ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2019

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, cauza fiind ulterior strămutată la Judecătoria Constanța, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 10.400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești și a sumei de 4.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București. Reclamantul D. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 189,88 RON, reprezentând daune - comision de poprire perceput de E.

La data de 28.04.2017, reclamanta A. a depus precizări ale cererii inițiale, solicitând și obligarea pârâților la plata sumei de 1.444,48 RON reprezentând cheltuieli de transport și cazare în Dosarele nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești și nr. 1098/118/2017 al Tribunalului Constanța, cu obiect contestație în anulare, precum și obligarea pârâtei B. la plata sumei de 100,21 RON reprezentând cheltuieli de transport în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

În drept, au fost invocate disp.art. 651 alin. (1) lit. b), art. 703 C. proc. civ., art. 1341 alin. (1), art. 1357 alin. (1) și (2), art. 1382, art. 1385, art. 1470, art. 1477 alin. (2), art. 1489 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1615, 1635 alin. (1) și (3) C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 9229/16.08.2017, Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea; au fost obligați pârâții la plata, către reclamanta A., a sumei de 256,20 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de transport pentru Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești, precum și la plata sumei de 580,08 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de transport și cazare pentru Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Constanța (având ca obiect contestație în anulare).

Totodată, pârâții au mai fost obligați la plata, către reclamantul D., a sumei de 189,88 RON reprezentând comision bancar. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantei, dar și cererea pârâților de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.

Prin Decizia nr. 233 din 13 februarie 2018, Tribunalul Constanța a admis apelul reclamantei; a schimbat în parte Sentința civilă nr. 9229/16.08.2017, pronunțată de Judecătoria Constanța, în Dosarul civil nr. x/2016, în sensul că a obligat pârâții B. și C. la plata, în favoarea reclamantei și a sumei de 10.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești și a sumei de 676,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa judiciară de timbru în măsura pretențiilor admise, pentru cauza ce formează obiectul Dosarului civil nr. x/2016 A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost obligați intimații B. și C., în solidar, la plata, în favoarea apelantei a sumei de 483,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru pentru calea de atac a apelului, în măsura pretențiilor admise (10.400 RON + 676,3 RON și 153,97 RON - cheltuieli de cazare).

La data de 23 iulie 2018, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, recursul declarat de pârâții B. și C., împotriva Deciziei civile nr. 233 din 13 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2016, ce a fost repartizat aleatoriu completului C1RC (Completul civil 1 Recurs) din compunerea căruia făceau parte și doamnele judecător F. și G..

Prin încheierea din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins cererea de recuzare formulată de intimații A. și D., la data de 2.11.2018, împotriva doamnelor judecător F. și G., ca nefondată.

Prin încheierea din 20 februarie 2019, a fost respinsă cererea de recuzare a domnilor judecători F., G. și H. formulată de petenta A. la data de 06.02.2019, ca neîntemeiată. În temeiul art. 187 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. s-a dispus amendarea petentei A. cu suma de 100 RON.

De asemenea, pentru termenul din 13 martie 2019, s-a formulat cerere de recuzare de către D. împotriva domnilor judecători F., G. și H.

Prin încheierea din 13 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a constatat că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, calea de atac purtându-se exclusiv între recurenții pârâți B. și C. și A. în nume propriu și a respins cererea de recuzare ca inadmisibilă, nefiind formulată de o parte care are calitate în proces, condiție esențială a formulării unei astfel de cereri. Totodată a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fixând termen pentru continuarea judecății la 17.04.2019.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 mai 2019, pronunțată în cadrul aceluiași dosar de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost anulată, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva domnilor judecători I., F. și J.

Prin Decizia definitivă nr. 183/29.05.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis recursul formulat de pârâții recurenți, a casat decizia recurată și rejudecând apelul, a admis apelul reclamantei A., schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții B. și C. la suma de 63,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate și au fost obligați intimații pârâți la plata, către apelantă, a sumei de 20 RON, reprezentând taxă timbru în apel. De asemenea a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. și a fost obligată intimata reclamantă A. la plata către recurenți a sumei de 13.467,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Împotriva încheierilor din datele de 12.11.2018, 20.02.2019, 13.03.2019 și 16.05.2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, petenții A. și D. au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 8 iulie 2019, sub nr. x/2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

În ceea ce privește încheierea din 12.11.2018, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petenții A. și D. împotriva judecătoarelor F. și G., s-a apreciat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

În acest sens se arată faptul că, recuzarea a fost respinsă, deși doamnele judecător F. și G., se aflau în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 și 13 C. proc. civ., datorită modului în care au soluționat prin Decizia civilă nr. 144/01.10.2018, cauza nr. 44265/3/2016, având ca părți tot pe D. și B.

Astfel, în cuprinsul Deciziei civile nr. 144/01.10.2018 a Curții de Apel Constanța, judecătoarele F. și G. au făcut afirmații în sensul că pârâta era îndreptățită să-l acuze pe petentul D. de fapte grave, pe care nu le-a comis, pentru că, în calitate de judecător, ar fi avut "posibilitatea apelării la comunitatea de grup profesional".

La fel de gravă, au susținut recurenții, este și afirmația judecătoarelor F. și G. care au arătat că, întrucât se confruntă judiciar cu pârâta, aceasta era o parte "puternic defavorizată și lipsită de egalitatea de șanse în fața instanțelor" în fața cărora "echilibrul în valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei era rupt, chiar dacă aceasta beneficia de consiliere din partea unui avocat".

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează că aduc atingere imparțialității judecătorului situațiile în care judecătorul a pronunțat hotărâri anterioare care conțin referințe sau anticipări cu privire la litigii ce urmează a fi tranșate sau dacă chestiunile abordate în cursul celei de-a doua proceduri sunt analoage celor cu privire la care judecătorul s-a pronunțat anterior.

Se poate constata că, în prezenta cauză, recurenta invocă tocmai faptul că D. nu avea dreptul să acorde asistență sau reprezentare juridică petentei A. și nu avea dreptul la despăgubiri sau remunerație pentru această activitate, fiind judecător.

Or, după cum se poate observa, în cuprinsul Deciziei civile nr. 144 pronunțată de Curtea de Apel Constanța la data de 01.10.2018, în Dosarul nr. x/2016, judecătoarele F. și G. au făcut aprecieri asupra dreptului și modului în care petentul D. a acordat asistență sau reprezentare juridică mamei sale A. în procesele cu B., reținând că "intervenția directă a magistratului în apărarea drepturilor și intereselor uneia dintre părți primește interpretarea unui avantaj major în favoarea celui astfel susținut".

Trebuie avută în vedere și atitudinea judecătoarelor F. și G. care, la termenul din 24.09.2018, au lăsat Cauza nr. 44265/3/2016 la sfârșitul ședinței de judecată, limitând principiul publicității procesului civil, prevăzut de art. 17 C. proc. civ., care este și o garanție a dreptului fundamental la un proces echitabil.

Se mai susține în cadrul cererii de recurs că, în calitate de președinte de complet în Cauza nr. 44265/3/2016, doamna judecător F., cu acordul tacit al doamnei judecător G., a avut o atitudine ostilă, atitudine care a mers de la coborârea temperaturii în sala de ședințe la nivelul la care i s-a provocat un șoc, petentului D. până la folosirea unor expresii insinuante față de acesta, gen "nu sunteți în fața inspecției judiciare".

În aceeași modalitate s-a permis pârâtei B. să ia cuvântul la sfârșitul ședinței, deși aceasta fusese asistată de avocat, pârâta lansându-se într-o serie de acuzații calomnioase la adresa reclamantului D.

Se apreciază că interesul doamnelor judecător F. și G. de a o avantaja pe B., recurenta din prezenta cauză, este și mai clar pus în evidență în condițiile în care au menționat în Decizia civilă nr. 144/01.10.2018 a Curții de Apel Constanța, în care aceeași (...) a fost parte, că decizia este definitivă, deși aceasta era cu recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. și art. XVIII din Legea nr. 2/2013, în orice forme au avut aceste dispoziții legale în timp.

Dovada interesului doamnelor judecător F. și G. de a avantaja pe B., recurenta din Cauza nr. 44265/3/2016, rezultă și din faptul că, deși fuseseră învestite cu soluționarea recursurilor la 23.07.2018, acestea nu au stabilit nici până la 21.11.2018 taxa de timbru ce trebuia plătită de recurenți, fapt ce rezultă din încheierile pronunțate în Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța.

În ceea ce privește încheierea din 20.02.2019 prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de A. împotriva judecătorilor F., G. și H. recurenții au apreciat că sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

În acest sens se arată faptul că, recuzarea a fost respinsă, deși judecătorii F., G. și H. se aflau în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, judecătorii menționați au dispus măsuri în prezenta cauză la termenele din 05.11.2018 și 03.12.2018, deși procedura de citare cu intimatul D. nu era legal îndeplinită, acesta neavând domiciliul în Ploiești unde a fost citat, ci în comuna K., județul Prahova, astfel cum rezultă din baza de date a evidenței populației.

Judecarea cauzei la termenele din 05.11.2018, 03.12.2018 și 06.02.2019 cu citarea intimatului D. la o altă adresă decât aceea de domiciliu a fost făcută interesat de judecătorii recuzați deoarece aceștia puteau verifica baza de date a evidenței populației și puteau vedea că procedura de citare nu era legal îndeplinită.

În plus, din încheierea de ședință din 24.09.2018 emisă în Dosarul nr. x/2016, rezultă că F. și G. au identificat pe recurentul D. pe baza cărții de identitate, din care rezultă că nu domiciliază în Ploiești la adresa la care a fost citat ci în comuna K., județul Prahova.

În ceea ce privește încheierea din 13.03.2019 prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de recurent împotriva doamnei judecător F. sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Astfel, la termenul de judecată din 13.03.2019, s-a formulat cerere de recuzare, în care s-a arătat că doamna judecător F. se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 C. proc. civ.

Din cuprinsul încheierii de ședință rezultă că, la termenul de judecată din 13.03.2019, deși nu fusese soluționată cererea de recuzare a doamnei judecător F., aceasta împreună cu ceilalți membrii ai completului au reținut că "pentru considerente ce vor fi avute în vedere în cuprinsul hotărârii, constată că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, calea de atac purtându-se exclusiv între recurenții pârâți B. și C. și A." și au respins cererea de recuzare ca inadmisibilă (ca fiind neformulată de o parte care are calitate în proces).

S-a încălcat astfel dreptul recurentului la apărare și principiul contradictorialității pentru că doamna judecător F. nu putea participa la schimbarea cadrului procesual și la eliminarea acestuia din proces, direct în al patrulea termen din recurs, întrucât era recuzată, iar cererea de recuzare nu se soluționase. Practic modificarea cadrului procesual este lovită de nulitate, fiind efectuată de un judecător recuzat, înainte de soluționarea recuzării.

De asemenea cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă abia după ce judecătorul recuzat, F., a dispus eliminarea recurentului din proces, deci, cererea sa de recuzare a judecătorului F. a fost respinsă ca inadmisibilă chiar de judecătorul recuzat și numai după ce aceasta și-a preconstituit motivul de a-l elimina din proces, la al patrulea termen al recursului.

În plus, în încheierea din 13.03.2019 nu s-a precizat care sunt motivele pentru care s-a dispus schimbarea cadrului procesual și eliminarea sa din proces, direct în al patrulea termen din recurs, menționându-se că " pentru considerente ce vor fi avute în vedere în cuprinsul hotărârii, constată că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, calea de atac purtându-se exclusiv între recurenții pârâți B. și C. și A. în nume propriu."

Recurentul susține că schimbarea cadrului procesual și eliminarea sa din proces, direct în al patrulea termen din recurs, deși solicitase amânarea judecații pentru imposibilitate de prezentare pe motiv medical, dovedit de înscrisul depus la dosarul cauzei, de către un judecător a cărei recuzare nu se soluționase, fără arătarea motivelor schimbării cadrului procesual este cea mai clară dovadă a încălcării dreptul său la apărare și a principiului contradictorialității.

Eliminarea sa din proces, la al patrulea termen al recursului, a fost complet nelegală deoarece, până la acel moment, a fost citat la judecarea recursului și s-au dispus măsuri procesuale față de acesta sau în contradictoriu cu acesta.

Astfel, la termenul din 05.11.2018, cauza s-a amânat pentru a se soluționa cererea de recuzare, dispunându-se citarea numiților A. și D., în calitate de intimați reclamanți, la termenul din 12.11.2018 cererea de recuzare formulată de aceștia a fost respinsă, ca nefondată și nu ca inadmisibilă, la termenul din 03.12.2018 s-au discutat cererile de sesizare a Curții Constituționale, formulate de recurenți, dispunându-se în continuare citarea în calitate de intimați-reclamanți a numiților A. și D., cu mențiunea de a-și expune punctul de vedere cu privire la suspendarea judecății cauzei, în temeiul prevederilor art. 520 alin. (4) coroborat cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, împotriva acestei încheieri, recurenții au declarat recurs, constituindu-se astfel Dosarul nr. x/2016*, în care atât numita A. cât și recurentul au fost citați. S-a ajuns la situația ca, în același dosar D. să aibă calitate procesuală la Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul din 04.04.2019 și să nu aibă calitate procesuală la Curtea de Apel Constanța, la termenul din 13.03.2019.

La termenul din 06.02.2019 s-a dispus din nou citarea numiților A. și D. în calitate de intimații reclamanți.

În ceea ce privește încheierea din 16.05.2019, prin care a fost anulată cererea de recuzare formulată de A., sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ., deoarece aceasta plătise taxa judiciară de timbru și depusese dovada la dosar.

Consecințele respingerii nelegale a cererilor de recuzare au fost unele foarte importante, afectând dreptul lor la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar respingerea cererilor de recuzare a permis judecătoarei F. să procedeze la eliminarea recurentului D. la al patrulea termen al recursului, deși obiectul acestuia îl privea direct.

În acest sens recurentul solicită să se constate că intimații au criticat Decizia nr. 233 din 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2016, susținând în recurs faptul că recurentul, ca mandatar al mamei sale A., ar fi pledat pentru aceasta și ar fi primit sume de bani. Au arătat aceștia ca dispozițiile Legii nr. 303/2004 nu îi permiteau recurentului să pledeze în cauzele mamei sale și să primească de la aceasta vreo sumă de bani, pentru că astfel ar fi încălcat Legea nr. 51/1995 și ar fi acționat ilegal.

Deși D. a formulat cerere de intervenție la 29.05.2019, completul din care a făcut parte judecătoarea L. nu a respectat dispozițiile art. 64 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nu l-a citat pentru a-l asculta și a soluționat cauza în aceeași zi, printr-o decizie în care a afirmat că ar fi încălcat Legea nr. 51/1995 și art. 10 din Legea nr. 303/2004 care nu îi permiteau să pledeze în cauzele mamei sale și să primească de la aceasta bani, deși depusese la dosar adresa din 26.04.2012, a C.S.M. din care rezulta contrariul.

În continuare recurentul aduce critici deciziei pronunțate de judecătoarea recuzată, L., apreciind că această hotărâre încalcă puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 1597 din 24 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța în Cauza nr. 32344/301/2015, și, consecutiv, disp. art. 430 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect; consideră că Decizia civilă nr. 233 din 13.02.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța rezolvase în mod corect cauza, stabilind astfel natura sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor de reprezentare judiciară prestate de către mandatarul apelantei reclamante, în virtutea contractului de mandat încheiat în condițiile legii.

Se solicită admiterea recursurilor, în baza art. 53 alin. (3) C. proc. civ., casarea Deciziei civile nr. 183 din 29.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanță învecinată Curții de Apel Constanța.

În termen legal, intimații B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentului D. pentru recursul împotriva încheierilor din 12 noiembrie 2018, 20 februarie 2019, 13 martie 2019, nulitatea recursului împotriva încheierii din 12 noiembrie 2018, inadmisibilitatea recursului împotriva încheierilor din 13 martie 2019 și 16 mai 2019, autoritatea de lucru judecat a încheierilor de respingere a cererilor de strămutare și cererii de suspendare a judecării dosarului, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții A. și D. au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate și apărărilor formulate.

Prin rezoluția din 10 iulie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurii de comunicare a recursului către intimați și a întâmpinării către recurenți.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a constatat că recursul formulat de petenții A. și D. este declarat în termen.

Potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Astfel, decizia pronunțată în cauză, respectiv Decizia civilă nr. 183C din 29 mai 2019 a fost comunicată petenților la 28 iunie 2019, conform dovezii de la dosarul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, iar data declarării recursului, conform dovezii de la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție este 2 iulie 2019, înăuntrul termenului prevăzut de textul legal indicat anterior.

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu recursul declarat de recurenții A. și D. împotriva încheierilor din 12 noiembrie 2018, 20 februarie 2019, 13 martie 2019 și 16 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016 și a fixat termen de judecată la 12 decembrie 2019.

Analizând excepțiile invocate dar și recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a textelor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a recurentului D., de a declara calea de atac a recursului împotriva încheierilor din 12.11.2018, 20.02.2019, 13.03.2019, prin raportare la dispozițiile art. 53 alin. (1) noul C. proc. civ., potrivit cărora "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți (...)", instanța consideră necesar a reaminti istoricul actelor procedurale care fac obiectul controlului judiciar, întocmite în cauză de către Curtea de Apel Constanța.

Obiectul dosarului l-a reprezentat recursul declarat de pârâții B. și C., împotriva Deciziei civile nr. 233 din 13 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis apelul reclamantei A., fiind schimbată în parte Sentința civilă nr. 9229/16.08.2017, pronunțată de Judecătoria Constanța.

Având în vedere faptul că D. a avut la fond calitatea de reclamant întrucât prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 189,88 RON, reprezentând daune - comision de poprire perceput de E., acesta a fost citat inițial, anterior datei de 13 martie 2019, în calitate de intimat reclamant.

De abia prin încheierea de ședință din data de 13 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a constatat că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, calea de atac purtându-se exclusiv între recurenții pârâți B. și C. și A. în nume propriu, dispunându-se scoaterea lui D. din cauză până la termenul de judecată din 29.05.2019, când, ca efect al admiterii cererii de intervenție accesorie, a fost reintrodus acesta în cauză, în calitate de intervenient accesoriu.

Scoaterea din proces a numitului D. la termenul din data de 13 martie 2019, nu poate avea efect retroactiv câtă vreme, în ceea ce îl privește, în calitate de intimat reclamant au fost emise acte procedurale, care și-au produs pe deplin efectele, acesta având calitatea de parte inclusiv în cadrul unor cereri de strămutare sau de suspendare a pricinii demarate anterior scoaterii acestuia din cauză și motivării încheierii anterior menționate.

Faptul că recurenții au solicitat rectificarea citativului în sensul excluderii numitului D. încă de la primul termen de judecată, arătând că nu au atacat partea din hotărâre cu privire la obligațiile față de acesta, nu poate avea însă repercusiuni asupra calității procesuale a acestuia în recursul de față câtă vreme, până la data scoaterii din cauză de către instanță s-au emis acte procedurale, opozabile, ale căror efecte îl privesc în mod direct.

În acest sens se observă că instanța, prin încheierea din 12 noiembrie 2018, a respins cererea de recuzare formulată atât de intimata A. cât și de D., ca nefondată.

Figurând ca parte în proces, respectiv în litigiul care avea ca obiect soluționarea cererii sale de recuzare, acesta are calitate procesual activă pentru a formula recurs, împotriva acestei încheieri.

Un argument suplimentar ar fi acela al ipotezei în care, prin respectiva încheiere se luau măsuri sancționatorii împotriva acestuia, așa cum de altfel s-a luat împotriva intimatei reclamante A. prin încheierea din 20 februarie 2019, când în temeiul art. 187 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. s-a dispus amendarea petentei cu suma de 100 RON.

Fiind un act procedural emis în rezolvarea unei cereri incidentale, indiferent de existența sau nu a calității procesuale a numitului D. în litigiul principal, el este opozabil părții care a demarat procedura a cărei soluționare s-a realizat prin încheierea atacată.

De asemenea, chiar dacă prin încheierea din 13 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a constatat că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, tot prin această încheiere s-a luat măsura respingerii cererii de recuzare formulată de acesta ca inadmisibilă.

Or, în considerarea art. 53 alin. (1) C. proc. civ., calitatea de parte care poate ataca încheierile prin care a fost respinsă cererea de recuzare se referă inclusiv la petentul care a formulat respectiva cerere.

O interpretare contrară ar împiedica tocmai persoana care a formulat o asemenea cerere de a declara calea de atac garantată de lege, împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea, ceea ce ar echivala cu încălcarea accesului la justiție, astfel cum este garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul că, așa cum susțin intimații, în Încheierea nr. 808/17.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019 având ca obiect strămutarea judecării prezentei cauze de la Curtea de Apel Constanța s-a consemnat că petentul D. nu are calitate procesuală activă, față de soluția cuprinsă în încheierea de ședință din data de 13 martie 2019 a Curții de Apel Constanța, se datorează împrejurării că Înalta Curte s-a pronunțat la o dată ulterioară scoaterii din proces a recurentului - respectiv în luna aprilie 2014, măsura cu caracter definitiv luată de Curtea de Apel Constanța în cursul lunii martie 2019, impunându-se la acea dată cu putere de lucru judecat, ea neputând face obiectul cenzurii cu ocazia soluționării unei cereri de strămutare.

Singura încheiere recurată în prezenta cauză, dintre cele enumerate de intimați în întâmpinare, în al cărei cadru procesual D. nu a figurat ca parte, este cea din data de 20 februarie 2019, prin care instanța a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a domnilor judecători F., G. și H. formulată de petenta A.

Cum în acest caz recurentul D. nu a avut calitatea de petent, singura care a formulat cererea de recuzare, în nume propriu fiind A., acesta nu poate pretinde dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a altei părți.

Potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.

Pentru exercitarea acțiunii civile prin formularea unei cereri în justiție este necesar să fie îndeplinite condițiile de exercitare enunțate de disp. art. 32 alin. (1) C. proc. civ., printre care și calitatea procesuală a părților, care, conform disp. art. 36 C. proc. civ., "rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății".

Cum în cauză s-a făcut dovada calității procesuale a recurentului de a declara calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierilor din datele de 12 noiembrie 2018 și din 13 martie 2019, făcând aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale active a recurentului D. în ceea ce privește recursul declarat împotriva acestor încheieri, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Pentru considerentele arătate anterior, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte administrarea de probe or, după caz, cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a recurentului D., invocată de intimați, în ceea ce privește recursul exercitat împotriva încheierii din 20 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016 și, pe cale de consecință, va respinge recursul declarat de acesta împotriva aceleiași încheieri, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2018 se constată că în cererea de recurs au fost indicate două motive de casare, respectiv art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cadrul cererii de recurs s-a arătat că în mod greșit recuzarea a fost respinsă, deși doamnele judecător F. și G., se aflau în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 și 13 C. proc. civ., datorită modului în care au soluționat prin Decizia civilă nr. 144/01.10.2018, Cauza nr. 44265/3/2016, având ca părți tot pe D. și B., în privința căreia au menționat în mod greșit că este definitivă, deși aceasta era susceptibilă de recurs și modului în care s-au comportat în ședința de judecată, limitând principiul publicității procesului civil, prevăzut de art. 17 C. proc. civ. și având o atitudine ostilă, față de petent și de favorizare față de pârâta B., căreia i-au permis să ia cuvântul la sfârșitul ședinței, deși aceasta fusese asistată de avocat. În situația prezentată, se mai susține că doamnele judecător nu au stabilit taxa judiciară de timbru la primirea cererii de recurs.

Având în vedere că criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind întrunite dispozițiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția nulității recursului declarat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2018, invocată de intimați prin întâmpinare.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva încheierilor din 13 martie 2019 și 16 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016, invocată prin întâmpinare, intimații susțin că încheierea din 13.03.2019, precum și încheierea din 16.05.2019 nu se încadrează printre cele prevăzute de art. 53 C. proc. civ.

Prin încheierea din ședință publică de la 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petentul D. împotriva domnilor judecători F., G. și H., iar prin încheierea din camera de consiliu, pronunțată la 16 mai 2019 de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost anulată, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva domnilor judecători I., F. și J.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

De asemenea, prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege, dispun că încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea, cea prin care s-a încuviințat recuzarea și încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut de art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Spre deosebire de încheierile prin care se încuviințează sau se respinge abținerea, respectiv încheierile prin care se încuviințează recuzarea - care nu sunt supuse vreunei căi de atac, posibilitatea atacării soluției de respingere a recuzării, odată cu hotărârea prin care a fost soluționată cauza, are drept scop garantarea desfășurării normale și imparțiale a judecății.

În ceea ce privește cererea de recuzare, din interpretarea coroborată a celor două alineate ale art. 53 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a statuat că nu este supusă căii de atac încheierea prin care s-a încuviințat recuzarea sau încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut de art. 48 alin. (3), restul situațiilor care au condus la respingerea acesteia, chiar dacă în modalitatea anulării pentru netimbrare sau respingerii pentru alte cazuri decât cel de la art. 48 alin. (3), putând fi supuse controlului judiciar.

A interpreta în sens restrictiv dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. numai pentru încheierile prin care s-au respins cererile de recuzare ca neîntemeiate, înseamnă pe de o parte a înfrânge voința legiuitorului care a statuat în mod clar ce anume încheieri nu sunt supuse căii de atac, dar și a îngrădi dreptul părților la un grad de jurisdicție, în contra principiului dreptului de acces liber la justiție, astfel cum este prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, legiuitorul folosește la art. 53 alin. (2) C. proc. civ., sintagma încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut de art. 48 alin. (3), ce se referă la încheierile de respingere ca rămase fără obiect a cererilor de recuzare, fără a face distincție, pentru celelalte soluții de respingere, asupra cauzei respingerii.

Pentru aceste considerente, observând că prin încheierile din 13 martie 2019 și 16 mai 2019, Curtea de Apel Constanța nu a încuviințat cererile de recuzare, respingându-le pentru netimbrare și pentru lipsa calității procesuale, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. care deschid calea de atac a recursului.

Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., instanța va respinge excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva încheierilor din 13 martie 2019 și 16 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, a încheierilor de respingere a cererilor de strămutare și a cererii de suspendare a judecării dosarului pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații apreciază că aceeași chestiune litigioasă privind lipsa de imparțialitate a judecătorilor, completului și instanței, s-a tranșat în cererile de strămutare, în care au fost pronunțate hotărâri definitive și, deși hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare, totuși aceasta este pronunțată într-o procedură contencioasă și contradictorie, în care instanța analizează argumentele părților și tranșează asupra chestiunii litigioase privind lipsa de imparțialitate a instanței.

Sub acest aspect se constată că prin Încheierea nr. 4043/21.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018, a fost anulată cererea de strămutare a dosarului nr. x/2016 de la Curtea de Apel Constanța la o altă instanță în grad formulată de petenții A. și D. ca nesemnată, prin Încheierea nr. 599/20.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca nefondată cererea de strămutare a aceluiași dosar, formulată de petenții A. și D., fiind respinsă prin încheierea din 06.03.2019 cererea de suspendare a judecății dosarului până la soluționarea cererii de strămutare, iar prin Încheierea nr. 808/17.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019, a fost constatată lipsa calității procesuale active a petentului D., derivând din lipsa calității procesuale pasive a acestuia în Dosarul nr. x/2016, fiind totodată respinsă ca nefondată cererea de strămutare formulată de A.

Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată de art. 430 C. proc. civ., astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Or, în speță, încheierile la care se raportează intimații au avut ca obiect cereri de strămutare, respectiv de suspendare a cauzei, nicidecum cereri de recuzare în a căror cale de atac ne aflăm, astfel încât, în lipsa identității de obiect și cauză, nu se poate aprecia că există autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

În cauză, nu se confirmă susținerile intimaților în sensul că, în procesele anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi statuat asupra chestiunii litigioase privind lipsa de imparțialitate a instanței.

De altfel, chiar și în condițiile în care în aceste hotărâri ar fi fost inserate considerentele pentru care au fost respinse cererile de strămutare, se poate observa că, de plano, temeiul strămutării, dat de art. 140 C. proc. civ. - ce vizează cazurile de îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale - are un alt înțeles și o altă arie de acoperire față de cel dat de art. 41 - 42 C. proc. civ. care vizează anumite cazuri strict și limitativ prevăzute de lege de incompatibilitate a judecătorului în cazul cărora se poate admite o cerere de recuzare.

Față de considerentele arătate anterior, nefiind întrunite dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., va fi respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de intimați prin întâmpinare.

Analizând pe fond cererea de recurs, formulată de recurenții A. și D. împotriva încheierilor din 12 noiembrie 2018, 13 martie 2019 și 16 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:

În ceea ce privește încheierea din 12.11.2018, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petenții A. și D. împotriva doamnelor judecător F. și G., recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

În acest sens se arată faptul că recuzarea a fost respinsă, deși doamnele judecător F. și G. se aflau în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 și 13 C. proc. civ., datorită modului în care au soluționat prin Decizia civilă nr. 144/01.10.2018, Cauza nr. 44265/3/2016, având ca părți tot pe D. și B., în privința căreia nu au stabilit taxa judiciară de timbru la primirea cererii, au menționat în mod greșit că este definitivă, deși aceasta era susceptibilă de recurs și modului în care s-au comportat în ședința de judecată, limitând principiul publicității procesului civil, prevăzut de art. 17 C. proc. civ. și având o atitudine ostilă, față de petent și de favorizare față de pârâta B., căreia i-au permis să ia cuvântul la sfârșitul ședinței, deși aceasta fusese asistată de avocat.

Deși nu s-a indicat în ce constă, în opinia recurenților, motivarea contradictorie sau nemotivarea încheierii atacate, verificând conținutul acesteia, Înalta Curte constată că s-a răspuns punctual tuturor susținerilor inserate în cadrul cererii de recuzare.

Astfel, Curtea de Apel Constanța a arătat că intimații reclamanți A. și D. nu au probat faptul că judecătorii recuzați ar fi într-o situație de lipsă de imparțialitate obiectivă sau subiectivă. Constatând că solicitarea de a fi înlăturați membrii completului de judecată nu se înscrie în teza art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ., iar obiectul Dosarului nr. x/2016 este diferit de cel al celui de față, doamnele judecător neexprimându-și anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care au fost desemnate să o judece, în temeiul art. 51 C. proc. civ., cererea de recuzare a fost respinsă, ca nefondată.

S-a mai arătat că nu i se poate reproșa unui magistrat - spre a fi înlăturat dintr-un proces pe motiv că este lipsit de imparțialitate - faptul că a avut o atitudine pretins ostilă față de intimatul reclamant D. și că a permis pârâtei B. să ia cuvântul la sfârșitul ședinței, deși aceasta fusese asistată de avocat și că ședințele de judecată generează o multitudine de situații și de incidente, previzibile sau, dimpotrivă, imprevizibile, care își au izvorul fie din conduita participanților, fie în elemente exterioare acesteia (cum ar fi, spre ex., durata ședinței de judecată, dificultatea problemelor de drept evocate), fiecare cauză având specificitatea și parcursul propriu de-a lungul termenelor acordate și că imparțialitatea subiectivă a judecătorului, fiind întotdeauna prezumată până la proba contrară, nu a fost dovedită în speța în cauză.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea încheierii prin care a fost respinsă cererea petenților.

Ca atare, modul în care instanța anterioară a apreciat că nu s-a făcut dovada stării de imparțialitate a judecătorilor desemnați cu soluționarea fondului cererii nu mai poate face obiectul cenzurii controlului judiciar.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în măsura în care s-a constatat de către instanța ce a soluționat cererea de recuzare prin încheierea din 12.11.2018 faptul că nu s-a probat lipsa de imparțialitate a judecătorilor desemnați să soluționeze fondul cauzei, în mod corect s-a făcut aplicarea regulilor de procedură în materia soluționării cererilor de recuzare, caz în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea din 13.03.2019 prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de recurent împotriva doamnei judecător F. s-a arătat că sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că, din cuprinsul încheierii de ședință rezultă că, la termenul de judecată din 13.03.2019, deși nu fusese soluționată cererea de recuzare a doamnei judecător F., aceasta, împreună cu ceilalți membri ai completului, au reținut că "pentru considerente ce vor fi avute în vedere în cuprinsul hotărârii, constată că numitul D. nu are calitate de intimat în recurs, calea de atac purtându-se exclusiv între recurenții pârâți B. și C. și A.".

Această pretinsă nemotivare a soluției vizează însă excepția lipsei calității procesual pasive a numitului D., soluție care este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și, ca atare, nu poate face obiectul controlului judiciar în fața prezentei instanțe.

Este adevărat că respingerea cererii de recuzare ca inadmisibilă, ca fiind neformulată de o parte care are calitate în proces a fost consecința directă a acestei măsuri, dar cenzura de legalitate poate viza numai aplicarea legii de către instanță raportat la cadrul procesual deja stabilit.

Or, în condițiile în care, petentul care a formulat cererea de recuzare nu avea calitatea de parte în proces, deveneau incidente dispozițiile art. 47 alin. (1) și (4) C. proc. civ., potrivit căruia, (1) cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească, iar (4) Nerespectarea condițiilor prezentului articol atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. În acest caz, inadmisibilitatea se constată chiar de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.

Câtă vreme textul impune o condiție de admisibilitate a cererii de recuzare ca aceasta să fie formulată de către o persoană care are calitatea de parte în proces, rezultă că în mod corect instanța, în compunerea căreia a intrat și judecătorul recuzat a respins, ca inadmisibilă o atare solicitare.

De asemenea, se pretinde că s-a încălcat dreptul recurentului la apărare și principiul contradictorialității susținându-se că se solicitase amânarea judecații pentru imposibilitate de prezentare pe motiv medical, dovedit de înscrisul depus la dosarul cauzei, dar această cerere vizează, în realitate judecarea fondului pricinii și nu se referă în mod concret la efectuarea unei cereri de amânare a soluționării cererii de recuzare, stricto sensu, care se judecă fără citarea părților.

Pe de altă parte, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia doamna judecător F. nu putea participa la schimbarea cadrului procesual și la "eliminarea numitului D. din proces," întrucât era recuzată, iar cererea de recuzare nu se soluționase.

Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.

În aceste condiții nu se poate aprecia că măsura judecării procesului este nelegală, iar "modificarea cadrului procesual este lovită de nulitate, fiind efectuată de un judecător recuzat, înainte de soluționarea recuzării", așa cum se susține prin cererea de recurs, întrucât simpla formulare a unei cereri de recuzare nu mai impune judecătorului să aștepte soluționarea ei, soluția fiind adoptată de legiuitor