ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2098/2019

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1865, instanța de apel acordându-i reclamantului echivalentul în RON al sumei de 56.877 euro reprezentând contravaloarea zonei de protecție și siguranță (27,92 mp). Or, instanța nu fusese învestită de reclamant cu acordarea unei asemenea despăgubiri, ci cel mult cu o presupusă depreciere valorică generată de exproprierea suprafeței de 38 mp. În acest fel, instanța a nesocotit limitele casării și a dispus acordarea de despăgubiri cu privire la o suprafață de teren ce nu a fost expropriată și nici nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Terenul reprezentând zonă de protecție și siguranță nu a fost expropriat, el aflându-se în continuare în proprietatea reclamantului A.. Împrejurarea că privitor la această suprafață de teren există anumite restricții de construire și de amplasare a unor panouri pentru a îngreuna siguranța circulației căile rutiere nu echivalează cu o expropriere.

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, decizia atacată necuprinzând motivele pe care se sprijină, deși dispozițiile art. 261 C. proc. civ. 1865 obligau la aceasta. În cauză, instanța de apel nu a arătat argumentele pentru care a dispus acordarea de despăgubiri pentru terenul ce corespunde zonei de protecție și siguranță, iar aceasta conduce la anularea deciziei.

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, decizia atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) din același cod și cu cele ale art. 27 din Legea nr. 33/1994. Prin acordarea contravalorii zonei de protecție și de siguranță instanța de apel a nesocotit, pe de o parte, dezlegările în drept date de instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 1704 din 31 octombrie 2017, iar pe de altă parte obligația de a avea rol activ în soluționarea cauzei deduse judecății. Instanța de apel nu a analizat și nu a prezentat în considerentele deciziei existența legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamant pentru deprecierea valorică a terenului rămas în proprietatea reclamantului A. și exproprierea suprafeței litigioase, în condițiile în care la prima instanță se reținuse inexistența acestei legături de cauzalitate. De asemenea, nu a analizat dacă terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantului, a suferit o depreciere valorică provocată sau nu de exproprierea suprafeței de 38 mp, precum și dacă presupusa depreciere este sau nu consecința exproprierii terenului în litigiu. Dacă ar fi analizat întregul probatoriu dispus în cauză, instanța de apel ar fi trebuit să constate că despăgubirile solicitate de reclamantă nu pot fi acordate câtă vreme deprecierea terenului nu a fost cauzată de exproprierea suprafeței de 38 mp, ci de executarea unor lucrări în proximitatea proprietății reclamantului, ceea ce excede procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994. Cum în cauza dedusă judecății s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că expropriatul are deschisă în prezenta cauză numai calea unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și numai în contextul dispozițiilor art. 4 din acest act normativ, orice alte despăgubiri exced prezentei cauze întrucât nu au fost generate de exproprierea celor 38 mp.

În situația în care instanța de recurs nu va trimite cauza spre rejudecare, ci o va reține spre soluționare, se impune înlăturarea dispoziției de obligare a Statului Român prin C.N.A.I.R. SA la plata către reclamant a sumei de 56.877 euro reprezentând contravaloarea zonei de protecție și siguranță.

În ce privește cheltuielile de judecată, se impune diminuarea acestora, acțiunea reclamantului fiind admisă numai în parte. X. Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, decizia dată în apel fiind legală și temeinică. A arătat intimatul, în esență, că instanța de apel a respectat dezlegările și indicațiile date de recurs, respectând limitele casării. Totodată, s-a raportat în mod just la probele concludente administrate în cauză, ținând seama inclusiv de concluziile expertizei administrate în rejudecare, argumentându-și în fapt și drept soluția cuprinsă în dispozitiv. În ce privește cheltuielile de judecată, acestea corespund culpei procesuale a pârâtei recurente. XI. Cu privire la recursul declarat de Înalta Curte au în vedere următoarele: 1. În considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865 potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de apel era ținută, în rejudecare, a respecta dezlegările și indicațiile conținute în Decizia civilă nr. 1704 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs. 2. Astfel fiind, era de avut în vedere că prin decizia pronunțată în recurs în cel de-al doilea ciclu procesual se impunea instanței de apel să analizeze legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamanților sub aspectul contravalorii construcțiilor demolate de pe suprafața de teren expropriată, precum și sub aspectul despăgubirilor corespunzătoare terenului afectat de zona de protecție și siguranță. 3. Tot astfel, decizia de casare impunea și efectuarea unui nou raport de expertize, precum și administrarea oricăror alte dovezi pe care instanța de apel le-ar aprecia ca necesare "pentru a stabili dacă terenul aflat în proprietatea reclamantului A., rămas neexpropriat, a suferit o depreciere valorică cauzată de exproprierea suprafeței de teren ce constituie obiectul prezentei cauze și în raport de această constatare, va stabili dacă reclamantul A. este îndreptățit să primească despăgubiri pentru această componentă a prejudiciului." S-a mai statuat în decizia de casare, cu puterea obligatorie rezultată din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, că "dacă instanța de apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat și demolarea construcțiilor sunt consecința exproprierii suprafeței litigioase, va stabili și cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptățite, expertiza ce se va administra în rejudecare având ca obiectiv și calcularea despăgubirilor pentru aceste componente ale prejudiciului pretins".

Aceste majore repere instituite prin decizia de casare au fost cu rigoare avute în vedere de instanța de rejudecare a apelului, Curtea de Apel Pitești dispunând efectuarea unei noi expertize prin care să se stabilească: dacă terenul rămas în proprietatea reclamantului după exproprierea suprafeței de 38 mp a suferit un prejudiciu care urmare a exproprierii, iar în caz afirmativ și contravaloarea acestui prejudiciu; dacă lucrările de expropriere au avut ca efect demolarea construcțiilor (gard, magazie, baracă, vulcanizare și copertină), iar în caz afirmativ și contravaloarea acestora.

Astfel fiind, prin raportare la concluziile noii expertize efectuate instanța de apel a stabilit că deși exproprierea a fost dispusă doar pentru suprafața de 38 mp, în realitate proprietatea reclamantului A. a suferit o depreciere suplimentară, fiind afectată o suprafață de 217,92 mp, aceasta corespunzând zonei de siguranță și protecție aferentă obiectivului care a stat la baza exproprierii, respectiv Autostrada DN 7 - Intersecția Bascov.

În ce privește demolarea construcțiilor, instanța de apel a reținut, întemeiat tot pe concluziile expertizei efectuate, că prin expropriere au fost afectate următoarele construcții aflate în proprietatea reclamantului A.: atelier demolare și rampă auto ce au fost demolate pe loc; gard dezafectat parțial pe DN 7 și parțial pe aleea x, în total pe o lungime de 22 mp; baraca metalică și magazinul aflat pe zona de protecție au rămas într-o situație de ilegalitate, nemaifiind posibilă obținerea unei autorizații de consolidare, modernizare sau extindere, costul inevitabilei lor dezafectări căzând în sarcina proprietarului.

În ce privește zona de siguranță și cea de protecție, instanța de rejudecare a făcut referire la prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, această referire îngăduind a fi înțelese rațiunile pentru care terenul aferent zonei de siguranță și celei de protecție, respectiv construcțiile încă existente în zona de protecție, trebuie considerate afectate de expropriere, justificând despăgubirea reclamantului A..

Observă Înalta Curte, în context, că potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997, zonele de siguranță sunt suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau altor scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației ori protecției proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zona de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele de consolidare a terenului drumului și altele asemenea, fiind interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere pe aceste zone.

Rezultă, așadar, că zonele de siguranță sunt supuse unui regim juridic sever și restrictiv, afectațiunea lor fiind exclusiv legată de asigurarea desfășurării în condiții de securitate a circulației rutiere. Prin urmare, proprietarul terenului aferent unei asemenea zone este lipsit, în mod real, de prerogativa dispoziției materiale și a folosinței dreptului său de proprietate, acesta fiind, practic, golit de conținut, o asemenea situație având valențele unei exproprieri de fapt.

De aici, concluzia că se cuvine, în afara oricărei îndoieli, despăgubirea proprietarului unui teren care este integrat zonei de siguranță, cu privire la care entitățile statale au omis însă să dispună exproprierea în condițiile și cu procedura stabilite de lege.

În ce privește zonele de protecție, art. 17 din O.G. nr. 43/1997 prevede că acestea sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecție și dezvoltării viitoare a drumului, ele rămânând în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin: neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător, executarea de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea, siguranța circulației sau modificarea regimul apelor subterane sau de suprafață.

Se poate, deci, constata că deși legea afirmă în mod expres că terenurile aferente zonei de protecție rămân în proprietatea vechilor titulari, este totuși impusă o sumă importantă de restricții în legătură cu utilizarea acestora, ceea ce, cu evidență, are semnificația unei atingeri aduse dreptului de proprietate al titularului, acesta neputându-se bucura în mod plenar de dreptul său, în sensul art. 44 din Constituția Românei și al art. 1 din Protocol adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, indemnizarea acestuia în scop reparatoriu, ca formă de compensare a atingerii aduse, apare ca necesară, astfel că raționamentul instanței de apel, care a condus la acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului A. atât corespunzător prejudiciului aferent terenului integrat zonei de siguranță și celei de protecție, cât și construcțiilor aferente prin expropriere, apare ca just.

Deși nu încape nicio îndoială că expunerea de către judecător, în cuprinsul hotărârii, a argumentelor de fapt și de drept care i-au întemeiat soluția cuprinsă în dispozitiv se constituie într-o exigență majoră a judecății, conferind transparență actului de judecată și facilitând cunoașterea și înțelegerea de către părți a rațiunilor care fundamentează judecata și, prin aceasta, contribuind la acceptarea hotărârii și a implicațiilor ei juridice, sociale și economice, după caz, toate înțelese ca sursă a păcii sociale, în prezentul proces nu s-ar putea însă considera că instanța de rejudecare a apelului nu și-ar fi motivat într-o manieră adecvată și suficientă decizia. Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte are a constata că instanța de apel a menționat cu claritate elementele de fapt relevante în rejudecare, raportându-le prioritar la mijlocul de probă cu adevărat util și concludent în actuala stare a procesului, respectiv la noua expertiză administrată. În egală măsura, referirile la prevederile O.G. nr. 43/19897 în ce privește zona de siguranță și protecția erau, și ele, de natură a facilita cunoașterea setului de argumente care susțin soluția cuprinsă în dispozitiv, nefiind necesare, în sensul învederat de recurentă, referiri ori explicații suplimentare.

Tot astfel, examinarea considerentelor deciziei îngăduie cu îndestulătoare claritate identificarea legăturii de cauzalitate dintre faptul exproprierii (conjugat, în mod necesar, cu edificarea obiectivului care a justificat exproprierea) și prejudicierea reclamantului, cu corolarul admiterii cererii în despăgubire pe care reclamantul A. a dedus-o judecății.

În concluzie, nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1865, ori că prin admiterea acțiunii în sensul celor dispuse în rejudecare s-ar fi ajuns la o încălcare sau aplicare greșită a legii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Contrar celor afirmate de recurenți, faptul edificării autostrăzii nu poate fi disociat, în planul stabilirii dreptului la despăgubire și a întinderii acestuia, de faptul însuși al exproprierii, ansamblul de consecințe ale exproprierii trebuind determinat prin raportare la obiectivul (de) realizat pe imobilul expropriat, căci doar în funcție de particularitățile și implicațiile acestuia pot fi mai precis stabilite, în integralitatea lor, eventualele efecte suportate de titularul terenului expropriat.

Este neîntemeiat și motivul de recurs prin care se afirmă, în sensul prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de la 1865, că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, ea nefiind învestită, în aprecierea recurentei, cu "acordarea contravalorii zonei de protecție și siguranță". Cum bine a reținut instanța de apel și s-a reiterat și în cuprinsul deciziei de față, prin Decizia civilă nr. 1704 din 31 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în precedentul ciclu procesual, s-a statuat cu forță obligatorie (art. 315 C. proc. civ.) că dacă instanța de apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat și demolarea construcțiilor sunt consecința exproprierii suprafeței litigioase, în acest caz "va stabili și cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptățite" din decizie). Astfel fiind, rezultă că instanța de apel a judecat în limitele învestirii sale, conformându-se dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs.

În fine, recursul este neîntemeiat și cu privire la critica ce vizează obligarea pârâtei-recurente la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel arătând că actuala recurentă, fiind principală parte căzută în pretenții, este ținută la a suporta cheltuielile de judecată angajate de reclamantul A., astfel cum acestea sunt menționate în nota aflată la dosar. Recurenta nu și-a motivat, de altfel, în mod lămuritor acest motiv de recurs, preferând a solicita, concis, diminuarea acestor cheltuieli proporțional cu ceea ce s-a acordat, fără însă a explica în ce ar constata o eventuală disproporție imputabilă instanței de apel.

Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.