ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 49/2019

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Calea de atac a recursului este exercitată împotriva Deciziei civile nr. 190/C din data de 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 1.485 din data de 3 iulie 2017 Tribunalul Constanța, secția I civilă.

În cuprinsul motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a arătat că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a respins apelul ca nefondat, menținând hotărârea primei instanțe prin care s-a soluționat excepția inadmisibilității cererii.

Astfel cum a arătat atât în cererea introductivă, cât și în cererea de apel, reclamanta nu deține date exacte privitoare la modalitatea de preluare a imobilului din posesia și proprietatea autorilor săi, fiind "posibil" ca imobilul să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, decret ce contravenea Constituției în vigoare, C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea obținerii de documente din care să rezulte preluarea în mod abuziv de către stat a imobilului, însă nu a obținut niciun răspuns concret.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - situație ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, aplicarea cu prioritate a normei din Constituție.

Apreciază că ar fi beneficiara unei "valori patrimoniale" relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, iar dacă s-ar reține că situației de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai procedura specială reglementată prin Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă, s-ar încălca dreptul reclamantei de acces la o instanță judecătorească, drept reglementat prin art. 6 parag. 1 din Convenție.

Recurenta-reclamantă arată că, fiind o acțiune în revendicare, instanța de apel trebuia să analizeze cererea de apel sub toate aspectele invocate, făcând trimitere la o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce ar duce la identificarea și localizarea imobilului în litigiu, astfel încât nu pot fi reținute susținerile pârâților în sensul că imobilul în litigiu nu poate fi identificat și localizat.

Menționează că, în baza înscrisurilor pe care le-a depus, ce fac posibilă identificarea și localizarea imobilului, în litigiu trebuia administrată o expertiză topografică pentru identificarea și localizarea imobilului în vederea unei juste soluționări a cauzei.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 8 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 10 septembrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat încheierea din data de 18 octombrie 2018, prin care a dispus admisibilitatea în principiu a recursului, fixând termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii de atac.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Astfel cum reiese din circumstanțele de fapt ale cauzei, recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., solicitând să i se recunoască calitatea de proprietar al imobilului situat în Constanța, cartier B., în suprafață de 3 ha, și să se dispună restituirea acestui imobil sau plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al imobilului.

Atât în fața instanțelor de fond, cât și în fața instanței de recurs, reclamanta a arătat că nu deține date exacte privitoare la modalitatea de preluare a imobilului din posesia și proprietatea autorilor săi, fiind posibil ca imobilului să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel, prin decizia recurată, ar fi încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la acțiunea în revendicare și protecția dreptului de proprietate, și nu ar fi făcut o corectă aplicare a celor statuate prin considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, este nefondată.

În ipoteza prezentată de reclamantă - posibil ca imobilul să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - devin pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale de reparație, astfel încât în cauză se pune problema modalității de soluționare a concursului dintre legea specială Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării - C. civ.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001 - lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.

Ca atare, în mod corect au stabilit instanțele faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs, soluția este în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală.

Prin decizia anterior menționată, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 - și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

Astfel, s-a reținut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamanta A. nu este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu.

În cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Întrucât în favoarea reclamantei nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre și nici nu s-a emis o dispoziție sau decizie de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reține o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcare ce presupune existența unui bun actual în patrimoniul recurentei, astfel încât critica recurentei-reclamantei pe acest aspect apare ca fiind nefondată.

În cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamanta nu se poate prevala de existența unui "bun" în accepțiunea dată acestei noțiuni de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene.

Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului (cauza Străin, parag. 39, cauza Porțeanu, parag. 35).

Raportat la această practică, bazată pe raționamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin și cauza Porțeanu și aplicat constant în practica anterioară pronunțării cauzei Atanasiu, simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141 - 143).

Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar al bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, nu poate obține restituirea imobilului și redobândirea posesiei ca stare de fapt, ci se poate prevala de un drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda în condițiile în care va iniția demersuri în acest sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noțiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului ca o condiție necesară promovării acțiunii în revendicare.

Astfel, condiția existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei, considerată a fi îndeplinită numai atunci când aceasta beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să i se recunoască calitatea de proprietar și în dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, trebuie să existe, în principiu, la data formulării acțiunii în revendicare, condiție ce nu se verifică în speță.

În consecință, se constată că în mod corect, printr-o amplă motivare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu deține un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv nu poate beneficia de un drept de restituire care să o îndreptățească la dobândirea proprietății.

În raport de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu are un drept la restituirea bunului, care să îi susțină pretențiile în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, recurenta-reclamantă nefăcând dovada recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă și, prin urmare, nu deține un "bun" care să se afle sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Motivul de recurs ce aduce critici hotărârii prin prisma faptului că instanța de apel nu a analizat o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce ar duce la identificarea și localizarea imobilului în litigiu, nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanței de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce privește solicitarea intimatului-pârât Municipiul Constanța prin primar de obligare a recurentei la plata sumei de 238 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se constată următoarele:

Intimatul-pârât a depus în dovedirea acestor pretenții chitanța din data de 28 iunie 2018, în cuprinsul căreia se menționează că suma reprezintă onorariu avocațial pentru dosarul nr. x/2016 (același număr de dosar fiind menționat și în cuprinsul împuternicirii avocațiale).

Cum chitanța depusă nu poate face dovada cheltuielilor de judecată din cadrul prezentului recurs (dosar nr. x/2015), urmează a fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât Municipiul Constanța prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 190/C din data de 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât Municipiul Constanța prin primar.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED