ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9229 din 16.08.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. x/2016, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și D., în sensul că au fost obligați pârâții la plata către reclamanta A. a sumei de 256,2 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de transport pentru Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești; au fost obligați pârâții la plata către reclamanta A. a sumei de 580,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în cheltuieli de transport și cazare pentru Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Constanța având ca obiect contestație în anulare, la plata către reclamantul B. a sumei de 189,88 RON, reprezentând comision bancar.

A fost respinsă cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții C. și D. în ce privește restul pretențiilor, ca neîntemeiată.

A fost respinsa cererea pârâților C. și D., de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 233 din 13 februarie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 9229 din 16.08.2017.

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 9229 din 16.08.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. x/2016, în sensul că a obligat pârâții C. și D. la plata, în favoarea reclamantei și a sumei de 10.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Judecătoriei Ploiești și a sumei de 676,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa judiciară, de timbru în măsura pretențiilor admise, pentru cauza ce formează obiectul Dosarului civil nr. x/2016

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și a obligat intimații C. și D., în solidar, la plata, în favoarea apelantei, a sumei de 483,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru pentru calea de atac a apelului, în măsura pretențiilor admise (10.400 RON+676,3 RON și 153,97 RON - cheltuieli de cazare).

La data de 24 aprilie 2018, pârâții D. și C. au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 03 mai 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ea regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la .plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 332 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Constanța competența de soluționare a recursului declarat de pârâții D. și C. împotriva Deciziei nr. 233 din 13 februarie 2018 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.