putea forma o parcelă doar în interior incintei - curte, parcelă care nu ar avea acces auto distinct și care ar împiedica exploatarea optimă a construcțiilor, creându-se o curte interioară în altă curte creată tocmai pentru exploatarea optimă a construcțiilor.

Față de concluziile raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că, din terenul aflat în prezent în posesia pârâtei, nu se poate identifica o suprafață liberă în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 (neafectată de construcții noi, nenecesară bunei utilizări a acestora sau neafectată unor amenajări de utilitate publică) care să poată fi retrocedată în natură reclamantei.

În ce privește suprafețele libere identificate de către expert, s-a constat că acestea au fost înstrăinate unor terțe persoane, astfel încât restituirea în natură nu se poate face cu încălcarea drepturilor acestora.

De altfel, pentru suprafața de 1786 mp, reclamanta a precizat că nu mai insistă în restituirea în natură, solicitând măsuri reparatorii în echivalent .

Prin urmare, reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii.

Instanța de apel a constat că, de la pronunțarea hotărârii primei instanțe până la soluționarea apelului de față, au intervenit modificări legislative cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013, fiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt: măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

În această ipoteză, măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta constau în compensarea prin puncte.

Întrucât dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziții menționate în dispozitivul sentinței primei instanțe), au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013, se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, Curtea de Apel a apreciat că se impune ca, prin hotărâre judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii în concordanță cu legislația în vigoare.

În consecință, apelul reclamantei a fost admis și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul D. și să înainteze propunerea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL solicitând admiterea recursului și pe cale de consecință, modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul întinderii suprafeței pentru care vor fi acordate masuri reparatorii, în sensul că aceste masuri sa fie determinate doar pentru suprafața de 13.639 mp și nu pentru suprafața de 21.670 mp stabilita prin decizia atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că, prin decizia de casare nr. 769/2017 s-a dispus instanței de apel ca, în rejudecare, să aibă în vedere faptul că, prin cererea inițială de retrocedare, reclamanta s-a raportat la suprafața de 18630 mp de teren. Din această perspectivă, arată că reclamanta nu a atacat cu apel sentința nr. 112/2010 a Tribunalului Alba privitor la suprafața de 18630 mp pentru care au fost acordate măsuri reparatorii, astfel că, privitor la acest aspect, s-a dobândit autoritatea de lucru judecat și apreciază că reclamantei apelante nu i se poate da mai mult decât a cerut, aspect reținut și prin decizia de casare.

Chiar dacă raportul de expertiza topografica, administrat în rejudecarea apelului, a stabilit că suprafața imobilelor din patrimoniu S.C. A. S.A. deținute, la data formulării apelului, a fost de 21.670 mp, nu s-a dovedit că diferența de suprafața de teren, de la 18630 mp, respectiv 13639 mp și până la 21670 mp - pentru care pârata a primit, ulterior, certificatul de atestare a dreptului de proprietate - ar fi făcut parte din cea preluata abuziv de Statul Roman de la reclamantă, suprafață care a fost înscrisă, inițial, în CF x Cugir.

Arată că a fost dovedit faptul că suprafața de teren preluată în mod abuziv de Statul Roman, prin Decretul nr. 218/1960, este de 18360 mp, din care doar 13639 mp au rămas în deținerea pârâtei și, nicidecum, suprafața de 21670 mp.

Solicită, astfel, a se constata că decizia recurată este netemeinică și nelegală în ce privește suprafața pentru care s-a dispus emiterea dispoziției prin care să se propună acordarea masurilor reparatorii prevăzute de lege. Consideră că masurile reparatorii ce urmează a se acorda reclamantei junt justificate doar pentru suprafața de teren pe care o deține, respectiv de 13639 mp, din totalul celei preluată abuziv, de 18630 mp. Solicită admiterea recursului, urmând a se constat că sentința civilă nr. 112/2010 pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală.

În drept, recurenta a invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj a formulat întâmpinare solicitând, în principal, conform art. 301 alin. (1) lit. c) și art. 306 alin. (1) Cod prococedură civilă, să se constate nulitatea cererii de recurs, întrucât nu este dezvoltat motivul de nelegalitate indicat în cererea de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, atât pentru incidența excepției autorității de lucru judecat, cât și pe fondul cauzei, ca neîntemeiat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează a constata că excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, este neîntemeiată, astfel încât cererea de recurs va fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece dezvoltarea motivelor de recurs învederate de recurenta-pârâtă face posibil încadrarea acestora în motivul de recurs indicat în cuprinsul cererii de recurs, fiind formulate, în esență, critici de nelegalitate în legătură cu aplicarea greșită a legii din perspectiva determinării suprafeței de teren în raport cu care s-ar impune stabilirea de către pârâta-recurentă, ca unitate deținătoare, a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Examinând, în limitele controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs s-a susținut, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât instanța de apel, în rejudecare, nu a procedat corect la determinarea întinderii suprafeței de teren care se află în posesia pârâtei, în calitate de entitate învestită cu soluționarea cererii de retrocedare, suprafață în raport cu care se impun a fi stabilite măsurile reparatorii compensatorii în favoarea reclamantei, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în cadrul analizei legalității hotărârii primei instanțe, instanța de apel a procedat corect, în rejudecare, în conformitate cu indicațiile trasate în cuprinsul deciziei de casare, la determinarea situației de fapt atât în privința identificării imobilului litigios, aflat în deținerea pârâtei, cât și a gradului de ocupare, de construcții și căi de acces, a terenului în privința căruia reclamanta a solicitat restituirea în natură.

Astfel, din situația de fapt reținută de instanța de rejudecare rezultă că, suprafața reală a imobilului dat în administrarea operativă a pârâtei în anul 1975 este de 21670 mp, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză ce a fost întocmit cu ocazia rejudecării, nefiind identificată vreo suprafață de teren liberă, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, care să poată fi retrocedată în natură reclamantei. În aceste circumstanțe, instanța de apel a reținut că reclamantei se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent reglementate prin noile dispoziții ale Legii nr. 165/2013, act normativ care a intrat în vigoare după pronunțarea instanței de fond.

Relativ la critica recurentei-pârâte care vizează determinarea greșită a suprafeței de teren aflată în posesia acestei, ca unitate deținătoare, în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în privința căreia reclamanta ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii, Înalta Curte constată că examinarea susținerilor recurentei trebuie realizată în raport cu limitele în care instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei, ținându-se cont de soluțiile date în cadrul primului ciclu procesual, precum și de titularii căilor de atac ce au fost exercitate în fazele procesuale anterioare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin acțiunea inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub dosar nr. x/2008, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., anularea deciziei nr. 2/04.08.2008 emisă de societatea-pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilul înscris în CF x Cugir, situat în Cugir, reprezentând teren intravilan în suprafață totală de 18.630 mp, preluat abuziv de Statul Român. În subsidiar, s-a solicitat, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

În ciclul procesual anterior, prin sentința civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 2/04.08.2008 emisă de pârâtă pe care a obligat-o să emită o dispoziție motivată prin care să facă propuneri către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamantă, pentru imobilul înscris în CF x Cugir top. x, în suprafață de 13.639 mp., celelalte capete de cerere din acțiunea principală fiind respinse.

Împotriva acestei sențințe a formulat apel doar reclamanta, aducând critici strict în privința formei măsurilor reparatorii acordate de către prima instanță, solicitând restituirea în natură a imobilului, deoarece a fost reținut greșit gradul de ocupare al terenului de 83%. În subsidiar, apelanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul pârâtei, echivalentă ca valoare.

Prin urmare, soluția instanței de fond nu a fost atacată sub aspectul recunoașterii îndreptățirii reclamantei la măsuri reparatorii și nici în privința întinderii suprafeței de teren pentru care au fost stabilite măsurile reparatorii, cum corect arată și recurenta de față.

Relativ la apelul declarat de reclamantă, prin decizia nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă apelul a fost admis, sentința civilă nr. 112/2010 a Tribunalului Alba a fost schimbată în parte, în sensul că, pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF x Cugir, identificat în dispozitivul deciziei, în suprafață totală de 21.670 mp și să înainteze propunerea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispozițiilor din sentința atacată au fost menținute.

Pârâta S.C. A. S.A. nu a atacat cu recurs această hotărâre, decizia nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă fiind recurată doar de reclamantă care a solicitat modificarea, în parte, a deciziei instanței de apel doar cu privire la forma de reparație și a solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului în suprafață de 21670 mp, iar, în subsidiar, a solicitat acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent.

Prin decizia nr. 769/12.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul reclamantei, a fost casată decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecarea cauzei după casare, ca urmare a recursului declarat numai de reclamantă, instanța de apel a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu îndrumările deciziei de casare, apelul reclamantei fiind soluționat prin decizia nr. 505/15.05.2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

În contextul soluțiilor pronunțate în primul ciclu procesual și în rejudecare, după casare, Înalta Curte reține că, statuările instanței de apel din cuprinsul deciziei nr. 48/2017 a Curții de Apel Alba Iulia în legătură cu determinarea suprafeței de teren de 21.670 mp, aflat în posesia pârâtei, în privința căreia a fost stabilit îndreptățirea reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu mai pot face obiect de reexaminare în prezentul recurs, criticile în acest sens neputând face obiectul controlului judiciar.

În legătură cu modul de soluționare a cererii de apel formulată de reclamantă, dispusă prin decizia civilă nr. 48/19.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2008, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței atacate și stabilirii în sarcina pârâtei a obligației de emitere a unei dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafață totală de 21.670 mp, propunere pe care să o înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL avea posibilitatea să formuleze recurs împotriva deciziei respective.

Prin neexercitarea de către pârâra-recurentă a drepturilor sale procesuale împotriva deciziei civile nr. 48/19.01.2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă în legătură cu suprafața de teren de 21670 mp, în raport cu care s-a apreciat că se cuvin a fi acordate reclamantei măsuri reparatorii în echivalent, critica în legătură cu determinarea suprafeței respective de teren nu mai poate fi supusă controlului de nelegalitate din prezentul recurs, fiind un aspect care a dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, în contextul incidenței acestor reguli și principii procesuale, nu poate fi analizată critica recurentei-pârâte formulată sub aspectul determinării greșite a suprafeței de teren aflată în deținerea acestei, în legătură cu care trebuie stabilite măsurile reparatorii, deoarece prin formularea acestor susțineri pârâta ignoră efectele unei judecăți anterioare din interiorul aceluiași proces, prin care s-a statuat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului și, drept urmare, critica formulată sub aspectul semnalat nu mai poate fi reexaminată, în rejudecare.

Date fiind aceste reguli procedurale și, constatând netemeinicia criticilor formulate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL împotriva deciziei civile nr. 505 din 15 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.09.2018.

§ Cauze similare