ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2672/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2672/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la
data de
20
august
2012, pe rolul
Tribunalului București, reclamanta SC S.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul
Român prin Ministerul Transporturilor - Compania Națională de Autostrăzi și drumuri
Naționale din România, în temeiul dispozițiilor art. 109 alin. (1), art. 112 C.
proc. civ. și art. 9 din Legea nr. 198/2004, modificată și completată, a
solicitat majorarea cuantumului, despăgubirilor stabilite prin hotărârile nr.
182 din 10 mai 2009, 183 din 10 mai 2009 și 188 din 10 mai 2009, emise de
Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, precum și repararea prejudiciului
cauzat prin lipsa de folosință a terenului, proprietatea reclamantei, situat în
extravilanul comunei Ș.J. parcela A1, identificat cu număr cadastral C1,
înscris în cartea funciară nr. xx a localității Ș.J., jud. Ilfov, de la
momentul în care a devenit proprietar și până la plata efectivă a
despăgubirilor.
Prin sentința
civilă nr. 13 din 09 ianuarie 2013, Tribunalul București, a admis excepția necompetenței
teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului
Ilfov.
Pe rolul Tribunalului
Ilfov dosarul a fost înregistrat sub nr. 2957/93/2013 la data de 16 mai 2013, iar
prin sentința civilă nr. 3284 din 07 noiembrie 2013, Tribunalul Ilfov, secția civilă,
a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de chemare
în judecată formulată de reclamanta SC S.P. SRL.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele:
Conform
art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție
de drumuri de interes național, județean și local, expropriatul nemulțumit de cuantumul
despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită
la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești
competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului
prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost
comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea
de despăgubire.
Din textul
legal citat, reiese că poate contesta cuantumul despăgubirilor expropriatul, precum
și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire, legiuitorul stabilind
astfel calitatea procesuală activă pentru sesizarea instanței de judecată.
În speță,
în raport de cele arătate și de conținutul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța
de fond a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă.
În acest sens,
instanța a avut în vedere că se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin
hotărârile nr. 182/2009, nr. 183/2009, nr. 188/2009, emise de Comisia pentru aplicarea
Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Ș.J., județul Ilfov, pe numele SC I. SRL.
Reclamanta
a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 25100 m.p.,
nr. cadastral C1, intabulată în CF nr. xx a localității S.J., județul Ilfov, de
la SC I. SRL, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 22 martie 2012
de BNP T. În suprafața totală este inclus și terenul ce face obiectul exproprierii,
aspect ce reiese din hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor anterior
menționate.
Astfel, s-a
reținut că la momentul emiterii hotărârilor contestate, reclamanta nu avea calitatea
de proprietar și nici nu deținea vreun drept real asupra bunului supus exproprierii,
terenul fiind deținut în proprietate de SC I. SRL.
Acestei societăți
comerciale i s-au comunicat hotărârile contestate, conform art. 7 din Legea nr.
198/2004, expropriatorul procedând conform art. 8 din același act normativ, la consemnarea
sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubire, aspecte ce rezultă din dovezile
de comunicare și recipisele de consemnare, depuse de pârâtă la dosar.
Având în vedere
că societății I. SRL i-au fost comunicate hotărârile de stabilire a cuantumului
despăgubirilor, că aceasta deținea calitatea de proprietar și în consecință și calitatea
de expropriat, s-a apreciat că numai aceasta în condițiile și termenul prevăzut
de legiuitor, putea formula contestație, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Prin urmare,
instanța de fond a reținut că sintagma „expropriatul nemulțumit”, cuprinsă în textul
legal anterior menționat, în prezentul litigiu vizează SC I. SRL, în raport cu data
emiterii hotărârilor, cu dovada comunicării acestora, raportat și la data încheierii
contractului de vânzare cumpărare.
Faptul că
ulterior demarării procedurii de expropriere, reclamanta a devenit proprietara bunului,
nu face aplicabilă teza a doua a alin. (1) din art. 9 din Legea nr. 198/2004, referitoare
la posibilitatea oricărei persoane care se consideră îndreptățită la despăgubire
pentru exproprierea imobilului să conteste cuantumul despăgubirii.
Din perspectiva
celor expuse, s-a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă
nici pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece contravaloarea
lipsei de folosință a bunului expropriat face parte din cuantumul total al despăgubirilor
ce pot fi stabilite în favoarea persoanei îndreptățite, astfel cum reiese din prevederile
art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, iar considerentele avute în vedere pentru primul capăt de cerere se mențin
și cu privire la petitul doi.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC S.P. SRL, iar prin decizia civilă
nr. 114A
din 18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost
respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit
art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data exproprierii și ulterior
până la data abrogării acestei legi prin Legea nr. 255/2010 ”1) Expropriatul nemulțumit
de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale
art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de
30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului
despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului
de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea
căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii,
respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului. (2). În cazul în
care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită
la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești
competente, în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului
despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.”
Așadar, s-a
constatat că instanța de fond a avut în vedere un conținut greșit al textului în
discuție, anterior modificării, însă aceasta nu influențează deznodământul juridic
al cauzei, întrucât nici în raport de această formă a textului, reclamanta nu poate
avea calitate procesuală activă.
În cauză,
exproprierea a operat la nivelul anului 2009, prin hotărârile nr. 182 din 10
mai 2009, nr. 183 din 10 mai 2009, nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru
aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local S.J., județul Ilfov, pe numele SC
I. SRL, proprietara imobilului de la acel moment.
Prin aceste
hotărâri s-a dispus exproprierea și a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite
proprietarului SC I. SRL, iar la data de 18 iunie 2009 au fost consemnate sumele
de bani stabilite cu titlu de despăgubire, la dispoziția SC I. SRL, conform recipiselor
depuse în copie la dosarul instanței de fond.
Conform
art. 8 din Legea nr. 198/2004: ”În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii
hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează,
prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor
reale asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, în condițiile
art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6.”
Astfel, instanța
de apel a reținut că acest text nu condiționează consemnarea despăgubirilor de comunicarea
către expropriat a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, ci se referă la ”emiterea”
acestor hotărâri (consemnarea are loc în 90 zile de la ”emiterea” hotărârilor).
S-a mai reținut
că potrivit art. 15 din lege ”Transferul imobilelor din proprietatea privată în
proprietatea publică a statului, sau a unităților administrativ-teritoriale și în
administrarea expropriatorului, operează de drept la data plății despăgubirilor
pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei
legi.”
Așadar, reține
instanța de apel, transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul
consemnării despăgubirilor, fără a exista nici un fel de condiționare, referitor
la încunoștințarea sau comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor către
expropriat.
Totodată,
instanța de apel a constatat că la momentul efectuării transferului de proprietate
de la expropriat la stat, se săvârșește practic exproprierea, având în vedere chiar
definiția exproprierii, care semnifică preluarea proprietății de către stat pentru
interesul public.
Față de această
situație, instanța de apel a reținut că transferul dreptului de proprietate trebuie
considerat că a operat de la SC
I. SRL către stat, ca efect al exproprierii,
la data de 18 iunie 2009, când s-au consemnat pe numele acestei societăți sumele
stabilite drept despăgubire, iar împrejurarea că, eventual, aceste hotărâri nu au
fost comunicate procedural către expropriat (cum pretinde reclamanta în prezenta
cauză) sau orice alte împrejurări legate de modul de efectuare a procedurii de expropriere
până la acel moment, rămân total irelevante în condițiile în care sub acest aspect,
transferul dreptului de proprietate către stat, nu este condiționat.
De asemenea
instanța de apel a mai reținut că, este semnificativ sub acest aspect și art. 9
alin. (1) din Legea nr. 198/2004, conform căruia expropriatul nemulțumit de cuantumul
despăgubirii consemnate se poate adresa instanței judecătorești competente, ”fără
a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului
supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii
de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate
asupra terenului.”
Ca atare,
reține instanța de apel, este total lipsită de relevanță necomunicarea procedurală
- invocată de către reclamantă, a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor către
SC I. SRL, transferul proprietății către stat operând oricum, de drept, la nivelul
lunii iunie 2009.
În cauză,
reține instanța de apel, se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin cele
trei hotărâri de expropriere menționate mai sus, așadar se pune în discuție dreptul
de creanță având ca obiect despăgubirile cuvenite din expropriere, iar nu dreptul
de proprietate.
De aceea,
legitimarea procesuală revine titularului dreptului de creanță în discuție, care
este SC I. SRL, ca proprietar la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost
expropriat imobilul și pe numele căreia a operat exproprierea.
Pe de alta
parte, din perspectiva contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 2012 de
SC I. SRL cu reclamanta, instanța de apel a constatat că atâta timp cât transferul
dreptului de proprietate către stat a avut loc la data consemnării despăgubirilor
- iunie 2009, aceasta semnifică în mod direct faptul că vânzătoarea SC I. SRL nu
mai avea niciun drept de proprietate pentru a-l putea transmite către reclamantă.
Cum la momentul
înstrăinării către reclamantă, SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate,
nu îl putea înstrăina, singurul drept existent în patrimoniul său la acel moment,
fiind dreptul de creanță, având drept obiect despăgubirile cuvenite din expropriere,
ceea ce semnifică faptul că numai acest drept îl putea transmite.
Instanța de
apel verificând și clauzele contractului de vânzare cumpărare
autentificat
din 22 martie 2012 de BNP T., a mai constatat că acest contract a avut ca obiect
strict dreptul de proprietate, nu și un drept de creanță, drept cu conținut și existență
juridică total distinctă, motiv pentru care s-a apreciat că nu a dobândit nici legitimare
procesuală activă în contestarea cuantumului acestui drept de creanță în ce privește
cuantumul despăgubirilor.
Față de cele
expuse instanța de apel a constatat că toate considerațiile dezvoltate de reclamantă
referitor la caracterul abuziv, nelegal al formalităților de expropriere, a comunicărilor
făcute către SC I., sunt total nerelevante din perspectiva calității procesuale
active, vizând fondul cauzei, astfel că, aceste aspecte nu interesează deloc calitatea
procesuală activă, întrucât legea nu condiționează câtuși de puțin transferul dreptului
de proprietate de astfel de aspecte, ci acest efect se produce automat, de drept,
la momentul consemnării sumelor stabilite drept despăgubire de către expropriator,
consemnare care a avut loc în mod indubitabil, anterior cumpărării de către reclamantă.
În ce privește
calitatea procesuală activă a ”persoanei care se consideră îndreptățită la despăgubire
pentru exproprierea imobilului”, instanța de apel a reținut că, această dispoziție
trebuie interpretată coroborat cu textele legale care o preced, vizând situația
în care în afara expropriatului titular al dreptului de proprietate, - ca drept
real principal asupra imobilului vizat de expropriere, - mai există și alte persoane
care se pretind la momentul exproprierii titulare a unor drepturi reale care le
conferă dreptul la despăgubiri.
Aceste persoane
se află însă întotdeauna în situația de a invoca drepturi la momentul exproprierii,
când exproprierea operează în sensul transferului dreptului de proprietate către
stat, întrucât atunci se consideră că operează exproprierea, iar nu ulterior, când
exproprierea apare practic ca fiind săvârșită, epuizată, iar ceea ce mai rămâne
eventual în discuție, fiind doar cuantumul despăgubirilor.
De asemenea
instanța de apel a mai reținut că nu are nicio importanță așa-zisa nepronunțare
de către tribunal asupra ”capătului de cerere” ce viza constatarea nulității contractului
de vânzare cumpărare dintre SC I. și reclamantă, în realitate aceasta a fost invocată
prin întâmpinare de către pârâtă ca ”excepție”, neconstituind un capăt de cerere
formulat ca atare și asupra căruia instanța să trebuiască să se pronunțe.
În aceeași
idee, s-a mai apreciat că instanța nu poate pe cale incidentală să declare nulitatea
contractului, iar această analiză și soluție să se facă fără participarea cocontractantului
SC I. SRL, analiza în cauză fiind limitată la aspectele relevante și inerente cauzei
prezente, pentru a nu extinde obiectul judecății la ceva ce nu a constituit o pretenție
formulată prin cererea de chemare în judecată.
S-a mai reținut
că, nu este ”inadmisibil”, (cum afirmă reclamanta în apel), să nu fie luat în considerare
de către instanță acest contract, în condițiile în care instanța verifică efectele
care s-au produs în baza acestui contract, verificare inerentă raportat la obiectul
judecății prezente, iar în cadrul acestei verificări s-a constatat că nu s-a produs
efectul transferului de proprietate către reclamantă, câtă vreme acest transfer
avusese deja loc anterior în favoarea statului, după cum nu s-a realizat nici transferul
dreptului de creanță având ca obiect despăgubirile din expropriere, pentru că acest
contract nu a purtat asupra acestui drept.
În ce privește
susținerile reclamantei referitoare la înscrierile în cartea funciară, instanța
de apel a constatat că acestea nu influențează calitatea sa procesuală activă, tranșată
în mod direct prin mecanismul explicat mai sus, al transferului dreptului de proprietate
către stat necondiționat de niciunul din aceste aspecte, iar pe de altă parte instanța
de apel a reținut că reclamanta nu este în situația de a invoca nereguli referitoare
la înscrierile în cartea funciară, aceste înscrieri fiind făcute cu respectarea
legii, anume la momentul cumpărării de către reclamantă exista notat faptul că terenul
este supus exproprierii, iar nu ”intenției” de expropriere, cum susține în mod greșit
reclamanta.
Instanța de
apel a mai constatat raportat la extrasele de carte funciară depuse la dosarul instanței
de fond, că, la momentul cumpărării imobilului de către reclamantă erau notate deja
dezmembrările de terenuri operate și suprapunerile cu coridorul autostrăzii, care,
așa cum însăși reclamanta arată, era deja construită, sau măcar în curs de construire
anterior cumpărării.
În aceeași
idee, instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță cine a efectuat dezmembrarea,
sau notarea în cartea funciară, dacă a făcut-o expropriatorul, sau s-a făcut automat,
conform Legii nr. 255/2010 chiar de către oficiul de cadastru, cum de altfel nici
reclamanta nu reușește să arate care ar fi consecința legală a acestei diferențe,
esențial fiind că la momentul cumpărării de către reclamantă, aceasta cunoștea perfect
situația imobilului și nu poate susține că nu a avut elementele, mai mult decât
suficiente să știe că terenul nu mai aparținea înstrăinătorului.
De altfel,
reține instanța de apel, în contract se face mențiunea că terenul ”este supus exproprierii”,
rămânând goală de conținut distincția pe care reclamanta o face la nivel terminologic
și de conținut, în sensul că aceasta ar fi fost doar o ”intenție de expropriere”,
în realitate, s-a notat direct exproprierea, iar nu vreo ”intenție de expropriere”,
așa cum rezultă în mod evident din însăși încheierea de carte funciară (emisă la
acel moment nr. 130932 din 18 august 2008).
Or, reclamanta
susține că a aflat despre procedura de expropriere abia în iulie 2012, deci după
cumpărare, când a constatat că pe terenul său ”fusese deja realizată lucrarea de
interes public”.
Această afirmație,
a fost apreciată de instanța de apel ca fiind falsă și făcută cu rea credință, față
de conținutul expres al mențiunii din contractul de vânzare-cumpărare, conform căruia
este notat că terenul este supus exproprierii (iar nu intenției de expropriere,
cum susține reclamanta), față de notările din cartea funciară făcute în anul 2008
prin încheierea nr. 130932 din 18 august 2008 și respectiv din 6 martie 2012, prin
care se notează că cele trei loturi de teren expropriat, se suprapun cu coridorul
autostrăzii București Ploiești fiind efectuată și dezmembrarea acestor loturi.
Din această
perspectivă, reține instanța de apel, chiar și afirmația în sine dovedește reaua
credință a reclamantei, care a cumpărat în 22 martie 2012, deci ulterior tuturor
acestor înscrieri în cartea funciară, dar în plus având în vedere amploarea lucrărilor
în discuție, este de prezumat că la nivelul lunii martie 2012 lucrările erau în
plină desfășurare, măcar sub forma unei organizări de șantier, dacă erau deja finalizate
în iulie 2012 (cum susține reclamanta), astfel că, cel mai probabil aceștia au avut
cunoștință despre aceste lucrări chiar la fața locului.
În ce privește
susținerea reclamantei că cele trei loturi expropriate nu figurează în anexa la
hotărârea de guvern invocată, instanța de apel verificând anexa la H.G. nr. 181/2009,
a reținut că cele trei loturi figurează ca supuse exproprierii.
În ce privește
dreptul de acces la instanță, instanța de apel a constatat că acest drept nu acoperă
și situațiile în care partea nu are legitimare procesuală activă să formuleze o
anumită pretenție, iar în plus în cauză, reclamanta are asigurat acest drept, instanțele
luând în analiză cererea sa, numai că din perspectiva unei excepții de fond peremptorii
care împiedică analiza fondului, dreptul de acces la instanță nesemnificând desigur
ca este împiedicată soluționarea unei pricini pe excepție.
Instanța de
apel a mai reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 din Protocolul
Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care
reclamanta nu are recunoscut un asemenea drept pe care să îl conserve la acest moment.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs
reclamanta SC S.P. SRL, solicitând casarea ei
cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Criticile aduse hotărârii
a instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susține
că în cauza dedusă judecății în faza apelului, instanța a fost investită cu o cerere
ce viza în principal excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu
de către instanța fondului.
Ca atare, susține recurenta,
din motivele de apel aflate la dosarul cauzei rezultă fără dubii, faptul că principala
critică adusă sentinței fondului constă în încălcarea dispozițiilor legale incidente
în materia exproprierii. Or, printr-o simplă apreciere, instanța fondului a constatat
faptul că „societatea reclamantă nu este persoana îndreptățită să conteste cuantumul
despăgubirilor propuse de expropriator, în sensul celor prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 198/2004 republicată”.
Analizând textul de lege
invocat, instanța de apel constată la rândul său faptul că: „instanța de fond a
avut în vedere un conținut greșit al textului în discuție, anterior modificării”.
Or, susține recurenta,
această constatare era suficientă pentru a determina instanța de apel să trimită
cauza spre rejudecare instanței de fond.
În aceeași idee, recurenta
mai susține că instanța de apel s-a pronunțat în totală contradicție cu dispozițiile
legale respectiv art. 41 alin. (1), art. 109 alin. (1) C. proc. civ. și art. 9 din
Legea nr. 198/2004 republicată.
Recurenta mai învederează
că instanța de apel face o amplă analiză a procedurii de expropriere, înlăturând
practic fără nici o explicație argumentele societății reclamante, reținând în mod
greșit reaua credință a acesteia, în condițiile în care nu este indicat nici măcar
textul de lege pe care îl supune analizei.
Aceeași recurentă mai
arată că prin decizia nr. 5146 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
în Dosarul nr. 64935/3/2011, instanța supremă a statuat: „Hotărârea de stabilire
a cuantumului despăgubirii a fost comunicată societății recurente la o altă adresă
decât cea a sediului său principal, cu încălcarea art. 82 alin. (2) C. proc. civ.,
care prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții
lor, „la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz al reprezentantei”
(...) Realizându-se comunicarea hotărârii contestate, nu prin publicitate, ci la
o alta adresa decât cea a sediului principal, fără a face dovada că aceasta reprezintă
sediul sucursalei ori, după caz al reprezentantei, instanțele de fond au făcut o
greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, astfel ca procedura
de comunicare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu a fost legal îndeplinită”.
Din conținutul aceleiași
decizii pronunțate de Înalta Curte, mai arată recurenta, rezultă faptul că „dispozițiile
art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 se referă exclusiv la terțe persoane, care
la rândul lor, sunt afectate de expropriere și îndreptățite la despăgubire (...)”.
Or, susține recurenta
din analiza deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a interpretat exact invers
decât Înalta Curte, dispozițiile legale incidente, concluzia acesteia fiind încă
de la început aceea că societatea S.P. SRL, nu are calitate procesuală activă, deci
nu are dreptul să formuleze nici măcar o cerere de chemare în judecată.
În acest context, arată
recurenta, rezultă fără dubii că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile
legale, decizia recurată fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care solicită
modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință trimiterea
cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Examinând hotărârea instanței
de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., Înalta Curte reține următoarele:
Exproprierea a
operat la nivelul anului 2009 prin hotărârile nr. 182 din 10 mai 2009; nr. 183
din 10 mai 2009; nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii
nr. 198/2004, Consiliul local S.J., județul Ilfov, pe numele SC I. SRL, proprietara
imobilului de la acel moment.
Prin aceste
hotărâri a fost a stabilit și cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarului SC
I. SRL, fiind consemnate sumele de bani la data de 18 iunie 2009 la dispoziția SC
I. SRL, conform recipiselor depuse în copie la dosarul instanței de fond.
De altfel
este de retinut că art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare
la data formulării cererii de chemare în judecată, prevede că expropriatul nemulțumit
de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanței judecătorești competente,
”fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra
imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele
hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului
de proprietate asupra terenului.”
Or, față de
această situație, este de reținut că potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 ”Transferul
imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, sau a unităților
administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept
la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării
acestora, în condițiile prezentei legi.”
Ca atare,
în raport de aceste dispoziții legale, instanța de apel în mod corect a reținut
că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul consemnării
despăgubirilor și că pe cale de consecință exproprierea s-a desăvârșit la momentul
efectuării transferului de proprietate.
Față de această
situație, rezultă fără posibilitate de echivoc că în cauză transferul dreptului
de proprietate a operat de la SC
I. SRL către stat, ca efect al exproprierii,
la data de 18 iunie 2009, când au fost consemnate pe numele acestei societăți, sumele
stabilite cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat.
Ca atare,
la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat din 22
martie 2012 de BNP T., SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate și
pe cale de consecință nu mai putea transmite acest drept către reclamantă.
La acel moment
al încheierii contractului de vânzare, singurul drept existent în patrimoniul societății
I. SRL, era doar dreptul de creanță ce viza despăgubirile cuvenite
din expropriere și pe cale de consecință, doar acest drept putea face obiect al
unei transmisiuni către reclamantă.
Cum însă contractul
de vânzare cumpărare a avut ca
obiect doar dreptul de proprietate, nu și dreptul
de creanță și cum obiectul prezentului litigiu îl constituie cuantumul despăgubirilor
stabilite pentru terenul expropriat, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta
prin acel contract de vânzare cumpărare nu a dobândit legitimare procesuală activă
în contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat.
Din această
perspectivă este de reținut că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare
și a dispozițiilor art. 41 C. proc. civ.
Astfel calitatea procesuală
constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului,
precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat
în raportul juridic dedus judecații, în funcție de care părțile pot avea legitimare
procesuală activă, respectiv legitimare procesuală pasivă.
Lipsa calității procesuale
poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecații, fiind o excepție
de fond, absolută și peremtorie.
Cum, față de succesiunea
faptelor și actelor de expropriere, transferul dreptului de proprietate de la expropriat
la expropriator a operat la
18 iunie 2009,
raportat
la dispozițiile legale sus evocate și, cum la data încheierii contractului de vânzare
cumpărare
autentificat din 22 martie 2012 de BNP T., SC
I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate,
reclamanta nu justifică
legitimare procesuală activă în ce privește contestarea despăgubirilor pentru terenul
expropriat de la
SC I. SRL prin h
otărârile nr. 182 din 10 mai 2009; nr. 183 din 10 mai 2009;
nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 -
Consiliul local S.J., județul Ilfov.
Din această perspectivă
a incidenței excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție
de fond absolută și peremtorie, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.
Față de cele expuse, nefiind
incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează
a fi respins ca nefondat în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta SC S.P. SRL împotriva deciziei civile nr. 114A din
18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 10 octombrie 2014.