ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2071/2019

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 29 ianuarie 2019, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs împotriva împotriva deciziei civile nr. 190 C din data de 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 februarie 2019, sub nr. x/2016, și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii instanței de apel și a primei instanțe și, în rejudecare, admiterea acțiunii, având în vedere dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ., privind modul de constituire a completului de judecată, recurentul-reclamant a precizat că nu deține dovezi (înscrisuri) până în prezent, în sensul susținerii, însă dacă după administrarea dovezilor/înscrisurilor se va justifica acest caz de casare, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, potrivit art. 497 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât a pornit de la premise greșite, caz de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

După o expunere amplă a celor reținute de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, recurentul-reclamant a arătat care sunt silogismele juridice reținute greșit de către instanța de apel (pagina 8 din cererea de recurs), apoi a făcut o prezentare a situației de fapt și a probelor depuse la dosar .

Cu privire la convenția din data de 2 noiembrie 2007, ce face obiect al primului petit al acțiunii introductive de instanță, privind pretinsul împrumut pentru suma de 2.200.000 RON, recurentul-reclamant a arătat că reprezintă un artificiu formal abstract, fără substanță juridică, neavând existență juridică proprie, iar pârâtul B., împrumutătorul aparent, nu putea dispune de suma de bani întrucât nu o avea, suma de 2.200.000 RON fiindu-i virată de SC C., prin D., cu o destinație precisă, respectiv achitarea activului hotelului E. în procedura de executare silită.

Pârâtul B., prin convenția încheiată anterior (la 1 noiembrie 2007) cu SC C., prin D., s-a obligat să nu negocieze, să nu poarte negocieri ascunse cu nicio persoană, sub nici un titlu, negocieri care să urmărească transmiterea către altă persoană fizică sau juridică a activului pentru care B. încasa suma de 2.200.000 RON.

Comportamentul fraudulos al intimatului-pârât B. față de convenția încheiată cu SC C. la 1 noiembrie 2007 a condus la litigiul purtat ulterior cu D. și SC C. SRL, soluționat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2009, prin Decizia nr. 1846/2012. Conform acestei hotărâri judecătorești, definitivă și irevocabilă, pârâtul B. a fost obligat la plata, către SC C., a sumei de 855.000 euro.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că această obligație de plată a dus la redactarea formală a convenției din anul 2012, ce constituie petitul doi al acțiunii introductive, fiind dovedită împrejurarea că suma virată de B. în contul SC F. SRL a fost folosită de această societate pentru a plăti parțial diferența de preț a hotelului E., pe care 1-a adjudecat în cadrul unei proceduri de executare silită.

Totodată, în luna martie 2008, pârâtul B. a devenit el însuși asociat al SC F. SRL, beneficiind practic, în calitate de asociat și administrator, corespunzător părților sale sociale, de suma de bani pe care el însuși o transferase în contul respectivei societăți.

Convenția din 17 aprilie 2012, în opinia recurentului-reclamant, este lovită de nulitate absolută ca act recognitiv, atât pentru falsitatea cauzei, dar și ca izvor al obligației de plată către SC C. SRL a sumelor de 855.000 euro și 47.466,66 RON.

Prin prisma prevederilor art. 1189 din C. civ. de la 1864, actul recognitiv, în cele două cazuri menționate, nu poate avea niciun efect "despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu". În cazul unui contract de împrumut, care este un contract real, titlul primordial al convenției presupune în mod necesar mențiunea remiterii către împrumutat a sumei împrumutate la data semnării contractului și remiterea efectivă, reală, a obiectului împrumutului, căci numai atunci contractul poate fi considerat executat de împrumutător și se poate pune în discuție obligația de restituire a împrumutului de către împrumutat.

În situația în care remiterea împrumutului către împrumutat nu s-a făcut o dată cu semnarea contractului de împrumut, ci printr-o plată ulterioară, titlul primordial al remiterii împrumutului, ca și a obligației de restituire a împrumutului, este constituit de convenția semnată de părți, însoțită de actul ulterior de remitere a sumei împrumutate către împrumutat.

Recurentul a mai arătat că în convenția din data de 17 aprilie 2012 nu se face nicio mențiune cu privire la remiterea sumei împrumutate către împrumutat la data semnării contractului de împrumut și nici referitor la o remitere ulterioară a sumei împrumutate către împrumutat.

De asemenea, a arătat recurentul-reclamant, remiterea sumei prevăzute în contractul de împrumut a fost făcută de pârâtul B. către terțul SC F. SRL și nu către reclamant, în calitate de împrumutat în Contractul de împrumut nr. x din 2 noiembrie 2007.

Conchizând, recurentul-reclamant a învederat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1189 din C. civ. de la 1864 pentru ca actul juridic semnat la data de 17 aprilie 2012 să aibă și să producă efecte ca act recognitiv, de recunoaștere a unei datorii preexistente.

În ceea ce privește critica încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Recurentul a mai arătat că în cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material. De aceea, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greșite a unor norme de drept material, în sensul că privește transgresarea unor norme constituționale referitoare la sfera atribuțiilor puterii judecătorești.

Cele două motive de recurs se deosebesc și prin efectele lor, în timp ce depășirea atribuțiilor judecătorești atrage casarea hotărârii atacate, încălcarea/aplicarea greșită a legii determină modificarea acesteia.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., a arătat recurentul-reclamant, este de ordine publică și poate fi invocat de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu în orice stare a pricinii.

În opinia sa, aprecierile instanței de apel oglindesc modul superficial în care au fost examinate lucrările dosarului, instanța încălcându-și obligația de a stărui pentru aflarea adevărului.

Or, conform prevederilor cuprinse în art. 22 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, în cauză, în opinia recurentului-reclamant, instanța fiind datoare să administreze toate mijloacele de dovadă depuse.

În concluzie, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre criticabilă, procedând la o apreciere selectivă a probelor, ceea ce l-a privat de accesul la un proces echitabil.

În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamantul A., arătând că, prin motivele de recurs, acesta își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a reapreciat probele din dosar și a respins apelul promovat de reclamant, păstrând sentința de fond așa cum a fost pronunțată. Motivele recurentului, a arătat intimatul-pârât, nu se încadrează în niciunul din motivele de casare invocate de acesta, respectiv art. 488 pct. 1, 2, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., acesta reiterând susținerile și apărările formulate în fața instanțelor care au judecat anterior cauza, situație în care intervine sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., este declarat în termen legal, iar recurentul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru. De asemenea, s-a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilității în principiu a recursului și să aprecieze cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul-reclamant în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că intimatul-pârât B. a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității căii de atac declarate de recurentul-reclamant.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 12 iulie 2019, intimatul-pârât a depus punct de vedere asupra raportului, prin care a reiterat excepția nulității recursului, invocată și prin întâmpinare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât B., prin întâmpinare, și reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 190C din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1183 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Galați, în contradictoriu cu pârâtul B., reținând, în esență, că în ceea ce privește convenția de împrumut din 2 noiembrie 2007, reclamantul a eșuat în a dovedi lipsa, caracterul fals sau ilicit al cauzei încheierii actului juridic, iar împrejurarea că suma împrumutată a fost virată la data de 2 noiembrie 2007 de intimatul-pârât în contul SC F. SRL nu lipsește de cauză convenția din 2 noiembrie 2007, ci dimpotrivă dovedește existența ei, întrucât trimiterea sumei într-un cont bancar la care reclamantul, în calitate de administrator al societății la acea dată, avea acces și utilizarea ulterioară a sumei către același administrator al societății într-o operațiune ce a necesitat plata într-o licitație și achiziționarea pentru societatea sa a unui bun imobil, inclusiv cu această valoare, demontează teza lipsei de cauză.

Referitor la caracterul fals și ilicit al cauzei următorului act încheiat, respectiv Convenția nr. 3 din 17 aprilie 2012, instanța de apel a reținut că ratificarea actului a fost dovedită de manifestarea de voință plenară a reclamantului, în sensul de a-i da direct eficiență în raporturile obligaționale preexistente, convenția având așadar o cauză, scopul elaborării ei fiind până la proba contrară unul licit, permis de lege și valorificat ca atare într-o procedură distinctă, cu toate particularitățile decurgând din operațiunea juridică de compensare.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurentul a expus situația de fapt, precizând, în esență, că în ceea ce privește convenția din 2 noiembrie 2007, ce face obiectul primului petit al acțiunii introductive, privind pretinsul împrumut de 2.200.000 RON, aceasta reprezintă un artificiu formal abstract, fără substanță juridică, neavând existență juridică proprie, iar pârâtul B., împrumutătorul aparent, nu putea dispune de suma de bani, suma fiindu-i virată de SC C., prin D., cu o destinație precisă, respectiv achitarea activului hotel E. în procedura de executare silită.

În ceea ce privește convenția din 17 aprilie 2012, recurentul a arătat că este lovită de nulitate absolută ca act recognitiv, atât pentru falsitatea cauzei, dar și ca izvor al obligației de plată către C. a sumelor de 855.000 euro și 47.466,66 RON, întrucât nu face nicio mențiune cu privire la remiterea sumei împrumutate către împrumutat la data semnării contractului de împrumut, dar nici la o remitere ulterioară a sumei împrumutate către împrumutat.

Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt critici care vizează netemeinicia deciziei atacate și nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, recurentul nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și nici nu a combătut raționamentul instanței de apel, prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs, acesta prezentând pe larg situația de fapt a litigiului și indicând formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept.

În acest sens, cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a susține nelegalitatea hotărârii atacate.

Raportat la susținerile din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul a expus pe larg situația de fapt a litigiului și a criticat decizia instanței de apel din perspectiva modului în care instanța a apreciat probele care au convers spre concluzia că niciunul dintre actele pretins lovite de nulitate absolută nu este vizat de această sancțiune, însă în recurs nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecații, nicidecum reanalizarea probatoriului administrat.

Cu referire la susținerile recurentului în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1189 din C. civ. de la 1864, pentru că actul semnat la 17 aprilie 2012 să producă efecte ca act recognitiv, de recunoaștere a unei datorii preexistente, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat aceste dispoziții legale doar din perspectiva aprecierii probelor, fără a dezvolta, în concret, critici prin care să pună în discuție modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste norme legale.

În acest sens, Înalta Curte menționează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurentul nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 190 C din data de 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 190 C din data de 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM