ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2672/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2012, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC S.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor - Compania Națională de Autostrăzi și drumuri Naționale din România, în temeiul dispozițiilor art. 109 alin. (1), art. 112 C. proc. civ. și art. 9 din Legea nr. 198/2004, modificată și completată, a solicitat majorarea cuantumului, despăgubirilor stabilite prin hotărârile nr. 182 din 10 mai 2009, 183 din 10 mai 2009 și 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, precum și repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenului, proprietatea reclamantei, situat în extravilanul comunei Ș.J.

parcela A1, identificat cu număr cadastral C1, înscris în cartea funciară nr. xx a localității Ș.J., jud. Ilfov, de la momentul în care a devenit proprietar și până la plata efectivă a despăgubirilor. Prin sentința civilă nr. 13 din 09 ianuarie 2013, Tribunalul București, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Pe rolul Tribunalului Ilfov dosarul a fost înregistrat sub nr. 2957/93/2013 la data de 16 mai 2013, iar prin sentința civilă nr. 3284 din 07 noiembrie 2013, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC S.P.

SRL. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele: Conform art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Din textul legal citat, reiese că poate contesta cuantumul despăgubirilor expropriatul, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire, legiuitorul stabilind astfel calitatea procesuală activă pentru sesizarea instanței de judecată. În speță, în raport de cele arătate și de conținutul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă. În acest sens, instanța a avut în vedere că se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârile nr. 182/2009, nr. 183/2009, nr. 188/2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Ș.J., județul Ilfov, pe numele SC I. SRL.

Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 25100 m.p., nr. cadastral C1, intabulată în CF nr. xx a localității S.J., județul Ilfov, de la SC I. SRL, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 22 martie 2012 de BNP T. În suprafața totală este inclus și terenul ce face obiectul exproprierii, aspect ce reiese din hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor anterior menționate. Astfel, s-a reținut că la momentul emiterii hotărârilor contestate, reclamanta nu avea calitatea de proprietar și nici nu deținea vreun drept real asupra bunului supus exproprierii, terenul fiind deținut în proprietate de SC I. SRL.

Acestei societăți comerciale i s-au comunicat hotărârile contestate, conform art. 7 din Legea nr. 198/2004, expropriatorul procedând conform art. 8 din același act normativ, la consemnarea sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubire, aspecte ce rezultă din dovezile de comunicare și recipisele de consemnare, depuse de pârâtă la dosar. Având în vedere că societății I. SRL i-au fost comunicate hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, că aceasta deținea calitatea de proprietar și în consecință și calitatea de expropriat, s-a apreciat că numai aceasta în condițiile și termenul prevăzut de legiuitor, putea formula contestație, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că sintagma „expropriatul nemulțumit”, cuprinsă în textul legal anterior menționat, în prezentul litigiu vizează SC I. SRL, în raport cu data emiterii hotărârilor, cu dovada comunicării acestora, raportat și la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Faptul că ulterior demarării procedurii de expropriere, reclamanta a devenit proprietara bunului, nu face aplicabilă teza a doua a alin. (1) din art. 9 din Legea nr. 198/2004, referitoare la posibilitatea oricărei persoane care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului să conteste cuantumul despăgubirii.

Din perspectiva celor expuse, s-a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă nici pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece contravaloarea lipsei de folosință a bunului expropriat face parte din cuantumul total al despăgubirilor ce pot fi stabilite în favoarea persoanei îndreptățite, astfel cum reiese din prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar considerentele avute în vedere pentru primul capăt de cerere se mențin și cu privire la petitul doi. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC S.P.

SRL, iar prin decizia civilă nr. 114A din 18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data exproprierii și ulterior până la data abrogării acestei legi prin Legea nr. 255/2010 ”1) Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

(2). În cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.” Așadar, s-a constatat că instanța de fond a avut în vedere un conținut greșit al textului în discuție, anterior modificării, însă aceasta nu influențează deznodământul juridic al cauzei, întrucât nici în raport de această formă a textului, reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă. În cauză, exproprierea a operat la nivelul anului 2009, prin hotărârile nr. 182 din 10 mai 2009, nr. 183 din 10 mai 2009, nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local S.J., județul Ilfov, pe numele SC I. SRL, proprietara imobilului de la acel moment.

Prin aceste hotărâri s-a dispus exproprierea și a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarului SC I. SRL, iar la data de 18 iunie 2009 au fost consemnate sumele de bani stabilite cu titlu de despăgubire, la dispoziția SC I. SRL, conform recipiselor depuse în copie la dosarul instanței de fond. Conform art. 8 din Legea nr. 198/2004: ”În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor reale asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6.” Astfel, instanța de apel a reținut că acest text nu condiționează consemnarea despăgubirilor de comunicarea către expropriat a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, ci se referă la ”emiterea” acestor hotărâri (consemnarea are loc în 90 zile de la ”emiterea” hotărârilor).

S-a mai reținut că potrivit art. 15 din lege ”Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi.” Așadar, reține instanța de apel, transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul consemnării despăgubirilor, fără a exista nici un fel de condiționare, referitor la încunoștințarea sau comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor către expropriat. Totodată, instanța de apel a constatat că la momentul efectuării transferului de proprietate de la expropriat la stat, se săvârșește practic exproprierea, având în vedere chiar definiția exproprierii, care semnifică preluarea proprietății de către stat pentru interesul public.

Față de această situație, instanța de apel a reținut că transferul dreptului de proprietate trebuie considerat că a operat de la SC I. SRL către stat, ca efect al exproprierii, la data de 18 iunie 2009, când s-au consemnat pe numele acestei societăți sumele stabilite drept despăgubire, iar împrejurarea că, eventual, aceste hotărâri nu au fost comunicate procedural către expropriat (cum pretinde reclamanta în prezenta cauză) sau orice alte împrejurări legate de modul de efectuare a procedurii de expropriere până la acel moment, rămân total irelevante în condițiile în care sub acest aspect, transferul dreptului de proprietate către stat, nu este condiționat.

De asemenea instanța de apel a mai reținut că, este semnificativ sub acest aspect și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, conform căruia expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanței judecătorești competente, ”fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.” Ca atare, reține instanța de apel, este total lipsită de relevanță necomunicarea procedurală - invocată de către reclamantă, a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor către SC I. SRL, transferul proprietății către stat operând oricum, de drept, la nivelul lunii iunie 2009. În cauză, reține instanța de apel, se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin cele trei hotărâri de expropriere menționate mai sus, așadar se pune în discuție dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile cuvenite din expropriere, iar nu dreptul de proprietate.

De aceea, legitimarea procesuală revine titularului dreptului de creanță în discuție, care este SC I. SRL, ca proprietar la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul și pe numele căreia a operat exproprierea. Pe de alta parte, din perspectiva contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 2012 de SC I. SRL cu reclamanta, instanța de apel a constatat că atâta timp cât transferul dreptului de proprietate către stat a avut loc la data consemnării despăgubirilor - iunie 2009, aceasta semnifică în mod direct faptul că vânzătoarea SC I. SRL nu mai avea niciun drept de proprietate pentru a-l putea transmite către reclamantă.

Cum la momentul înstrăinării către reclamantă, SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate, nu îl putea înstrăina, singurul drept existent în patrimoniul său la acel moment, fiind dreptul de creanță, având drept obiect despăgubirile cuvenite din expropriere, ceea ce semnifică faptul că numai acest drept îl putea transmite. Instanța de apel verificând și clauzele contractului de vânzare cumpărare autentificat din 22 martie 2012 de BNP T., a mai constatat că acest contract a avut ca obiect strict dreptul de proprietate, nu și un drept de creanță, drept cu conținut și existență juridică total distinctă, motiv pentru care s-a apreciat că nu a dobândit nici legitimare procesuală activă în contestarea cuantumului acestui drept de creanță în ce privește cuantumul despăgubirilor.

Față de cele expuse instanța de apel a constatat că toate considerațiile dezvoltate de reclamantă referitor la caracterul abuziv, nelegal al formalităților de expropriere, a comunicărilor făcute către SC I., sunt total nerelevante din perspectiva calității procesuale active, vizând fondul cauzei, astfel că, aceste aspecte nu interesează deloc calitatea procesuală activă, întrucât legea nu condiționează câtuși de puțin transferul dreptului de proprietate de astfel de aspecte, ci acest efect se produce automat, de drept, la momentul consemnării sumelor stabilite drept despăgubire de către expropriator, consemnare care a avut loc în mod indubitabil, anterior cumpărării de către reclamantă.

În ce privește calitatea procesuală activă a ”persoanei care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului”, instanța de apel a reținut că, această dispoziție trebuie interpretată coroborat cu textele legale care o preced, vizând situația în care în afara expropriatului titular al dreptului de proprietate, - ca drept real principal asupra imobilului vizat de expropriere, - mai există și alte persoane care se pretind la momentul exproprierii titulare a unor drepturi reale care le conferă dreptul la despăgubiri. Aceste persoane se află însă întotdeauna în situația de a invoca drepturi la momentul exproprierii, când exproprierea operează în sensul transferului dreptului de proprietate către stat, întrucât atunci se consideră că operează exproprierea, iar nu ulterior, când exproprierea apare practic ca fiind săvârșită, epuizată, iar ceea ce mai rămâne eventual în discuție, fiind doar cuantumul despăgubirilor.

De asemenea instanța de apel a mai reținut că nu are nicio importanță așa-zisa nepronunțare de către tribunal asupra ”capătului de cerere” ce viza constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare dintre SC I. și reclamantă, în realitate aceasta a fost invocată prin întâmpinare de către pârâtă ca ”excepție”, neconstituind un capăt de cerere formulat ca atare și asupra căruia instanța să trebuiască să se pronunțe. În aceeași idee, s-a mai apreciat că instanța nu poate pe cale incidentală să declare nulitatea contractului, iar această analiză și soluție să se facă fără participarea cocontractantului SC I. SRL, analiza în cauză fiind limitată la aspectele relevante și inerente cauzei prezente, pentru a nu extinde obiectul judecății la ceva ce nu a constituit o pretenție formulată prin cererea de chemare în judecată.

S-a mai reținut că, nu este ”inadmisibil”, (cum afirmă reclamanta în apel), să nu fie luat în considerare de către instanță acest contract, în condițiile în care instanța verifică efectele care s-au produs în baza acestui contract, verificare inerentă raportat la obiectul judecății prezente, iar în cadrul acestei verificări s-a constatat că nu s-a produs efectul transferului de proprietate către reclamantă, câtă vreme acest transfer avusese deja loc anterior în favoarea statului, după cum nu s-a realizat nici transferul dreptului de creanță având ca obiect despăgubirile din expropriere, pentru că acest contract nu a purtat asupra acestui drept.

În ce privește susținerile reclamantei referitoare la înscrierile în cartea funciară, instanța de apel a constatat că acestea nu influențează calitatea sa procesuală activă, tranșată în mod direct prin mecanismul explicat mai sus, al transferului dreptului de proprietate către stat necondiționat de niciunul din aceste aspecte, iar pe de altă parte instanța de apel a reținut că reclamanta nu este în situația de a invoca nereguli referitoare la înscrierile în cartea funciară, aceste înscrieri fiind făcute cu respectarea legii, anume la momentul cumpărării de către reclamantă exista notat faptul că terenul este supus exproprierii, iar nu ”intenției” de expropriere, cum susține în mod greșit reclamanta.

Instanța de apel a mai constatat raportat la extrasele de carte funciară depuse la dosarul instanței de fond, că, la momentul cumpărării imobilului de către reclamantă erau notate deja dezmembrările de terenuri operate și suprapunerile cu coridorul autostrăzii, care, așa cum însăși reclamanta arată, era deja construită, sau măcar în curs de construire anterior cumpărării. În aceeași idee, instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță cine a efectuat dezmembrarea, sau notarea în cartea funciară, dacă a făcut-o expropriatorul, sau s-a făcut automat, conform Legii nr. 255/2010 chiar de către oficiul de cadastru, cum de altfel nici reclamanta nu reușește să arate care ar fi consecința legală a acestei diferențe, esențial fiind că la momentul cumpărării de către reclamantă, aceasta cunoștea perfect situația imobilului și nu poate susține că nu a avut elementele, mai mult decât suficiente să știe că terenul nu mai aparținea înstrăinătorului.

De altfel, reține instanța de apel, în contract se face mențiunea că terenul ”este supus exproprierii”, rămânând goală de conținut distincția pe care reclamanta o face la nivel terminologic și de conținut, în sensul că aceasta ar fi fost doar o ”intenție de expropriere”, în realitate, s-a notat direct exproprierea, iar nu vreo ”intenție de expropriere”, așa cum rezultă în mod evident din însăși încheierea de carte funciară (emisă la acel moment nr. 130932 din 18 august 2008). Or, reclamanta susține că a aflat despre procedura de expropriere abia în iulie 2012, deci după cumpărare, când a constatat că pe terenul său ”fusese deja realizată lucrarea de interes public”.

Această afirmație, a fost apreciată de instanța de apel ca fiind falsă și făcută cu rea credință, față de conținutul expres al mențiunii din contractul de vânzare-cumpărare, conform căruia este notat că terenul este supus exproprierii (iar nu intenției de expropriere, cum susține reclamanta), față de notările din cartea funciară făcute în anul 2008 prin încheierea nr. 130932 din 18 august 2008 și respectiv din 6 martie 2012, prin care se notează că cele trei loturi de teren expropriat, se suprapun cu coridorul autostrăzii București Ploiești fiind efectuată și dezmembrarea acestor loturi.

Din această perspectivă, reține instanța de apel, chiar și afirmația în sine dovedește reaua credință a reclamantei, care a cumpărat în 22 martie 2012, deci ulterior tuturor acestor înscrieri în cartea funciară, dar în plus având în vedere amploarea lucrărilor în discuție, este de prezumat că la nivelul lunii martie 2012 lucrările erau în plină desfășurare, măcar sub forma unei organizări de șantier, dacă erau deja finalizate în iulie 2012 (cum susține reclamanta), astfel că, cel mai probabil aceștia au avut cunoștință despre aceste lucrări chiar la fața locului. În ce privește susținerea reclamantei că cele trei loturi expropriate nu figurează în anexa la hotărârea de guvern invocată, instanța de apel verificând anexa la H.G.

nr. 181/2009, a reținut că cele trei loturi figurează ca supuse exproprierii. În ce privește dreptul de acces la instanță, instanța de apel a constatat că acest drept nu acoperă și situațiile în care partea nu are legitimare procesuală activă să formuleze o anumită pretenție, iar în plus în cauză, reclamanta are asigurat acest drept, instanțele luând în analiză cererea sa, numai că din perspectiva unei excepții de fond peremptorii care împiedică analiza fondului, dreptul de acces la instanță nesemnificând desigur ca este împiedicată soluționarea unei pricini pe excepție. Instanța de apel a mai reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanta nu are recunoscut un asemenea drept pe care să îl conserve la acest moment.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC S.P. SRL, solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Criticile aduse hotărârii a instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că în cauza dedusă judecății în faza apelului, instanța a fost investită cu o cerere ce viza în principal excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu de către instanța fondului. Ca atare, susține recurenta, din motivele de apel aflate la dosarul cauzei rezultă fără dubii, faptul că principala critică adusă sentinței fondului constă în încălcarea dispozițiilor legale incidente în materia exproprierii.

Or, printr-o simplă apreciere, instanța fondului a constatat faptul că „societatea reclamantă nu este persoana îndreptățită să conteste cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, în sensul celor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 republicată”. Analizând textul de lege invocat, instanța de apel constată la rândul său faptul că: „instanța de fond a avut în vedere un conținut greșit al textului în discuție, anterior modificării”. Or, susține recurenta, această constatare era suficientă pentru a determina instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond. În aceeași idee, recurenta mai susține că instanța de apel s-a pronunțat în totală contradicție cu dispozițiile legale respectiv art. 41 alin. (1), art. 109 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 9 din Legea nr. 198/2004 republicată. Recurenta mai învederează că instanța de apel face o amplă analiză a procedurii de expropriere, înlăturând practic fără nici o explicație argumentele societății reclamante, reținând în mod greșit reaua credință a acesteia, în condițiile în care nu este indicat nici măcar textul de lege pe care îl supune analizei. Aceeași recurentă mai arată că prin decizia nr. 5146 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 64935/3/2011, instanța supremă a statuat: „Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost comunicată societății recurente la o altă adresă decât cea a sediului său principal, cu încălcarea art. 82 alin. (2) C. proc.

civ., care prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții lor, „la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz al reprezentantei” (...) Realizându-se comunicarea hotărârii contestate, nu prin publicitate, ci la o alta adresa decât cea a sediului principal, fără a face dovada că aceasta reprezintă sediul sucursalei ori, după caz al reprezentantei, instanțele de fond au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, astfel ca procedura de comunicare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu a fost legal îndeplinită”. Din conținutul aceleiași decizii pronunțate de Înalta Curte, mai arată recurenta, rezultă faptul că „dispozițiile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 se referă exclusiv la terțe persoane, care la rândul lor, sunt afectate de expropriere și îndreptățite la despăgubire (...)”.

Or, susține recurenta din analiza deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a interpretat exact invers decât Înalta Curte, dispozițiile legale incidente, concluzia acesteia fiind încă de la început aceea că societatea S.P. SRL, nu are calitate procesuală activă, deci nu are dreptul să formuleze nici măcar o cerere de chemare în judecată. În acest context, arată recurenta, rezultă fără dubii că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale, decizia recurată fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care solicită modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Exproprierea a operat la nivelul anului 2009 prin hotărârile nr. 182 din 10 mai 2009; nr. 183 din 10 mai 2009; nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, Consiliul local S.J., județul Ilfov, pe numele SC I. SRL, proprietara imobilului de la acel moment. Prin aceste hotărâri a fost a stabilit și cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarului SC I. SRL, fiind consemnate sumele de bani la data de 18 iunie 2009 la dispoziția SC I. SRL, conform recipiselor depuse în copie la dosarul instanței de fond.

De altfel este de retinut că art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanței judecătorești competente, ”fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.” Or, față de această situație, este de reținut că potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 ”Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi.” Ca atare, în raport de aceste dispoziții legale, instanța de apel în mod corect a reținut că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul consemnării despăgubirilor și că pe cale de consecință exproprierea s-a desăvârșit la momentul efectuării transferului de proprietate.

Față de această situație, rezultă fără posibilitate de echivoc că în cauză transferul dreptului de proprietate a operat de la SC I. SRL către stat, ca efect al exproprierii, la data de 18 iunie 2009, când au fost consemnate pe numele acestei societăți, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat. Ca atare, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat din 22 martie 2012 de BNP T., SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate și pe cale de consecință nu mai putea transmite acest drept către reclamantă. La acel moment al încheierii contractului de vânzare, singurul drept existent în patrimoniul societății I. SRL, era doar dreptul de creanță ce viza despăgubirile cuvenite din expropriere și pe cale de consecință, doar acest drept putea face obiect al unei transmisiuni către reclamantă.

Cum însă contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect doar dreptul de proprietate, nu și dreptul de creanță și cum obiectul prezentului litigiu îl constituie cuantumul despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta prin acel contract de vânzare cumpărare nu a dobândit legitimare procesuală activă în contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat. Din această perspectivă este de reținut că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și a dispozițiilor art. 41 C. proc. civ. Astfel calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecații, în funcție de care părțile pot avea legitimare procesuală activă, respectiv legitimare procesuală pasivă.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecații, fiind o excepție de fond, absolută și peremtorie. Cum, față de succesiunea faptelor și actelor de expropriere, transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator a operat la 18 iunie 2009, raportat la dispozițiile legale sus evocate și, cum la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat din 22 martie 2012 de BNP T., SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate, reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă în ce privește contestarea despăgubirilor pentru terenul expropriat de la SC I. SRL prin h otărârile nr. 182 din 10 mai 2009; nr. 183 din 10 mai 2009; nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local S.J., județul Ilfov.

Din această perspectivă a incidenței excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție de fond absolută și peremtorie, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate. Față de cele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.P. SRL împotriva deciziei civile nr. 114A din 18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2014.