ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3667/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat:

a. imobilul situat în, jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din casă, curte cu suprafața de 1.672 mp și nr. topo. x - grădină cu suprafața de 3.345 mp;

b. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din cimitir cu suprafața de 12.984 mp, nr. topo. x - loc de casă cu suprafața de 1.122 mp și nr. topo. x - grădină cu suprafața de 2.241 mp;

c. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din loc de casă cu suprafața de 1.122 mp și nr. top. x - compus din grădină cu suprafața de 1.821 mp;

d. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din cimitir cu suprafața de 12.984 mp, nr. top. x - compus din casă și curte cu suprafața de 1.672 mp și nr. top. x - compus din grădină cu suprafața de 2.566 mp;

e. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x;

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 64 din 27 martie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, cu consecința în principal, a casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea soluționării fondului, iar în subsidiar, a admiterii în parte a acțiunii introductivă de instanță astfel cum a fost formulată.

În drept, a considerat că sentința este nelegală, din prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deși în partea de motivare care vizează cererea de restituire în natură a imobil ce face obiectul cauzei, instanța de fond a reținut că acesta este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Spini/Lunca Târnavei, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, neputând fi restituit în natură, în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, care vizează acordarea de despăgubiri în situația imposibilității restituirii în natură, a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru a justifica neacordarea de despăgubiri, în interpretarea acestui temei de drept, instanța de fond a considerat că măsurile reparatorii se pot acorda doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerințe speciale prevăzute de lege și imobilul nu poate fi restituit în natură.

În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în ceea ce privește prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, indicat ca temei și de către instanța de fond, aceasta l-a interpretat în sensul că se pot acorda despăgubiri doar în cazul în care un teren este ocupat în totalitate, respectiv dacă sunt îndeplinite "toate celelalte cerințe special prevăzute de lege" - fără a indica în mod expres care cerințe nu au fost îndeplinite în mod concret pentru stabilirea dreptului reclamantei la despăgubiri (în situația imposibilității restituirii în natură).

Totodată, a arătat că instanța de fond a făcut abstracție și de prev. art. 1 alin. (6) din același act normativ, care statuează clar faptul că, pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură "se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor."

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat hotărârea ce face obiectul recursului cu încălcarea și aplicarea normelor de drept material sus-menționate, pornind de la premise de fapt corecte (terenul este afectat unor amenajări de utilitate publică), dar aplicând greșit temeiurile de drept incidente, considerând că măsuri reparatorii în echivalent se pot acorda doar dacă terenul este ocupat în totalitate de construcții noi).

De asemenea, instanța de fond a reținut că reclamantei i se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent doar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții ale legii, fără a indica în mod concret care dintre condițiile prev. de O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt îndeplinite în cauză pentru acordarea de despăgubiri.

A mai susținut recurenta că prima instanță a pronunțat hotărârea atacată prin aplicarea greșită a normelor de drept material și din prisma faptului că a considerat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, în cauză fiind îndeplinite condițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

În reținerea acestui considerent, Curtea de Apel Alba Iulia a dat eficiență exclusivă și totală apărării pârâtei, în sensul că se pot acorda despăgubiri pentru imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, doar dacă au fost înstrăinate în mod legal după 22.12.1989. Ori, o astfel de interpretare este în contradicție cu legile de reparație (prin restituire sau echivalent), fiind evident că se dorește extinderea prevederilor acestui articol la orice categorie de imobil, indiferent de situația particulară a fiecăruia anterior anului 1989, cu toate că textul invocat se referă exclusiv la situația imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, înstrăinate legal după 1989, și nu la situația tuturor imobilelor ce pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

A considerat că o asemenea interpretare riscă să conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind mai mult decât evident că reclamantei nu i se poate refuza și restituirea în natură și acordarea de despăgubiri, în condițiile în care este cert că imobilul a fost preluat abuziv de la subscrisa, că nu a fost acordată nici un fel de despăgubire la data preluării, reclamanta nefiind culpabilă de faptul trecerii acestui imobil în proprietatea unei alte persoane de drept privat anterior anului 1989.

De asemenea, instanța de fond a făcut abstracție de prevederile pct. 5 din H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002, normă metodologică aferentă art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aferentă sintagmei "terenuri nerestituite", precum și de incidența în cauză a art. 1 pct. 1 și art. 16 din Legea nr. 165/2013.

Nu în ultimul rând, a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că în cauză nu ar fi incidente în materie de acordare de despăgubiri nici prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretând trunchiat apărările reclamantei cu trimitere la acest temei de drept și menținând concluzia privind neîndreptățirea la despăgubiri prin prisma faptului că nu îndeplinește condițiile legii speciale de retrocedare.

În practica sa, relativ la art. 1 din Protocolul adițional 1, Curtea Europeană nu statuează exclusiv și explicit "asupra unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condițiile de restituire" în sensul înlăturării sau inexistenței dreptului la reparație prin echivalent în cazul imposibilității de restituire în natură, așa cum interpretează instanța de fond jurisprudența Curții.

În ceea ce privește noțiunea de "bun" în sensul Convenției și a practicii Curții, aceasta a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În jurisprudența sa constantă referitoare la instituțiile reglementate prin Convenție, Curtea a statuat că "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (în acest sens Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria x nr. x, p. 23, § 48, și Malhous contra Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000 XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate (de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 21 § 31, și Ouzounis și alții contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24, Driha contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, cererea x/2002).

Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Ori, astfel cum am arătat anterior, prin raportare la normele de drept material indicate, recurenta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Față de aceste aspecte de drept, care fac trimitere directă la aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, a considerat nelegală soluția de respingere a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 20 din Constituție, instanța de fond trebuia să facă aplicarea directă a normei convenționale, înlăturând aplicarea normei interne contrare reținut a fi incidentă parțial în cauză (art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000).

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a arătat că motivele de recurs sunt neîntemeiate, în sensul că hotărârea recurată nu conține motive contradictorii, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței, O.U.G. nr. 94/2000.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă existența unor considerente contradictorii, în realitate aduce critici cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, situație în care instanța de control judiciar urmează a le analiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de punctul 8 al acestui articol.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reținând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speță dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, formă în vigoare la data soluționării cererilor de retrocedare, reglementează condițiile de restituire a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult.

Art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din acest act normativ prevede ca o condiție de admisibilitate a cererii de retrocedare ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public ori în patrimoniul unei regii autonome, societate sau companie națională, o societate comercială la care statul ori o autoritate a administrației publice locale este acționar sau asociat majoritar.

Așadar, numai în situația în care imobilul se află în proprietatea statului poate fi retrocedat, întrucât dreptul de proprietate privată este garantat de art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul 1 din CEDO, astfel că statul nu poate dispune de dreptul de proprietate al unei persoane juridice de drept privat.

În speță, în urma analizării documentelor din dosarul cauzei, instanța de control judiciar apreciază că, în mod corect a reținut instanța de fond împrejurarea că imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 și cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 se află în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române Spini, iar imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 și cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006) se află în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Lunca Târnavei care sunt persoane juridice de drept privat potrivit H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Așa fiind, statul român prin Comisia pârâtă nu putea, în virtutea normelor sus enunțate, să dispună retrocedarea lor reclamantei.

Statutul de utilitate publică nu-i conferă niciunui cult religios calitatea de persoană juridică de drept public, cultele religioase fiind persoane juridice de drept privat al căror drept de proprietate asupra bunurilor lor este garantat constituțional. Prevederea expresă a atributului de utilitate publică dovedește caracterul privat al persoanei juridice ce beneficiază de acest statut, în cazul persoanelor juridice de drept public neexistând o astfel de prevedere, întrucât ar fi o exprimare pleonastică, utilitatea publică fiind de esența acestor persoane.

În acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 nu au fost preluate în mod abuziv de Statul Român, ci au fost dobândite de către Parohia Ortodoxă Română Lunca Târnavei ca efect al unei hotărâri judecătorești, fiind excluse astfel de sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, iar imobilele situate în jud. Alba și înscrise în CF nr. x Spini cu nr. topo. x și x se află în proprietatea unei persoane fizice, respectiv numita A., astfel că nici această cerere de retrocedare nu se încadrează în prevederile actului normativ amintit.

Instanța de control judiciar nu poate primi susținerile recurentei-reclamantei privind incidența Legii nr. 165/2013 întrucât, deși art. 3 pct. 1 din lege are în vedere și cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, condițiile de restituire sunt cele prevăzute de această legea specială, pe care reclamanta nu le îndeplinește.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în baza dispozițiilor art. 1 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000, care stabilesc că "în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent", întrucât din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că măsurile compensatorii pot fi acordate doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerințe speciale prevăzute de actul normativ și acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcții noi sau este afectat unei amenajări de utilitate publică. Or, în speță, bunurile care fac obiectul cererilor de retrocedare nu se află în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește solicitarea de acordare de măsuri reparatori prin echivalent, în situația imposibilității de restituire în natură, în mod corect a apreciat pârâta prin Decizia nr. 8035/11.07.2018 că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilele identificate cu nr. top x/2, 24, 25/2, 23/1 și 25/1 nu au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989.

Conform art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 " În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)."

Și din acest punct de vedere, instanța de control judiciar constată că dreptul la acordarea despăgubirilor este condiționat de legiuitor, condiția impusă privind înstrăinarea imobilelor după anul 1989 nefiind îndeplinită în cauză.

Cu referire la criticile care vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Înalta Curte menționează că, potrivit jurisprudenței CEDO:

"art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, §48; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, §121, CEDO 2002-II]."

În conformitate cu aceste considerente, Înalta Curte reține că reclamanta nu a dobândit un drept absolut de retrocedare a bunurilor preluate de stat, în temeiul art. 1 Protocolul 1 CEDO. Legiuitorul are libertatea de a institui condițiile de retrocedare și numai dacă sunt întrunite aceste condiții se poate dispune retrocedarea.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun pentru a invoca încălcarea art. 1 Protocolul 1 CEDO, întrucât în mod constant a statornicit Curtea europeană că:

"transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. " Rezultă că aceste imobile nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

Referitor la fundamentarea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, potrivit jurisprudenței Curții, este vorba despre existența unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, or, reclamanta nu îndeplinește condițiile legii speciale de retrocedare, în baza căreia și-a formulat cererea de restituire. Contrar susținerii reclamantei, în privința creanțelor afirmate, aceasta nu are nici cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

În privința imobilelor situate în jud. Alba și înscrise în CF nr. x Spini cu nr. topo. x și x, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că acestea nu au făcut obiectul celor patru cereri de retrocedare analizate de pârâtă prin Decizia nr. 8035/11.07.2018, și prin urmare nu pot fi solicitate direct prin acțiune în instanță.

În concluzie, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la existența bunurilor în proprietatea statului, a unei persoane de drept public sau în patrimoniul statului sau persoanelor juridice la care statul este acționar/asociat majoritar, iar inexistența niciunui alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia reclamanta să fi putut obține restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acțiunii nu poate constitui temei al cererii reclamantei, decizia pârâtei a fost emisă în conformitate cu legea.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj împotriva sentinței nr. 64 din 27 martie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR