ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 769/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Alba sub Dosar nr. x/107/2008, reclamanta A. Cugir, prin B. Lugoj,

a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, anularea Deciziei nr. 2

din 04 august 2008, emisă de pârâtă, și restituirea în natură

a imobilul înscris în C.F. Cugir, situat în Cugir, reprezentând teren

intravilan în suprafață totală de 18.630 mp, care a fost preluat

ilegal de Statul Român, cu o valoare estimată de 500.000 euro, iar în

subsidiar, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este

posibilă, acordarea în favoarea reclamantei de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în compensarea valorii de piață a imobilului

menționat cu o suprafață de teren situată în intravilanul

Orașului Cugir, echivalentă ca valoare.

Prin sentința

civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepția dreptului

material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte

acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 2 din 04 august 2008 emisă

de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o

dispoziție sau decizie motivată prin care să facă propuneri

către D. de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către reclamantă pentru imobilul

înscris în C.F. Cugir, în suprafață de 13.639 mp.

Au fost respinse celelalte

capete de cerere din acțiunea principală având ca obiect restituirea în

natură și de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent,

prin compensare cu o suprafață de teren situată în intravilanul

orașului Cugir.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin Decizia nr. 2 din 04

august 2008, emisă de pârâta SC C. SA a fost respinsă cererea

reclamantei privind retrocedarea imobilelor situate în Cugir, deoarece

imobilele solicitate nu se identifică cu cele care aparțin

societății pârâte.

Instanța de fond a

constatat că imobilul în litigiu aparține de CF Cugir, iar reclamanta

a trimis o cerere de retrocedare Comisiei Speciale de retrocedare din 25

ianuarie 2006 pentru acestea și pentru alte numere topografice din

această carte funciară, ulterior revenindu-se cu o precizare prin

adresa din 27 decembrie 2007 pentru imobilele în litigiu.

Ca urmare, s-a apreciat

că cererea reclamantei nu este tardivă, fiind făcută în

cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000,

modificat de art. 2 al Legii nr. 247/2005.

Conform extrasului de

carte funciară, imobilele înscrise în C.F. au aparținut A. din Cugir

și apoi, în baza procesului-verbal din 11 februarie 1975 a Consiliului

Popular al orașului Cugir și a Decretului nr. 218/1960, acestea s-au

transcris în C.F. Cugir în favoarea Statului Român cu titlu de lege (încheierea

din 12 februarie 1975).

Tribunalul a apreciat

că preluarea imobilului de către Statul Român, în baza Decretului nr.

218/1960, a fost abuzivă, și că pentru luarea măsurii nu

s-au acordat niciun fel de despăgubiri reclamantei, care era titulara

dreptului de proprietate.

Pentru a se determina,

față de prevederile art. 1 alin. (1) și (3) și art. 4 din O.U.G.

nr. 94/2000, dacă se poate restitui în natură, total sau

parțial, terenul în litigiu s-a dispus efectuarea unei expertize

topografice. Potrivit raportului întocmit de expert, pârâta ocupă terenul

înscris în C.F., având ca și grad de ocupare al incintei 83% din

suprafață. Pentru restul de suprafață rezultă că

acesta este necesar unei bune utilizări a construcțiilor identificate

ca fiind sediul pârâtei, magazii și ateliere.

Ca urmare, prima

instanță a concluzionat că imobilul în litigiu nu se poate

restitui în natură, pentru repararea prejudiciului a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, sens în care,

constatând că în patrimoniul unității deținătoare nu

s-au identificat terenuri disponibile și nu solicitat acest lucru de

reclamantă, a considerat că singura modalitate de acordare a

despăgubirilor în echivalent este cea de efectuare a propunerilor

către D., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamanta a formulat la

09 septembrie 2010 o cerere de îndreptare a erorii materiale de calcul

strecurată în sentința civilă nr. 1122010, în sensul

rectificării suprafeței aferente imobilului înscris în C.F. Cugir, de

la 13.639 mp la 21.670,28 mp cât rezultă din raportul de expertiză.

Prin Încheierea nr. x/CC/2010,

Tribunalul Alba a respins cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale

strecurate în sentința civilă nr. 112/2010, reținându-se în

esență că reclamanta solicită în realitate rectificarea

suprafeței de carte funciară, ceea ce reprezintă o modificare a

dispozitivului, care poate constitui eventual motiv de apel. Se mai reține

că împrejurarea că în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba

Iulia s-a dispus rectificarea suprafeței înscrise în C.F. de la 13.639 mp

la 21.670 mp nu poate duce la schimbarea sentinței nr. 112/2010 pe calea

prevăzută de art. 291 C. proc. civ., deoarece stabilirea gradului de

ocupare a terenului a fost avut în vedere doar pentru acordarea de măsuri

reparatorii, iar suprafața pentru care s-a dispus să se facă

propunerea este în concordanță cu cea înscrisă în cartea

funciară.

Împotriva sentinței

civile nr. 112/2010 a Tribunalului Alba a declarat apel reclamanta, solicitând

schimbarea în parte a hotărârii atacate și în consecință,

în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului

înscris în C.F. Cugir, iar în subsidiar, să se acorde măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piață

a imobilului menționat cu o suprafață de teren intravilan din

patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate,

Curtea de apel a reținut următoarele: instanța de apel este

ținută, în examinarea stării de fapt și de drept, de

limitele efectului devolutiv, astfel cum sunt stabilite de art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. Ca atare, cum prima instanță a anulat decizia emisă

de pârâtă și a constatat îndreptățirea reclamantei la

măsuri reparatorii în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 iar sub acest aspect,

sentința nu este atacată, reclamanta criticând doar măsurile

reparatorii stabilite de Tribunal, Curtea a constatat că

apărările vizând incidența legilor fondului funciar exced limitelor

efectului devolutiv al apelului.

Pe fond, s-a reținut

că prin decizia nr. 2/2008, eliberată de pârâtă, s-a respins

cererea reclamantei privind restituirea în natură a imobilelor situate în

Cugir, aflate în proprietatea pârâtei.

În raportul de expertiză

întocmit la fond, s-a stabilit că aceste imobile se identifică cu

cele înscrise în C.F. Cugir, construcții, curte și căi de acces,

în suprafață totală de 21.670 mp, astfel cum rezultă din

extrasul funciar anexat raportului de expertiză.

Dispozițiile art. 4

din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc că se restituie în natură numai

terenul liber. În accepțiunea normei juridice menționate, nu este

considerat teren liber și, deci, nu poate fi restituit în natură,

terenul ocupat de construcții noi, terenul necesar in vederea bunei

utilizări a acestora precum și terenul afectat de amenajări de

utilitate publică.

Contrar susținerilor

apelantei, gradul de ocupare al terenului în litigiu este de 83%, astfel cum

rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. La determinarea

acestui procent, expertul a avut în vedere expertiza întocmită în Dosarul nr.

x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia, din care rezultă că,

într-adevăr, parcela, în suprafață de 1.928 mp, are

destinația de căi de acces. Dar aceasta nu este singura parcelă care

servește pentru accesul la construcțiile de pe teren. Așa cum

rezultă din schița anexată raportului, care se suprapune pe

schița întocmită în Dosar nr. x/2004, pe terenul în litigiu sunt

amplasate mai multe construcții, respectiv: sediul pârâtei, atelier auto,

birouri, sediul coloanei de transport, atelier și magazii. În urma

deplasării la fața locului și a măsurătorile

efectuate, expertul a concluzionat că suprafața necesară unei

utilizări corespunzătoare a acestor construcții, având în vedere

amplasamentul acestora precum și specificul activității

societății pârâte, este de 12.994,45 mp, la care se adaugă

suprafața afectată de rețele, de 1.471,68 mp.

Ca urmare, din totalul de

21.670,28 mp, cât are terenul în litigiu, o suprafață de 3.439,82 mp

este ocupată de construcții, 1.471,69 mp este ocupată de

rețele, iar 12.994,45 mp este ocupată de căi de transport,

incluzând și căile de acces, ceea ce înseamnă un grad de ocupare

a terenului de 83%.

Astfel, Curtea a constatat

că hotărârea primei instanțe, sub acest aspect, este

legală, aceste critici fiind respinse.

Cu privire la solicitarea

subsidiară a apelantei, de acordare de măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului în

litigiu cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei,

echivalentă ca valoare, Curtea a constatat că, de la pronunțarea

hotărârii primei instanțe până la soluționarea apelului de

față, au intervenit modificări legislative cu privire la

măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 4 din Legea nr.

165/2013, prevederile acestei legi se aplică și cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la

data intrării în vigoare a legii. De asemenea, în definirea termenului de

„cerere”, art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 face referire la

notificările formulate în temeiul legilor de reparație, între care

enumeră și O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este

posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt:

măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent și

măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

În cauză nu s-a

făcut dovada existenței unor asemenea bunuri care să fie date în

compensare și, mai mult, societatea pârâtă este în

insolvență, astfel că, în această situație, în care

este nevoită să își lichideze patrimoniul pentru acoperirea creanțelor,

nu se mai poate pune problema acordării de terenuri în compensare.

Întrucât dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura

administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru

imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziții

menționate în dispozitivul sentinței primei instanțe), au fost

abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013 se

aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv,

aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii,

Curtea a apreciat că se impune ca, prin hotărâre

judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii

în concordanță cu legislația în vigoare.

Din această

perspectivă, Curtea a admis apelul reclamantei și, în temeiul art. 296

C. proc. civ., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul

obligării pârâtei să emită o dispoziție prin care să

propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin

puncte pentru imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat în raportul de

expertiză, și să înainteze propunerea Comisiei Naționale

pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva Deciziei nr. 48

din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, a declarat recurs reclamanta B. Lugoj.

Prin motivele de recurs

formulate, se arată că hotărârea pronunțată este

dată cu încălcarea legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs, se învederează instanței faptul că în

soluționarea apelului promovat de instituția reclamantă, Curtea

de Apel Alba Iulia a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) teza I

- II C. proc. civ., prin respingerea în mod complet nelegal a cererii de

efectuare în cauză a unei noi expertize tehnice judiciare topografice în

cauză. Se susține că, în condițiile în care au arătat

instanței de apel împrejurarea că același expert topografic care

stabilise într-un proces anterior suprafețele ocupate de construcții

ale imobilului în litigiu, înscris în C.F. Cugir, arătând că

suprafața ocupată de căite de acces înscrise în top. este de

1928 mp, ulterior, în raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuat în prezentul dosar, a mărit de aproape 7 (șapte) ori

suprafața acestor căi de acces în scopul ilicit de a mări la

peste 50% gradul de ocupare al terenului cu construcții, pentru ca acest

imobil să nu le fie restituit în natură.

Se mai arată că

s-au interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a

din O. U. G. nr. 94/2000 („adăugirile aduse construcțiilor se preiau

cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria

desfășurată actuală"), apreciind că prin

suprafața construcțiilor se înțelege de fapt suprafața

necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor

construcții" (fila 4 alin. (2) teza ultimă din decizia

apelată) și nu doar aria desfășurată actuală a

acestora, așa cum prevăd în mod extrem de clar prevederile legale

încălcate.

În susținerea

afirmațiilor, se precizează împrejurarea că au solicitat;

instanței de apel

efectuarea în cauză a unei noi expertize tehnice judiciare topografice,

având în vedere faptul incontestabil că acele concluzii ale raportului de

expertiză tehnică judiciară întocmit de numitul F., potrivit

cărora „ pârâta ocupă terenul înscris în C.F., având ca și grad

de ocupare al incintei 83 % din suprafață", sunt complet

nereale, fiind întocmite în mod evident „pro causa", așa cum

rezultă în mod lipsit de orice echivoc din simpla vizionare a extrasului C.F.

Cugir.

Se arată că în

mod nelegal Curtea de Apel Alba a respins această cerere,

motivându-și poziția chiar pe faptul existenței în cauză a

unui raport de expertiză tehnică topografică cu aceleași

obiective, însă construcția argumentativă a instanței de

apel din considerentele hotărârii atacate dovedește în mod evident

că nici instanța nu a înțeles „mărirea" de aproape 7

(șapte) ori a suprafeței căilor de acces în decurs de

aproximativ doi ani cât a trecut între cele două expertize, în

condițiile (recunoscute de către intimata - pârâtă) în care SC

C. SA Cugir nu a mai edificat absolut nici o nouă cale de acces și

nici nu a extins sau prelungit cele existente la momentul efectuării

expertizei topografice judiciare din Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei

Alba Iulia.

Se consideră că

motivarea deciziei instanței de apel este lipsită de temei legal,

întrucât dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000

republicată și modificată nu prevăd în cuprinsul lor

că la calculul suprafeței construcțiilor, se va lua în

considerare „ suprafața necesară unei utilizări

corespunzătoare a acestor construcții", așa cum în mod

total eronat a apreciat instanța de apel, ci doar aria

desfășurată actuală a acestora, suprafață care

este mult mai mică, nedepășind procentul de 50 % prevăzut

de această normă legală imperativă.

În susținerea acestui

motiv de recurs, se învederează instanței faptul că

într-adevăr pe o parte din terenul în litigiu sunt edificate în prezent

unele construcții (sediul intimatei, o hală de producție și

sediul coloanei de transport auto) care ocupă acest teren într-un grad de

31,5%: (0,315) și nicidecum de 83% așa cum eronat a stabilit expertul

tehnic topograf și cum complet neîntemeiat au apreciat instanțele de

fond și de apel, motiv care nu lipsește de obiect cererea de

retrocedare în natură a terenului, ci impune aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 modificată.

Drept urmare,

față de suprafețele de teren intabulate cu construcții în C.F.

Cugir pe baza hotărârii judecătorești, expertul topograf nu a

calculat corect suma suprafețelor căilor de transport cu care sunt

ocupate terenurile înscrise în C.F. Cugir, din calculele sale rezultând în mod

eronat o suprafață de teren ocupată de astfel de căi de

acces exagerat de mare în raport cu situația reală de pe teren. În

realitate, suma suprafețelor cailor de transport care ocupă

terenurile menționate este de 1.928 mp înscrisă în C.F. Cugir, sub

numele de căi de acces, suprafață însușită de

instanța de judecată în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba

Iulia pe baza expertizei tehnice efectuate de același expert topograf.

Se subliniază că

aceste obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică

judiciară topografică le-au ridicat și în fața primei

instanțe, care însă a refuzat să le remită expertului

topograf pentru a răspunde la ele, refuzând totodată să le ia în

considerare, deși reflectă în mod evident realitatea din teren. Față

de această situație, se consideră că s-ar fi impus

refacerea expertizei tehnice judiciare topografice efectuate în cauză, cu

obligarea expertului tehnic topograf să răspundă la obiecțiunile

ridicate de instituția reclamantă în fața primei instanțe,

obiecțiuni care ar fi fost refuzate în mod complet nelegal de atât de

această instanță, cât și de către instanța de

apel.

În subsidiar, în cazul în

care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, se

solicită în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/

2000 modificată, să se dispună acordarea unor măsuri

reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piață

a imobilului menționat cu o suprafață de teren intravilan din

patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Analizând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a

motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

va admite prezentul recurs declarat de reclamanta B. Lugoj pentru

următoarele considerente:

Deși recurenta

reclamantă s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că argumentele dezvoltate de aceasta impun analiza lor prin

prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia

recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată

cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același Cod.

Doctrina a statuat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea

nulității, cu excepția motivelor prevăzute de pct. 1- 4

inclusiv încălcarea unor principii fundamentale care guvernează

procesul civil.

Din perspectiva menționatelor dispoziții,

criticile recurentei privind neadministrarea probei cu expertiza

judiciară, probă care, deși a fost solicitată de

reclamantă, a fost respinsă de instanță, precum și

cele relative la situația de fapt incertă cu privire la imobilul

teren ce face obiectul prezentului litigiu, situație reținută în

cauză de instanța de apel sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei

hotărâri temeinice si legale.

Înalta Curte constată că instanța

de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului și

aplicarea corectă a legii.

În principiu, rolul activ al judecătorului

nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci

trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul

stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică

și necesară cu principiul adevărului.

Aceasta este premisa prevederilor anterior

enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în

drept să ceară părților explicații - în situația

în care are nelămuriri cu privire la situația de fapt ori la

motivarea în drept - și să pună în discuția acestora orice

împrejurări de fapt sau de drept, chiar și cele care nu sunt

menționate în cererea de chemare în judecată sau în

întâmpinare-cererea reconvențională.

În cauza dedusă judecății,

instanța de apel nu a dat eficiență normelor evocate anterior,

încălcând dispozițiile legale în privința stabilirii corecte a

situației de fapt și administrării probelor pertinente cauzei, respectiv

proba cu expertiză judiciară în ceea ce privește identificarea

imobilului pentru care reclamanta a solicitat restituirea în natură. Prin

criticile formulate, recurenta reclamantă tinde la demonstrarea

incompletei și greșitei stabiliri a situației de fapt a cauzei, pornind

de la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză topo pe care

le-a formulat la prima instanță, și, în plus, respingerea probelor

cu o nouă expertiză topografică în apel.

Înalta Curte constată că instanța

de apel a respins cererea reclamantei având ca obiect efectuarea unei noi

expertize topo în apel, cu motivarea că obiectivele expertizei sunt

identice cu cele stabilite de prima instanță, astfel cum rezultă

din încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2017 a

Curții de Apel Alba Iulia; în același timp, prin motivele de apel,

reclamanta a criticat și respingerea obiecțiunilor sale la raportul

de expertiză efectuat la prima instanță, la termenul din 25

noiembrie 2009, obiecțiuni prin care a susținut că expertul nu a

calculat corect căile de acces, că expertul s-a bazat pe expertiza

topo efectuată în Dosarul nr. x/2004 și că la efectuarea

expertizei pârâtele nu au fost citate, în plus, expertul desemnat în cauza de

față este același cu cel care a efectuat expertiza în Dosarul nr.

x/2004.

În aceste condiții, recurenta

reclamantă în mod întemeiat susține prin motivele de recurs o

incompletă stabilire a situației de fapt, premisă care

plasează Înalta Curte în imposibilitatea realizării controlului

judiciar . Astfel, recurenta a pretins că există inadvertențe

între concluziile raportului de expertiză topo și efectuat în Dosarul

nr. x/2004 și cel administrat la prima instanță în cauza de

față, cu referire în special la gradul de ocupare a terenului de

căile de acces.

Totodată, Înalta Curte constată

că, deși instanța de apel a invocat dispozițiile art. 4 din

O.U.G. 94/2000, în timp ce recurenta susține că în speță

sunt incidente prevederile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. 94/2000,

modificată, raportul juridic dedus judecății se încadrează

în dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. 94/2000, modificată

și textele conexe. Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000,

„în cazul în care terenul este ocupat

parțial, persoana îndreptățită poate obține

restituirea în natură a părții de teren rămase libere,

pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în

vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor

amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii

stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în

totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au

ridicat construcții ușoare sau demontabile.”

Ca atare, din cuprinsul normei citate, nu reiese

un anumit procent (grad) de ocupare a terenului care ar indica soluția în

privința raportului juridic reparatoriu, astfel încât acest element de

fapt nu are valoarea unui criteriu legal de natură a permite sau a

interzice restituirea în natură a terenului, totală sau

parțială, în consecință, vor fi înlăturate ca

nefondate și susținerile recurentei cu acest obiect.

Premisa restituirii în natură a terenurilor

libere a fost corect enunțată de instanța de apel, iar pentru

soluționarea raportului de restituire trebuie identificat dacă

există teren liber în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000,

modificată, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de

această normă, dar și cu observarea celor explicitate prin H.G.

nr. 1164 din 17 octombrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicarea a O.U.G. nr. 94/2000.

Nici chestiunea de fapt a suprafeței de

teren aflate în deținerea pârâtei nu este lămurită în cauză

(din cea preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 218/1960, potrivit Încheierii

nr. 286 din 12 februarie 1975).

Instanța de apel, în rejudecare, va fi

ținută și de lămurirea acestui element de fapt al cauzei

având în vedere că prin cererea de retrocedare, reclamanta s-a raportat la

o suprafață de teren de 18.630 mp, în timp ce prin Decizia nr. 32/1975

și a planului de împărțire, prin Încheierea nr. 22303 din 14

februarie 1975, imobilul C.F. s-a împărțit în două parcele: în

suprafață de 13.639 mp, care s-a transmis tot în C.F. Cugir cu drept

de administrare în favoarea pârâtei și în suprafață de 5.000 mp

care s-a transmis în C.F. Cugir cu drept de administrare operativă în

favoarea E. Cluj Napoca (unitate deținătoare ce nu are calitate

procesuală în cauză).

Pe de altă parte, recurenta reclamantă

a formulat la prima instanță cerere de îndreptare a erorii materiale

din cuprinsul sentinței civile nr. 112/2010 sub aspectul întinderii

suprafeței de teren pentru care s-au recunoscut măsuri reparatorii în

favoarea reclamantei (21.670,28 mp în loc de 13.639 mp), cerere respinsă

prin Încheierea nr. x/CC/2010 a Tribunalului Alba.

În consecință, instanța de apel,

într-o corectă aplicare a art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 va

proceda la verificarea criteriilor legale prevăzute de această

normă în legătură cu terenul aflat în posesia intimatei pârâte,

așadar, în conexiune cu calitatea acesteia de unitate

deținătoare a imobilului preluat abuziv de stat, în temeiul legii

speciale, având în vedere că obiectul cauzei de față îl

constituie contestarea Deciziei nr. 2 din 4 august 2008 emisă de

pârâtă.

Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni

de fapt, instanța de apel va ține cont și de restricțiile

procesuale decurgând din regula non reformatio in peius.

Având în vedere că aspectele legate de

fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C.

proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului

cauzei în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt

care au fost deja stabilite, împrejurări care, în cauză, prin

soluția pronunțată, nu au fost stabilite, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (3) si (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

decizia recurată si va trimite cauza aceleiași instanțe pentru

soluționarea apelului conform considerentelor expuse.

În conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., instanța va judeca din nou ținând seama de toate motivele

invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta B. Lugoj împotriva Deciziei nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 12 mai 2017.