ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2017

Decizia nr. 769/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. x/107/2008, reclamanta A. Cugir, prin B. Lugoj, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, anularea Deciziei nr. 2 din 04 august 2008, emisă de pârâtă, și restituirea în natură a imobilul înscris în C.F. Cugir, situat în Cugir, reprezentând teren intravilan în suprafață totală de 18.630 mp, care a fost preluat ilegal de Statul Român, cu o valoare estimată de 500.000 euro, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, acordarea în favoarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piață a imobilului menționat cu o suprafață de teren situată în intravilanul Orașului Cugir, echivalentă ca valoare.

Prin sentința civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepția dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 2 din 04 august 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o dispoziție sau decizie motivată prin care să facă propuneri către D. de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către reclamantă pentru imobilul înscris în C.F. Cugir, în suprafață de 13.639 mp. Au fost respinse celelalte capete de cerere din acțiunea principală având ca obiect restituirea în natură și de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prin compensare cu o suprafață de teren situată în intravilanul orașului Cugir.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 2 din 04 august 2008, emisă de pârâta SC C. SA a fost respinsă cererea reclamantei privind retrocedarea imobilelor situate în Cugir, deoarece imobilele solicitate nu se identifică cu cele care aparțin societății pârâte. Instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu aparține de CF Cugir, iar reclamanta a trimis o cerere de retrocedare Comisiei Speciale de retrocedare din 25 ianuarie 2006 pentru acestea și pentru alte numere topografice din această carte funciară, ulterior revenindu-se cu o precizare prin adresa din 27 decembrie 2007 pentru imobilele în litigiu. Ca urmare, s-a apreciat că cererea reclamantei nu este tardivă, fiind făcută în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 1 pct. 9 din O.U.G.

nr. 94/2000, modificat de art. 2 al Legii nr. 247/2005. Conform extrasului de carte funciară, imobilele înscrise în C.F. au aparținut A. din Cugir și apoi, în baza procesului-verbal din 11 februarie 1975 a Consiliului Popular al orașului Cugir și a Decretului nr. 218/1960, acestea s-au transcris în C.F. Cugir în favoarea Statului Român cu titlu de lege (încheierea din 12 februarie 1975). Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului de către Statul Român, în baza Decretului nr. 218/1960, a fost abuzivă, și că pentru luarea măsurii nu s-au acordat niciun fel de despăgubiri reclamantei, care era titulara dreptului de proprietate. Pentru a se determina, față de prevederile art. 1 alin. (1) și (3) și art. 4 din O.U.G.

nr. 94/2000, dacă se poate restitui în natură, total sau parțial, terenul în litigiu s-a dispus efectuarea unei expertize topografice. Potrivit raportului întocmit de expert, pârâta ocupă terenul înscris în C.F., având ca și grad de ocupare al incintei 83% din suprafață. Pentru restul de suprafață rezultă că acesta este necesar unei bune utilizări a construcțiilor identificate ca fiind sediul pârâtei, magazii și ateliere. Ca urmare, prima instanță a concluzionat că imobilul în litigiu nu se poate restitui în natură, pentru repararea prejudiciului a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, sens în care, constatând că în patrimoniul unității deținătoare nu s-au identificat terenuri disponibile și nu solicitat acest lucru de reclamantă, a considerat că singura modalitate de acordare a despăgubirilor în echivalent este cea de efectuare a propunerilor către D., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamanta a formulat la 09 septembrie 2010 o cerere de îndreptare a erorii materiale de calcul strecurată în sentința civilă nr. 1122010, în sensul rectificării suprafeței aferente imobilului înscris în C.F. Cugir, de la 13.639 mp la 21.670,28 mp cât rezultă din raportul de expertiză. Prin Încheierea nr. x/CC/2010, Tribunalul Alba a respins cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 112/2010, reținându-se în esență că reclamanta solicită în realitate rectificarea suprafeței de carte funciară, ceea ce reprezintă o modificare a dispozitivului, care poate constitui eventual motiv de apel. Se mai reține că împrejurarea că în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia s-a dispus rectificarea suprafeței înscrise în C.F.

de la 13.639 mp la 21.670 mp nu poate duce la schimbarea sentinței nr. 112/2010 pe calea prevăzută de art. 291 C. proc. civ., deoarece stabilirea gradului de ocupare a terenului a fost avut în vedere doar pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar suprafața pentru care s-a dispus să se facă propunerea este în concordanță cu cea înscrisă în cartea funciară. Împotriva sentinței civile nr. 112/2010 a Tribunalului Alba a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate și în consecință, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Cugir, iar în subsidiar, să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului menționat cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea de apel a reținut următoarele: instanța de apel este ținută, în examinarea stării de fapt și de drept, de limitele efectului devolutiv, astfel cum sunt stabilite de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, cum prima instanță a anulat decizia emisă de pârâtă și a constatat îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 iar sub acest aspect, sentința nu este atacată, reclamanta criticând doar măsurile reparatorii stabilite de Tribunal, Curtea a constatat că apărările vizând incidența legilor fondului funciar exced limitelor efectului devolutiv al apelului. Pe fond, s-a reținut că prin decizia nr. 2/2008, eliberată de pârâtă, s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a imobilelor situate în Cugir, aflate în proprietatea pârâtei.

În raportul de expertiză întocmit la fond, s-a stabilit că aceste imobile se identifică cu cele înscrise în C.F. Cugir, construcții, curte și căi de acces, în suprafață totală de 21.670 mp, astfel cum rezultă din extrasul funciar anexat raportului de expertiză. Dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc că se restituie în natură numai terenul liber. În accepțiunea normei juridice menționate, nu este considerat teren liber și, deci, nu poate fi restituit în natură, terenul ocupat de construcții noi, terenul necesar in vederea bunei utilizări a acestora precum și terenul afectat de amenajări de utilitate publică. Contrar susținerilor apelantei, gradul de ocupare al terenului în litigiu este de 83%, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

La determinarea acestui procent, expertul a avut în vedere expertiza întocmită în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia, din care rezultă că, într-adevăr, parcela, în suprafață de 1.928 mp, are destinația de căi de acces. Dar aceasta nu este singura parcelă care servește pentru accesul la construcțiile de pe teren. Așa cum rezultă din schița anexată raportului, care se suprapune pe schița întocmită în Dosar nr. x/2004, pe terenul în litigiu sunt amplasate mai multe construcții, respectiv: sediul pârâtei, atelier auto, birouri, sediul coloanei de transport, atelier și magazii. În urma deplasării la fața locului și a măsurătorile efectuate, expertul a concluzionat că suprafața necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor construcții, având în vedere amplasamentul acestora precum și specificul activității societății pârâte, este de 12.994,45 mp, la care se adaugă suprafața afectată de rețele, de 1.471,68 mp.

Ca urmare, din totalul de 21.670,28 mp, cât are terenul în litigiu, o suprafață de 3.439,82 mp este ocupată de construcții, 1.471,69 mp este ocupată de rețele, iar 12.994,45 mp este ocupată de căi de transport, incluzând și căile de acces, ceea ce înseamnă un grad de ocupare a terenului de 83%. Astfel, Curtea a constatat că hotărârea primei instanțe, sub acest aspect, este legală, aceste critici fiind respinse. Cu privire la solicitarea subsidiară a apelantei, de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piață a imobilului în litigiu cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare, Curtea a constatat că, de la pronunțarea hotărârii primei instanțe până la soluționarea apelului de față, au intervenit modificări legislative cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, prevederile acestei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. De asemenea, în definirea termenului de „cerere”, art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 face referire la notificările formulate în temeiul legilor de reparație, între care enumeră și O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt: măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

În cauză nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri care să fie date în compensare și, mai mult, societatea pârâtă este în insolvență, astfel că, în această situație, în care este nevoită să își lichideze patrimoniul pentru acoperirea creanțelor, nu se mai poate pune problema acordării de terenuri în compensare. Întrucât dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziții menționate în dispozitivul sentinței primei instanțe), au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, Curtea a apreciat că se impune ca, prin hotărâre judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii în concordanță cu legislația în vigoare.

Din această perspectivă, Curtea a admis apelul reclamantei și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză, și să înainteze propunerea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Împotriva Deciziei nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta B. Lugoj. Prin motivele de recurs formulate, se arată că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv de recurs, se învederează instanței faptul că în soluționarea apelului promovat de instituția reclamantă, Curtea de Apel Alba Iulia a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) teza I - II C. proc. civ., prin respingerea în mod complet nelegal a cererii de efectuare în cauză a unei noi expertize tehnice judiciare topografice în cauză. Se susține că, în condițiile în care au arătat instanței de apel împrejurarea că același expert topografic care stabilise într-un proces anterior suprafețele ocupate de construcții ale imobilului în litigiu, înscris în C.F. Cugir, arătând că suprafața ocupată de căite de acces înscrise în top. este de 1928 mp, ulterior, în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în prezentul dosar, a mărit de aproape 7 (șapte) ori suprafața acestor căi de acces în scopul ilicit de a mări la peste 50% gradul de ocupare al terenului cu construcții, pentru ca acest imobil să nu le fie restituit în natură.

Se mai arată că s-au interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O. U. G. nr. 94/2000 („adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală"), apreciind că prin suprafața construcțiilor se înțelege de fapt suprafața necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor construcții" (fila 4 alin. (2) teza ultimă din decizia apelată) și nu doar aria desfășurată actuală a acestora, așa cum prevăd în mod extrem de clar prevederile legale încălcate.

În susținerea afirmațiilor, se precizează împrejurarea că au solicitat; instanței de apel efectuarea în cauză a unei noi expertize tehnice judiciare topografice, având în vedere faptul incontestabil că acele concluzii ale raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de numitul F., potrivit cărora „ pârâta ocupă terenul înscris în C.F., având ca și grad de ocupare al incintei 83 % din suprafață", sunt complet nereale, fiind întocmite în mod evident „pro causa", așa cum rezultă în mod lipsit de orice echivoc din simpla vizionare a extrasului C.F. Cugir.

Se arată că în mod nelegal Curtea de Apel Alba a respins această cerere, motivându-și poziția chiar pe faptul existenței în cauză a unui raport de expertiză tehnică topografică cu aceleași obiective, însă construcția argumentativă a instanței de apel din considerentele hotărârii atacate dovedește în mod evident că nici instanța nu a înțeles „mărirea" de aproape 7 (șapte) ori a suprafeței căilor de acces în decurs de aproximativ doi ani cât a trecut între cele două expertize, în condițiile (recunoscute de către intimata - pârâtă) în care SC C. SA Cugir nu a mai edificat absolut nici o nouă cale de acces și nici nu a extins sau prelungit cele existente la momentul efectuării expertizei topografice judiciare din Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia.

Se consideră că motivarea deciziei instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 republicată și modificată nu prevăd în cuprinsul lor că la calculul suprafeței construcțiilor, se va lua în considerare „ suprafața necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor construcții", așa cum în mod total eronat a apreciat instanța de apel, ci doar aria desfășurată actuală a acestora, suprafață care este mult mai mică, nedepășind procentul de 50 % prevăzut de această normă legală imperativă.

În susținerea acestui motiv de recurs, se învederează instanței faptul că într-adevăr pe o parte din terenul în litigiu sunt edificate în prezent unele construcții (sediul intimatei, o hală de producție și sediul coloanei de transport auto) care ocupă acest teren într-un grad de 31,5%: (0,315) și nicidecum de 83% așa cum eronat a stabilit expertul tehnic topograf și cum complet neîntemeiat au apreciat instanțele de fond și de apel, motiv care nu lipsește de obiect cererea de retrocedare în natură a terenului, ci impune aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 modificată. Drept urmare, față de suprafețele de teren intabulate cu construcții în C.F.

Cugir pe baza hotărârii judecătorești, expertul topograf nu a calculat corect suma suprafețelor căilor de transport cu care sunt ocupate terenurile înscrise în C.F. Cugir, din calculele sale rezultând în mod eronat o suprafață de teren ocupată de astfel de căi de acces exagerat de mare în raport cu situația reală de pe teren. În realitate, suma suprafețelor cailor de transport care ocupă terenurile menționate este de 1.928 mp înscrisă în C.F. Cugir, sub numele de căi de acces, suprafață însușită de instanța de judecată în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia pe baza expertizei tehnice efectuate de același expert topograf. Se subliniază că aceste obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară topografică le-au ridicat și în fața primei instanțe, care însă a refuzat să le remită expertului topograf pentru a răspunde la ele, refuzând totodată să le ia în considerare, deși reflectă în mod evident realitatea din teren.

Față de această situație, se consideră că s-ar fi impus refacerea expertizei tehnice judiciare topografice efectuate în cauză, cu obligarea expertului tehnic topograf să răspundă la obiecțiunile ridicate de instituția reclamantă în fața primei instanțe, obiecțiuni care ar fi fost refuzate în mod complet nelegal de atât de această instanță, cât și de către instanța de apel. În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, se solicită în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/ 2000 modificată, să se dispună acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piață a imobilului menționat cu o suprafață de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite prezentul recurs declarat de reclamanta B. Lugoj pentru următoarele considerente: Deși recurenta reclamantă s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele dezvoltate de aceasta impun analiza lor prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același Cod.

Doctrina a statuat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția motivelor prevăzute de pct. 1- 4 inclusiv încălcarea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil. Din perspectiva menționatelor dispoziții, criticile recurentei privind neadministrarea probei cu expertiza judiciară, probă care, deși a fost solicitată de reclamantă, a fost respinsă de instanță, precum și cele relative la situația de fapt incertă cu privire la imobilul teren ce face obiectul prezentului litigiu, situație reținută în cauză de instanța de apel sunt fondate. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale. Înalta Curte constată că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii. În principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului.

Aceasta este premisa prevederilor anterior enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri cu privire la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în discuția acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvențională. În cauza dedusă judecății, instanța de apel nu a dat eficiență normelor evocate anterior, încălcând dispozițiile legale în privința stabilirii corecte a situației de fapt și administrării probelor pertinente cauzei, respectiv proba cu expertiză judiciară în ceea ce privește identificarea imobilului pentru care reclamanta a solicitat restituirea în natură.

Prin criticile formulate, recurenta reclamantă tinde la demonstrarea incompletei și greșitei stabiliri a situației de fapt a cauzei, pornind de la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză topo pe care le-a formulat la prima instanță, și, în plus, respingerea probelor cu o nouă expertiză topografică în apel.

Înalta Curte constată că instanța de apel a respins cererea reclamantei având ca obiect efectuarea unei noi expertize topo în apel, cu motivarea că obiectivele expertizei sunt identice cu cele stabilite de prima instanță, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia; în același timp, prin motivele de apel, reclamanta a criticat și respingerea obiecțiunilor sale la raportul de expertiză efectuat la prima instanță, la termenul din 25 noiembrie 2009, obiecțiuni prin care a susținut că expertul nu a calculat corect căile de acces, că expertul s-a bazat pe expertiza topo efectuată în Dosarul nr. x/2004 și că la efectuarea expertizei pârâtele nu au fost citate, în plus, expertul desemnat în cauza de față este același cu cel care a efectuat expertiza în Dosarul nr. x/2004.

În aceste condiții, recurenta reclamantă în mod întemeiat susține prin motivele de recurs o incompletă stabilire a situației de fapt, premisă care plasează Înalta Curte în imposibilitatea realizării controlului judiciar . Astfel, recurenta a pretins că există inadvertențe între concluziile raportului de expertiză topo și efectuat în Dosarul nr. x/2004 și cel administrat la prima instanță în cauza de față, cu referire în special la gradul de ocupare a terenului de căile de acces. Totodată, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a invocat dispozițiile art. 4 din O.U.G. 94/2000, în timp ce recurenta susține că în speță sunt incidente prevederile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. 94/2000, modificată, raportul juridic dedus judecății se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G.

94/2000, modificată și textele conexe. Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile.” Ca atare, din cuprinsul normei citate, nu reiese un anumit procent (grad) de ocupare a terenului care ar indica soluția în privința raportului juridic reparatoriu, astfel încât acest element de fapt nu are valoarea unui criteriu legal de natură a permite sau a interzice restituirea în natură a terenului, totală sau parțială, în consecință, vor fi înlăturate ca nefondate și susținerile recurentei cu acest obiect. Premisa restituirii în natură a terenurilor libere a fost corect enunțată de instanța de apel, iar pentru soluționarea raportului de restituire trebuie identificat dacă există teren liber în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 94/2000, modificată, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de această normă, dar și cu observarea celor explicitate prin H.G. nr. 1164 din 17 octombrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a O.U.G. nr. 94/2000. Nici chestiunea de fapt a suprafeței de teren aflate în deținerea pârâtei nu este lămurită în cauză (din cea preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 218/1960, potrivit Încheierii nr. 286 din 12 februarie 1975). Instanța de apel, în rejudecare, va fi ținută și de lămurirea acestui element de fapt al cauzei având în vedere că prin cererea de retrocedare, reclamanta s-a raportat la o suprafață de teren de 18.630 mp, în timp ce prin Decizia nr. 32/1975 și a planului de împărțire, prin Încheierea nr. 22303 din 14 februarie 1975, imobilul C.F.

s-a împărțit în două parcele: în suprafață de 13.639 mp, care s-a transmis tot în C.F. Cugir cu drept de administrare în favoarea pârâtei și în suprafață de 5.000 mp care s-a transmis în C.F. Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea E. Cluj Napoca (unitate deținătoare ce nu are calitate procesuală în cauză). Pe de altă parte, recurenta reclamantă a formulat la prima instanță cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinței civile nr. 112/2010 sub aspectul întinderii suprafeței de teren pentru care s-au recunoscut măsuri reparatorii în favoarea reclamantei (21.670,28 mp în loc de 13.639 mp), cerere respinsă prin Încheierea nr. x/CC/2010 a Tribunalului Alba. În consecință, instanța de apel, într-o corectă aplicare a art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 94/2000 va proceda la verificarea criteriilor legale prevăzute de această normă în legătură cu terenul aflat în posesia intimatei pârâte, așadar, în conexiune cu calitatea acesteia de unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv de stat, în temeiul legii speciale, având în vedere că obiectul cauzei de față îl constituie contestarea Deciziei nr. 2 din 4 august 2008 emisă de pârâtă. Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni de fapt, instanța de apel va ține cont și de restricțiile procesuale decurgând din regula non reformatio in peius. Având în vedere că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului cauzei în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, împrejurări care, în cauză, prin soluția pronunțată, nu au fost stabilite, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) si (5) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia recurată si va trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului conform considerentelor expuse. În conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanța va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B. Lugoj împotriva Deciziei nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2017.