ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2910/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 12.02.2013, sub nr. de dosar x/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General și au solicitat ca în baza probelor ce se vor administra în contradictoriu cu acesta, să se pronunțe de către instanță o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună obligarea pârâtului la retrocedarea în proprietate a terenului în suprafață de 414 mp., situat în București.

În motivare, reclamanții au arătat că în baza actelor de vânzare cumpărare nr. x/1305 din 28.11.1957 și y din 28.11.1957, transcrise sub nr. x din 28.11.1957, reclamanții C. și A. au dobândit dreptul de proprietate asupra a doua parcele de teren de câte 207 m.p. fiecare, totalizând deci 414 mp., cu vecinătățile descrise în cele două acte de înstrăinare.

Pe terenul astfel dobândit, proprietarii au edificat o construcție casă de locuit, cu suprafața de 114 mp.

Imobilul a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983 și apare înscris la pozițiile x anexa nr. 1, casa fiind demolată iar terenul trecând în proprietatea statului pentru utilitate publică.

Urmare decesului soțului și respectiv tatălui C., survenit la 17.02.1996, s-a finalizat procedura succesorală, prin eliberarea certificatului de moștenitor nr. x din 17.06.1998 de B.N.P. D., reclamantul B., în calitate de fiu, culegând întreaga masă succesorală.

Pentru construcție reclamanții au primit despăgubiri în valoare de 26. 660 RON, însă nu au primit niciun fel de despăgubire pentru teren, astfel cum rezultă din adresa nr. x/03.02.2011, emisă de E. S.A.

Terenul este și în prezent liber și nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost preluat abuziv de stat, astfel că potrivit art. 35 din Legea nr. 33 din 27.05.1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, se impune a fi restituit adevăraților proprietari în speță reclamanților.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acțiunea pentru următoarele considerente:

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22dec. 1989) care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Legea nr. 213/1998) au fost definite în mod concret atât noțiunea de "imobile preluate în mod abuziv", cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).

Astfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar lit. g) din acest articol se referă la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum au fost definite la art. 6 (1) din Legea nr. 213/1998.

Imobilul ce face obiectul prezentei cererii intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială și de imediată aplicabilitate, astfel încât reclamantul trebuia să facă dovada îndeplinirii în termen a procedurii prevăzute de această lege, cererea de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 33/1994 fiind inadmisibilă, aceasta fiind legea generală în materie.

În acest sens solicită instanței să aibă în vedere și prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la problema aplicabilității dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia mai sus menționată s-a stabilit că atâta vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 ale Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații".

Se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea de drept comun privind revendicarea, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reține în considerentele deciziei mai sus menționate ca, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

În consecință, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a decis în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu sunt aplicabile în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A arătat pârâtul că în opinia sa admiterea unei astfel de acțiuni ar duce practic la golirea de conținut a dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză sunt întrutotul aplicabile prevederilor mai sus menționate, iar față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 consideră că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile impuse de legea specială.

Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 prin Legea nr. 247/2005) persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni, termen prelungit succesiv prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 145/2001, de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului.

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 145/2001 până la data de 14.02.2002, iar Legea nr. 247/2005 nu prevede o prelungire a acestui termen sau o repunere în termen de formulare a notificării.

Legea nr. 10/2001 prevede și anumite cazuri particulare, când termenul nu va începe sa curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ci de la o alta data:

- de la data când persoana notificata a comunicat faptul ca deține numai în parte ori, după caz, nu deține de loc imobilele solicitate (art. 25 alin. (4) și art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001),

- de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care, după intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanei îndreptățite i s-a respins acțiunea privind restituirea în natura a imobilului solicitat sau, după caz, acțiunea privind anularea actului juridic prin care fusese înstrăinat (art. 47 alin. 3).

Sancțiunea nerespectării termenului de 9 luni pentru înregistrarea (nu trimiterea, cum eronat prescrie legea) notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natura sau prin echivalent (art. 22 alin. (5). În concret, decăderea, ca sancțiune de drept material, poate consta, după caz:

- fie în stingerea dreptului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate cu titlu valabil;

- fie în pierderea însuși a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil.

Termenul este un termen de decădere ce curge ireversibil, nefiind succesibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen cum se întâmpla în cazul termenul de prescripție extinctivă.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, de la data intrării în vigoare a legii speciale de restituire nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv revendicarea întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul sau de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integrum și totodată diversifică gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și în parte necunoscute dreptului civil comun.

Se mai arată că, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intra sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din C. civ. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis în idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 s.a.)

Legea nr. 10/2001 suprima, așadar acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparatoriu și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2010, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deținătoare, solicitând restituirea în natura a imobilului.

Rezultă din aceste dispoziții legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrative teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar cum este și speța de față.

Având în vedere motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților era Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, statuează în art. 6 alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație și dispozițiile ei sunt aplicabile și acțiunii în revendicare.

Potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele membre semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia) pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. În acest spirit a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 1/2009 (M.Of. nr. 63 din 03/02/2009).

În cauza de față, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Costandache împotriva României Cererea nr. 46312/99 din 11.06.2002, Cauza Poenaru împotriva României cererea nr. 51864/99 din 13.11.2001).

Reclamanții nu mai pot pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.

Față de cele învederate pârâtul a solicitat instanței să respingă acțiunea ca neîntemeiată. În drept art. 115-118 C. proc. civ. A solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 619 din 28.04.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Municipiul București și a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat."

Rezultă din cele de mai sus că este inadmisibilă acțiunea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 întrucât a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 135A/10.03.2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 619/28.04.2014, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut în esență următoarele:

Pentru a se invoca soluția dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situația de fapt a speței să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunțarea recursului în interesul legii, însă, astfel cum s-a arătat, situația de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din Decizia nr. LIII/2007. În chiar cuprinsul acestei decizii se menționează că motivarea soluției pronunțate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat, situație care nu se regăsește în speța de față, deoarece preluarea de către stat nu a fost și efectivă.

Prin urmare, Curtea a apreciat că instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce se referă la regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Situația de față, în care se invocă neutilizarea bunului expropriat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, își găsește rezolvarea în cadrul juridic al Legii nr. 33/1994, în temeiul căreia fostul proprietar poate cere retrocedarea bunului dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 20.11.2015 sub nr. x/2015.

Reclamanții au depus la dosar înscrisuri doveditoare.

Prin încheierea din data de 07.12.2015 a fost încuviințată pentru reclamanți proba cu expertiza specialitatea topografie, fiind depusă la dosar de către reclamanți dovada achitării onorariului în cuantum de 1200 RON.

La data de 05.02.2016 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert F. Au fost solicitate transmiterea la dosar a situației juridice, respectiv dacă terenul identificat face obiectul vreunei alte proceduri de expropriere sau al unei alte declarații de utilitate publică.

Au fost transmise relații de către Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența Domeniului Public și Privat și Direcția Patrimoniu.

Prin încheierea din 14.03.2016 au fost solicitate expertului o serie de clarificări, precum și relații de la autorități.

La data de 06.05.2016 a fost depus la dosar de către expert supliment la raportul de expertiză tehnică și răspuns la relațiile depuse la dosar de Primăria Municipiului București.

Prin încheierea din 16.05.2016 instanța a solicitat expertului să completeze raportul de expertiză astfel în sensul de a fi avut în vedere numai amplasamentul pe care suprafața de teren expropriată l-a avut la data exproprierii, fără nici o translatare; din acesta să fie scăzută suprafața care se suprapune cu imobilele învecinate și suprafața afectată de orice fel de conducte sau instalații subterane, inclusiv suprafața de protecție a acestora; să fie reprezentată suprafața de teren astfel obținută, cu indicarea suprafeței obținute și a punctelor de contur.

La data de 02.09.2016 a fost depusă la dosar "Completare la raportul de expertiză tehnică topografică".

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a depus la dosar note de ședință.

Prin sentința civilă nr. 1199/10.10.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea modificată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că potrivit prev. art. 35 din Legea nr. 33/1994 "Dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foștii proprietari vor fi notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat".

Rezultă că pentru a fi admisă acțiunea în exproprierea bunului retrocedat trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ conform cerințelor legale mai multe condiții: bunul expropriat nu a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat; nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică; a trecut mai mult de un an de la data exproprierii.

Verificând îndeplinirea acestor condiții în prezenta cauză tribunalul a reținut că în ceea ce privește condiția utilizării imobilului potrivit scopului cu care a fost preluat, tribunalul a apreciat că această condiție nu este îndeplinită.

Astfel, chiar dacă, potrivit relațiilor furnizate la dosar, pentru terenul respectiv nu a fost emis vreun titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și nici nu a fost formulată vreo cerere în temeiul acestei legi sau al Legii nr. 10/2001, iar pe teren nu se află amplasată vreo construcție, tribunalul apreciază că nu se poate concluziona că imobilul nu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat.

Exproprierea terenului s-a făcut prin Decretul nr. 4/11.01.1983 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind exproprierea unor imobile, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație, în Municipiul București . Astfel cum rezultă din articolul 1 al acestui Decret, se referă la "scopul construirii unui număr de 1070 de apartamente și a dotărilor tehnico-edilitare aferente". A fost aprobată demolarea construcțiilor și a împrejmuirilor expropriate.

Așadar exproprierea s-a făcut pentru întreaga resistematizare a zonei.

Expertul a identificat amplasamentul terenului expropriat ca suprapunându-se pe o suprafață de 14 mp cu proprietatea privată din str. x, restul suprafeței de 400 mp fiind liberă, neocupată de construcții. În partea de sud-est terenul este afectat pe o suprafață de 9 mp de rețeaua de apă. Terenul nu este împrejmuit dar se află într-o incintă mai mare împrejmuită și de proprietarii celor două imobile de la nr. 14 și 16 din str. x.

Expertul a propus translatarea spre sud a terenului pentru a elimina suprapunerea cu proprietatea din str. x, cu 80 cm, arătând că s-ar ocupa astfel teren din amplasamentul fostei străzi x. Rezultă din aceasta că fosta stradă existentă la momentul exproprierii a fost desființată, nemaiexistând în prezent.

Tribunalul a constatat că nu se poate aprecia în aceste condiții că terenul respectiv nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost expropriat.

Faptul că, după 30 de ani, terenul respectiv nu mai este amenajat pentru o destinație specifică, iar ca urmare a stabilirii unor drepturi de proprietate privată pentru terenurile cu ieșire la străzile x și str. x. Terenuri care au fost îngrădite, fosta proprietate a autorilor reclamanților apare în prezent ca un spațiu delimitat de aceste împrejmuiri nu justifică aprecierea că terenul nu a fost utilizat în vederea scopului pentru care a fost expropriat.

De altfel, deși Legea nr. 33/1994 este în vigoare din anul 1994, reclamanții au înțeles să solicite retrocedarea terenului în anul 2013, deși ar fi putu să formuleze această acțiune încă din anul 1995 dacă apreciau că terenul nu a fost utilizat potrivit scopului exproprierii. O astfel de acțiune a fost însă formulată tocmai în anul 2013, după aproape 18 ani, în contextul în care aspectul terenului la acel moment este unul de teren abandonat, nefiind amenajat pentru o destinație anume.

Tribunalul a apreciat că o interpretare contrară, în sensul că orice teren situat în apropierea unui bloc de locuințe, pe care nu se află amplasată o construcție sau alte amenajări ar trebui retrocedat nu corespunde nici literei și nici spiritului reglementării pentru că ar conduce la suprimarea oricărui spațiu liber sau verde din apropierea blocurilor de locuințe și ar aduce grave prejudicii urbanistice, de amenajare a teritoriului și locuitorilor din respectivele blocuri de locuințe ale căror condiții de viață ar fi restrânse. În condițiile în care întreaga zonă a fost resistematizată, rezultă că spațiile fără construcții dintre blocurile de locuințe au fost destinate să rămână libere, pentru beneficiul locuitorilor din respectivele blocuri de locuințe, independent de amenajarea corespunzătoare sau nu a respectivelor spații.

În concluzie, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, astfel încât a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței menționate au formulat apel reclamanții A. și A.n, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 992A/22.11.2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamanților ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că este neîntemeiată critica vizând incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat sentința civilă nr. 1199/10.10.2016 în raport cu prevederile art. 24 C. proc. civ. de la 1865.

S-a constatat că scopul acestei reglementări este acela de a se evita situația în care după casare, cu prilejul rejudecării fondului, judecătorul ar pronunța aceeași soluție. Or, această ipoteză nu este întrunită în cazul pronunțării în primul ciclu procesual a unei hotărâri care a exclus analiza fondului, rejudecarea fiind dispusă tocmai în vederea cercetării fondului pretențiilor reclamanților. O aplicare contrară a normei enunțate s-a considerat că ar înfrânge principiul continuității completului de judecată căruia cauza i-a fost repartizată aleatoriu.

S-a constatat că este nefondată și critica întemeiată pe prevederile art. 480 alin. (3) din Noul C. proc. civ., în cauză fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală a C. proc. civ. de la 1865.

Considerentele hotărârii demonstrează că tribunalul s-a conformat dezlegării date de instanța de apel asupra admisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 35 din acest act normativ.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, curtea de apel a apreciat că prima instanță a stabilit în mod corect și complet situația de fapt, în baza probelor administrate și, subsecvent, a aplicat prevederile legale incidente.

S-a constatat, astfel, că prin actele de vânzare-cumpărare nr. x/1305 din 28.11.1957 și x/1303 din 28.11.1957, C. și B. au dobândit două suprafețe de teren de câte 207 m.p., situate în București. Reclamantul B. este unicul succesor al tatălui său C., decedat la 17.02.1996, conform certificatului de moștenitor nr. x/17.06.1998 emis de BNP D.

S-a reținut că terenul în suprafață de 414 m.p., situat în București, și casa construită pe acesta au fost expropriate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 4/1983, fiind înscris în anexa nr. 1, la poziția x.

S-a constatat că, în raport de prevederile art. 1 din Decretul nr. 4/1983, care a consacrat scopul emiterii acestui act normativ, respectiv construirea unui număr de 1070 apartamente și a dotărilor tehnico-edilitare aferente, scopul exproprierii a fost stins, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens a fost apreciată ca pertinentă observația primei instanțe, conform căreia la nivelul anului 1991 zona situată în vecinătatea blocurilor nr. 168 și 169, incluzând și terenul proprietatea reclamantei și soțului acesteia, a fost concepută ca spațiu neconstruibil, parțial amenajat ca teren de joacă și platforme, ori afectat de traseele unor rețele de utilități urbane.

Împrejurarea că, în prezent, această zonă a fost restrânsă prin trecerea unor suprafețe în proprietatea unor particulari, în temeiul unor hotărâri judecătorești sau titluri eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991, precum și lipsa de interes a municipalității pentru realizarea unor amenajări specifice spațiilor verzi nu schimbă destinația de zonă de protecție a terenului rămas în proprietatea unității administrativ-teritoriale.

S-a concluzionat că terenul în litigiu a fost cuprins ulterior exproprierii într-un plan de resistematizare a zonei, neputând fi primite nici susținerile apelanților-reclamanți privind discriminarea la care ar fi fost supuși în raport cu titularii măsurilor de retrocedare a unor terenuri vecine, întrucât situația juridică în care s-au aflat respectivele persoane și terenuri nu a fost dovedită în cauză.

Împotriva deciziei menționate au declarat în termen legal recurs reclamanții B. și A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamanții au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, modificată și republicată, de către instanțele de fond și apel.

S-a învederat că toate raționamentele expuse prin considerentele deciziei atacate sunt în evidentă contradicție cu probele administrate în cauză, curtea de apel și tribunalul substituindu-se într-un mod nepermis competențelor municipalității, astfel cum sunt definite de Legea nr. 301/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul.

Toate probele administrate în cauză converg la o singură soluție și anume aceea că terenul în litigiu este liber, neconstruit și neafectat de rețele edilitare și poate fi restituit în natură, în suprafața restrânsă de 382 m.p., identificată în completarea la raportul de expertiză tehnico-topografică (anexa 3) efectuat de expert F., prin punctele de contur x.

De asemenea, s-a susținut că din adresele G., H., I., J. și K. rezultă că terenul nu este tranzitat de conducte și instalații energetice, motiv pentru care raportul de expertiză tehnico-topografică a identificat suprafața ce poate fi restituită ca fiind de 382 m.p., din cei 414 m.p., cu vecinătățile precizate în completarea la raport.

În consecință, s-a concluzionat în finalul motivelor de recurs că sunt întrunite condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 modificată și completată, constând în aceea că dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, nu au fost începute lucrările, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea.

S-a solicitat modificarea deciziei recurate în tot, în sensul admiterii acțiunii restrânse la suprafața de 382 m.p., precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată,

Examinând criticile invocate de reclamanți, raportat la motivul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu parțial, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurenților, instanțele de fond și apel au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Exproprierea terenului în litigiu s-a făcut prin Decretul nr. 4/11.01.1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. privind exproprierea unor imobile, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație în Municipiul București. Așa cum rezultă din art. 1 al acestui decret, exproprierea a avut ca scop construirea unui număr de 1070 de apartamente și a dotărilor tehnico-edilitare aferente, fiind aprobată demolarea construcțiilor, prin urmare exproprierea vizând resistematizarea respectivei zone.

Raportat la situația de fapt ce nu a fost contestată, față de amplasarea la o distanță foarte mică de limita blocurilor de locuințe, astfel cum rezultă din planurile anexă la raportul de expertiză și planșele fotografice depuse de reclamanți conduce la concluzia corectei rețineri a realizării scopului exproprierii, care nu trebuie interpretată numai prin raportare la ocuparea sau neocuparea cu construcții a terenului în litigiu, ci cu observarea întregului ambient creat pentru normala utilizare a construcțiilor.

Nici critica potrivit căreia instanțele de fond și apel s-ar fi substituit nepermis competențelor municipalității, astfel cum sunt definite de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, nu poate fi primită, instanțele needictând reguli specifice planurilor urbanistice, ci doar constatând împrejurarea că terenul în litigiu a fost cuprins, ulterior exproprierii, într-un plan de resistematizare a zonei.

De asemenea, lipsa de interes a municipalității în realizarea unor amenajări specifice spațiilor verzi nu schimbă destinația de zonă de protecție a terenului rămas în proprietatea unității administrativ teritoriale și nu poate conduce de plano la reținerea pretinsei nerealizări a scopului exproprierii.

Celelalte susțineri formulate prin motivele de recurs vizând probele administrate și modul de evaluare a acestora nu vor fi examinate, întrucât nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci se referea la netemeinicia deciziei atacate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata că recursul este nefondat și îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 992A din 22 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.09.2018.