ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de
14 decembrie 2009 la Tribunalul București, reclamantul C.R.G.R. a chemat în
judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General și Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că reclamantul
este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele 18
și 77 din imobilul situat în București, B-dul M. Kogălniceanu, să se
soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor
reparatorii, prin echivalent bănesc, într-un cuantum egal cu valoarea de piață
a acestor apartamente și a terenului aferent acestora, urmând ca pârâtul Statul
Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.
Prin sentința civilă nr. 1557 din 18
octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea
și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de
152.405 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri
calculate la valoarea de piață a apartamentelor din B-dul M. Kogălniceanu,
conform expertizei tehnice întocmite de expert V.V.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța de fond a reținut că apartamentele situate în imobilul aflat în
București, B-dul M. Kogălniceanu, au fost dobândite în proprietate de către
autorii reclamantului - N.V. și N.A., în baza contractelor de vânzare -
cumpărare, autentificate sub nr. x/1938 și respectiv nr. x/1945, aceste
apartamente fiind ulterior trecute în proprietatea statului în baza Decretului de
naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția 5211, ambele imobile
fiind înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.
Prin Hotărârea nr. 3171 din 17
decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul
Consiliului General al Municipiului București, s-au acordat numitei N.V.
despăgubiri pentru apartamentul nr. X și pentru apartamentul nr. Y, inclusiv
pentru terenul în suprafață de 33,76 mp. aferent, respectiv suma de 94.194.158
lei, însă susnumita nu a depus actele necesare pentru încasarea acestor
despăgubiri.
Autorii reclamantului N.V. și T.N.A.
au formulat notificarea nr. 119/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au
solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul
din B-dul M. Kogălniceanu.
Reclamantul a făcut dovada în ceea ce
privește calitatea procesuală activă în cauză prin anexarea la dosar a actelor
de stare civilă ce se coroborează cu certificatul de moștenitor nr. X/1999,
certificatul de calitate nr. X/2003 și certificatul de legatar universal nr. X/2008,
probându-se astfel faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor
inițiali - soții N., ce au fost deposedați în mod abuziv de bunurile lor, în
regimul comunist, prin aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
A mai reținut tribunalul că acțiunea
este fondată, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
coroborate cu dispozițiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, art. 20 și 21 din Constituția României și art. 6 și 1 din Protocolul
Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind cunoscut
faptul că legislația Uniunii Europene consacră dreptul fiecărei persoane din
statele membre Uniunii Europene la un proces echitabil, cerință care nu ar
putea fi îndeplinită câtă vreme modalitatea de plată a despăgubirilor stabilită
prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005
nu este de natură să asigure o despăgubire efectivă persoanelor îndreptățite.
Împotriva acestei sentințe, a formulat
apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin motivele de apel s-a arătat că
hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât, în mod greșit instanța de
fond, prin soluția dată, a statuat că Ministerul Finanțelor Publice, în
calitate de reprezentant al Statului Român, cât și în nume propriu, are calitate
procesual pasivă.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit.
k) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea
Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, art. 131 din Legea nr.
247/2005 - Titlul VII, rezultă, susține apelantul, că Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata efectivă a
despăgubirilor către reclamant.
Faptul că beneficiara drepturilor de
despăgubire nu a întreprins diligențele necesare pentru încasarea
despăgubirilor stabilite conform Hotărârii nr. 3171 din 17 decembrie 1999,
emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului
General al Municipiului București, nu face ca apelantul să fie în culpă.
Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, nu a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici
autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă
notificării formulate în temeiul acestei legi.
Prin cel de-al doilea motiv de apel
s-a arătat că hotărârea este nelegală și pentru că instanța de fond nu a luat
în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat. Mai mult,
susține apelantul, expertul a supraevaluat imobilul.
Prin decizia civilă nr. 63/ A din 26
ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a
desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejucare aceleiași instanțe de
fond.
În considerentele deciziei, s-a
reținut că, prin acțiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții
Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice. Deși prima instanță a admis acțiunea în contradictoriu cu
ambii pârâți, a obligat numai pe pârâtul Statul român prin Ministerul
Finanțelor Publice, la despăgubiri către reclamant.
Constatând că, în considerentele
sentinței, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a celor doi
pârâți, Curtea de apel a reținut că sunt contradicții între considerente și
dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului și, întrucât controlul judiciar nu
se poate efectua, instanța de fond nestabilind obiectul, temeiul juridic și
cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a desființat sentința și a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 297 C.
proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data pronunțării sentinței.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
civilă, prin Decizia nr. 154 din 13 ianuarie 2012, a admis recursul declarat de
C.R.G.R. împotriva deciziei civile nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a
casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunța această decizie,
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că apelantul pârât nu
a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanță nu s-a pronunțat prin
dispozitiv în raport cu pârâtul Municipiul București și că ar exista
contradicție între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului.
Din verificarea preambulului deciziei recurate, s-a constatat că instanța de
apel a acordat cuvântul părților exclusiv pe motivele de apel invocate de
apelantul pârât, fără a pune în discuție, ca motiv de apel de ordine publică,
aspectele pe temeiul cărora, ulterior, și-a argumentat decizia.
Datorită acestui fapt, decizia este
nelegală, critica recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiată. O atare soluție încalcă
principiul contradictorialității și dreptul părților la apărare, producând
reclamantului care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C.
proc. civ. Înalta Curte a reținut că anularea hotărârii nu este singurul
remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanța de recurs poate
stabili ea însăși dacă motivele care au justificat soluția instanței de apel
constituie motive de ordine publică și, în cazul în care răspunsul la această
chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt de natură a justifica
desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Astfel, Înalta Curte a constatat că
instanța de fond a fost învestită cu acțiunea având ca obiect: să se constate
că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la
apartamentele X și Y din imobilul situat în București, B-dul M. Kogălniceanu;
să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii
măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea
de piață a acestor apartamente și a terenului aferent și să fie obligat pârâtul
Statul Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.
Acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților Municipiul București prin
Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce
privește capătul al treilea de cerere, care are natura unei cereri în realizare
de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor, reclamantul a arătat
în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât și în concluziile
scrise depuse la prima instanță, că este îndreptat împotriva pârâtului Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Din considerentele sentinței a reieșit
că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând
pe baza probatoriului administrat, atât calitatea reclamantului de persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii, întinderea despăgubirilor cuvenite, cât și
îndreptățirea acestuia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, însă în dispozitivul sentinței s-a
pronunțat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menționat la
plata sumei stabilite prin expertiză.
Nu există contradicții între
considerentele sentinței și dispozitiv, de natură a face imposibil controlul
judiciar, așa cum greșit a reținut instanța de apel. În realitate, prima
instanță a omis să reflecte în dispozitiv soluția dată primelor două capete de
cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit principiului
disponibilității, exclusiv de către reclamant, în măsura în care această
manieră de redactare a dispozitivului sentinței i-ar fi cauzat vreo vătămare.
În speță, reclamantul nu a înțeles să
exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a fost preocupat de
această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv soluția dată ultimului
capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului de persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii și dreptul acestuia de a i se soluționa
notificarea. Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa procesuală
de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant, iar în
subsidiar cuantumul despăgubirilor.
În acest context, instanța de apel a
apreciat greșit că omisiunea instanței de fond de a cuprinde în dispozitiv
soluția pentru primele două capete de cerere ar constitui un motiv de apel de
ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii (cu consecința
desființării și trimiterii cauzei spre rejudecare), în condițiile în care interesul
de a formula o astfel de critică aparținea exclusiv reclamantului.
Întrucât instanța de apel a soluționat
apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul pârât, iar
instanța de recurs nu a putut proceda ea însăși la examinarea acestor critici,
față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., s-a impus trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În raport de soluția de casare cu
trimitere, s-a dispus a fi avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare, argumentele
recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit temei al
cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001,
decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art.
6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Prin
decizia civilă nr. 124/ A din 21 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de
apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat
în parte sentința, în sensul că: a respins acțiunea formulată de reclamantul C.R.G.R.
împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind
formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a menținut
restul dispozițiilor sentinței.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
Autorii reclamantului, numiții N.V. și
T.N.A., au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 119/2001, pe
care au înaintat-o Primăriei Municipiului București prin care au solicitat
restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul din Bd. M.
Kogălniceanu.
Ca atare, obligată să răspundă la
notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, era unitatea deținătoare,
respectiv Primăria Municipiului București și nu Ministerul Finanțelor Publice (art.
25 din Legea nr. 10/2001).
Faptul că anterior, prin Hotărârea nr.
3171 din 17 decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995
din cadrul Consiliului General al Municipiului București s-au acordat autoarei N.V.
despăgubiri pentru aceste imobile, în cuantum de 94.194.158 lei, dar care nu au
fost încasate, nu conferă legitimare procesuală pasivă Statului Român prin
ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art. 20 alin. (2) teza a II
din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri
potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au
dreptul la diferența pentru valoarea încasată, actualizată cu indicele de
inflație, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului”.
Și în acest caz, legea specială nu
stabilește obligația de a stabili contravaloarea despăgubirilor și plata
acestora în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Dimpotrivă, art. 13
1
din
Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției,
precum și unele măsuri adiacente, Titlul VII - Regimul stabilirii și plății
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispun că
„Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul
de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative
speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi,
incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea
convenției în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”.
Coroborând aceste dispoziții legale a
rezultat că, în speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are
calitate procesual pasivă.
Apreciază instanța de apel că prin
această soluție nu s-au încălcat dispozițiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și nici art. 6 din Convenție și art.
1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a
statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant,
concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii
speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că,
atunci când sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru
imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită
beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri și
modalitatea de acordare a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun
ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
O asemenea abordare nu încalcă nici exigențele
art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene (cauza
Păduraru împotriva României) lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii
adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru
restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Or, în această materie, statul a decis
că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în
condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse
o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce
privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și
procedura de stabilire și acordare a acestora.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr.
247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte
bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit
prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,
sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul
stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit alin. (6) și (7) al textului
de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către
evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală care, pe
baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând
titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul
despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.
Parcurgerea unei proceduri
administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea
Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent
în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.
Constatarea nefuncționalității
Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui un argument
pentru admisibilitatea acțiunii, deoarece procedura în fața Fondului este una
execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia
Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea
dispozițiilor art. 6 și art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp
executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile
persoanelor fizice.
Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea
Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării
mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există
și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat
evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.
Or, obligarea directă a Statului Român
la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de
plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Împotriva acestei decizii, a declarat
recurs, în termen legal, reclamantul C.R.G.R., criticând-o pentru nelegalitate,
în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul
a arătat următoarele :
l. În mod greșit instanța de apel a
respins cererea de suspendare a cauzei formulata de reclamantul-apelant in baza
disp. art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Prin această cerere s-a solicitat
suspendarea judecării cauzei având in vedere faptul ca dezlegarea pricinii
atârna de soluția pe care urma sa o decidă C.E.D.O. ca urmare a împlinirii
termenului de 18 luni acordat Statului Roman prin decizia pilot, respectiv la
12 iulie 2012.
În mod greșit, instanța de apel a
respins cererea de suspendare motivând - „Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în speța pe care o va soluționa nu se refera in concret la părțile din cauza de
față”.
Încălcarea legii provine din faptul ca
textul ari. 244 alin. (1) C. proc. civ. nu presupune identitatea de părți intre
cauza ce se dorește a fi suspendata si cauza in care se va stabili existenta
sau nu a unui drept. Ceea ce este important cu adevărat si determinant, este ca
dreptul ce face obiectul altei judecați sa influențeze in tot sau in parte
judecata cauzei suspendate.
Ori, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a acordat statului roman o perioadă de 18 luni de la data la care
hotărârea va rămâne definitivă, în care acesta să remedieze problema
restituirilor, în concordanță cu prevederile Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Termenul se împlinește la
data de 12 iulie. Încălcarea termenului de 18 luni activează consecințele
hotărârii pilot, în sensul că cele aproximativ 2.500 dosare (suspendate de
Curtea Europeană la data pronunțării Hotărârii Pilot până la elaborarea unei
noi legi de către statul român - 12 iulie 2012), vor fi activate, respectiv
judecate, fiind posibil ca statul român să fie condamnat în fiecare dosar, la
rambursarea de despăgubiri petenților în cauză, pentru imobilele preluate
abuziv, calculul despăgubirilor efectuându-se la valoarea de circulație a
imobilelor respective, așa cum si recurentul-reclamant solicita in prezenta
cauza.
Dacă se va confirma de o maniera
legala, prin deciziile C.E.D.O., că legislația interna reparatorie este
ineficienta si practic inexistentă, judecătorul național nu va mai putea sa
trimită recurentul in procedura Legii nr. 247/2005 pentru ca toate argumentele vor
fi spulberate de deciziile C.E.D.O.
Judecătorul național se va putea baza,
din punct de vedere legal, pe deciziile ce vor fi date după repunerea pe rol a
cauzelor la C.E.D.O. și va putea sa condamne Statul Roman sa fie obligat sa
plătească in tara ceea ce oricum în caz contrar, ar fi obligat sa plătească la
C.E.D.O.
II. În mod greșit instanța de apel
admite apelul Statului Roman prin MFP constatând ca acesta nu are calitate
procesual pasivă, invocându-se dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, referitoare
la competenta Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietății in domeniul
acordării despăgubirilor.
Concluzia instanței este greșită,
susține recurentul, având in vedere si faptul ca ea pleacă de la o premisa greșita
in sensul că a așteptat de la P.M.B. să i se răspundă ia notificare si sa se
stabilească daca este persoana îndreptățită.
Acest lucru nu este real deoarece in
cauza, autorilor recurentului li s-a răspuns la notificarea făcută în baza Legii
nr. 112/1995 și au beneficiat de hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 C.G.M.B.
prin care se constata faptul ca sunt persoane îndreptățite si li se stabilește
și o sumă de bani cu titlu de despăgubire, respectiv suma de 94.194.158 lei.
Față de aceasta situație, prin
raportare la disp. art. 20 teza II a din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificat prin legea l/2009, recurentul urmează sa beneficieze de masuri
reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața a ambelor imobile-teren si
construcții - stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare disp. art. 20 alin. (2)
din legea 10/2001 (fost 19) nu reglementează un drept nou, distinct ci doar
clarifică aspecte legate de „valoarea corespunzătoare” ca fiind valoarea de
piața. Este in realitate un drept la diferența de despăgubire acordata prin Legea
nr. 112/1995 fata de valoarea de piața acordata prin legea 10/2001, drept cu
privire la care autorii reclamantului au făcut notificare in condițiile cerute
de Legea nr. 10/2001.
Această actualizare a sumelor
stabilite prin Hotărârea C.G.M.B. nu a fost făcuta între 2001 si pana apariția Legii
nr. 247/2005 dar nici după aceasta data.
Astfel, conform disp. art. 16 din Legea
nr. 247/2005, procedura administrativa nu se mai aplica cererilor de
despăgubire hotărâte deja si dosarul ar fi trebuit sa fie trimis la Comisia
Centrala, nu mai târziu de 60 de zile de la intrarea in vigoare a legii.
Ori, acest dosar este si in prezent la
P.M.B., in ciuda dispozițiilor speciale pentru situația recurentului, care ar
fi putut beneficia măcar de aceasta procedura derogatorie prevăzuta chiar de Legea
specială nr. 247/2005,fiind vorba doar de o reevaluare a imobilelor”.
O altă critică se referă la faptul că,
în mod greșit se reține că Statul Roman nu are calitate procesual pasiva fata
temeiul de drept al cererii care nu este dat de disp. Legii nr. 247/2005 ci de
dispozițiile art. art. 6 si art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O.
privitor la dreptul la un proces echitabil, de Recomandarea (2004)6 a Comitetului de Miniștri, de Deciziile Înaltei Curți de Casație de Justiție, secțiile
unite, nr. 52/2007 si 20/2007, de disp. art. 3 C. civ. si art. 20 si 21 din
Constituție, in condițiile in care aceasta situație nu este soluționata de mai
mult de 10 ani.
Deși apelul Statului este formulat
prin invocarea excepției lipsei calității sale procesual pasive si nu pe
inadmisibilitatea acțiunii, întreaga motivare a deciziei recurate se cantonează
pe ideea inadmisibilității, respectiv pe faptul ca recurentul nu a urmat
procedura legii speciale si de aceea hotărârea este nelegala folosind motive
contradictorii, străine de pricina (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Față de
temeiul de drept al cererii, doar Statul are calitate procesual pasiva pentru
că lipsa soluționării din anul 2001 echivalează cu un refuz de restituire
datorita termenului foarte lung, nerezonabil.
Recurentul susține că se impune
obligarea Statului prin Ministerul finanțelor la plata sumei de bani - egală cu
valoarea de piața a imobilului - reprezentând despăgubirea reclamantului pentru
prejudiciul suferit ca urmare a nerespectării acestor dispoziții legale si a neluării
de către stat a masurilor legislative, bugetare si fiscale necesare pentru o se
ajunge la o justa si echitabila reparație, promisa chiar de legislația in
vigoare, deoarece, prin formularea acțiunii, reclamantul a urmărit sancționarea
statului român, de către judecătorul național, pentru încălcarea Convenției si
o Protocoalelor sale constând in nesoluționarea într-un termen rezonabil a
cererii sale de a primi masuri reparatorii prin echivalent cum a fost dovedit.
Recurentul deține deci un bun in sensul jurisprudenței C.E.D.O. având in vedere
hotărârea GGMB din 1999.
În mod corect instanța de fond a
obligat paratul-apelant la o reparație echitabilă, respectiv la o suma de bani
egala cu valoarea de piața a imobilelor, așa cum o face si Curtea Europeană a
Drepturilor Omului atunci când constata încălcarea Convenției si a
Protocoalelor sale. Nimic nu a împiedicat judecătorul național sa acorde
aceasta reparație echitabila - în baza art. 1 Protocolul 1 la Convenție, mai ales in condițiile in care Curtea cere statelor sa asigure un recurs intern efectiv
si sa ia toate masurile in plan național pentru a evita cauzele repetitive
existente pe rolul Curții.
Arată recurentul că, prin analizarea
coroborată a Deciziilor Înaltei Curți de Casați și Justiție,
secțiile unite, nr. 52/2007 si 20/2007, instanța de fond, in baza principiului
plenitudinii de jurisdicție si a exigentei termenului rezonabil, in mod corect
a admis cererea astfel cum ea fost formulata si a stabilit dreptul
reclamantului la masuri reparatorii dar si întinderea acestui drept in
contradictoriu cu Statul Roman prin M.F.P.
Pentru ca instanța sa nu nesocotească
cerința termenului rezonabil prevăzute de disp. art. 6 par. 1 din Convenția
Europeana a Drepturilor Omului ea poate merge mai departe si sa oblige Statul
roman la plata efectiva a acestei sume dar nu conform disp. Legii nr. 247/2005.
Decizia din cazurile pilot Atanasiu si
Solon din 12 octombrie 2010 înseamnă, în esență, că României i se cere să
rezolve pe plan intern problema retrocedărilor, întrucât Curtea Europeana a
Drepturilor Omului nu mai poate, pe de o parte, să facă fata numărului mare de
plângeri, iar pe altă parte, un număr mai mare de condamnări date tării noastre
pe aceasta tema nu va rezolva problema sistemica.
Or, până când legislativul va pune in
mișcare o noua legislație, primii obligați să tină cont de decizia C.E.D.O. in
cazurile pilot sunt judecătorii, care, începând cu data acestei decizii pilot
trebuie să o aplice. Iar in decizie se arată faptul ca toate autoritățile
romane, adică si instanțele, sunt obligate sa aplice soluția cea mai rapida si
care repara in cel mai echitabil mod dreptul de proprietate încălcat. Aceasta
soluție este data chiar de art. 1 din Protocolul nr. 1 care poate fi invocat în
aceste procese interne.
Argumentele aduse de instanța de apel
referitoare la faptul ca statele au libertatea de a alege condițiile in care accepta
sa restituie bunurile, mecanismul intern fiind reprezentat de Legile nr. 10/2001
si 247/2005 sunt neconvingătoare fată de realitatea care rezultă din probele
administrate in această cauză privind ineficacitatea acestor legi recunoscută
oficial de Statul Roman si confirmată de C.E.D.O.
Nu are importanță pentru stabilirea adevărului
dacă statul are bani să plătească sau se destabilizează financiar. Apreciază că
dacă judecătorul național ar fi admis de mai mult timp aceste acțiuni și ar fi adus
statul intr-o situație dificilă financiar așa cum pana la urma făcut-o C.E.D.O.
Statul Roman s-ar fi responsabilizat si in acest moment ar fi beneficiat de
masuri legislative, administrative si scale cu adevărat coerente si care sa
poată fi opuse cu justețe.
Acest lucru este posibil prin
raportare la disp. art. 13 din Convenție, conform cărora orice persoana ale cărui
drepturi si libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are
dreptul sa se dreseze efectiv unei instanțe naționale, fiind necesar, pentru chiar
eficacitatea si rațiunea necesitații recursului intern, ca acesta sa
soluționeze efectiv problema prin sancționarea celui vinovat pentru
imposibilitatea aplicării legii interne.
Mai precizează recurentul că toate
aceste argumente susțin calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanțelor
Publice, deoarece el este chemat in judecata ca reprezentant al statului roman,
in baza art. 2 lit. c) și art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009. Prin aceasta se
sancționează si statul roman, asigurându-se însă cerința din Recomandarea
2004(6) a Consiliului de Miniștri, in sensul de a se asigura un recurs intern
prin care sa se ajungă la o decizie pe fondul plângerii si la un remediu
adecvat pentru fiecare inculcare constatată. Este evident însa faptul ca o asemenea
cerere nu se poate soluționa decât in contradictoriu cu partea vinovată,
respectiv statul, care este din punct de vedere legal reprezentat de Ministerul
Finanțelor Publice.
În plus, Legea nr. 10/2001 la fel ca
si Legea nr. 247/2005 nu iau in calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate
a compensației.
Analizând decizia recurată, prin
prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce privește motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu
poate fi reținut, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de
apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru
care a respins apărările reclamantului, iar motivarea susține dispozitivul
deciziei, cu care este în deplină concordanță.
Nu se poate aprecia că argumentele
dezvoltate în susținerea soluției, referitoare la lipsa calității procesuale
pasive, țin de admisibilitatea acțiunii, dat fiind faptul că raportul juridic
dedus judecății a fost verificat exclusiv prin prisma persoanei indicată ca
debitor al obligației de plată, nefiind antamate aspecte referitoare la lipsa
unui temei substanțial al acțiunii, ce ar tinde spre un fine de neprimire, în
ceea ce privește cererea dedusă judecății.
Nici criticile recurentului întemeiate
pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât instanța de
fond a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente,
atunci când a constatat lipsa calității procesuale pasive a intimatului pârât
în litigiul dedus prezentei judecăți.
În ceea ce privește critica referitoare
la necesitatea suspendării cauzei pendinte, până ce Curtea Europeană a
Drepturilor Omului va verifica efectivitatea măsurilor legislative, bugetare și
administrative adoptate de Statul Român, până la data de 12 aprilie 2013,
pentru eradicarea problemelor identificate în cauza pilot Atanasiu contra
României, din octombrie 2010, aceasta este lipsită de fundament legal.
Astfel, corect s-a apreciat că nu sunt
incidente dispozițiile art. 244 pct. 1
C. proc.
civ., întrucât dreptul ce face obiectul judecății nu poate fi influențat de
judecata Curții Europene, care nu este învestită și nu analizează aspecte
concrete de drept substanțial sau procedural, de care ar depinde direct
soluționarea prezentei cauze.
Un argument suplimentar pentru
respingerea acestei critici îl constituie și principiul
subsidiarității, astfel cum rezultă acesta din ansamblul Convenției
Europene a Drepturilor Omului (art. 1, 13 și 35), instanțele
naționale fiind primele chemate să soluționeze cauzele cu care sunt
învestite.
În ceea ce privește raportul juridic
dedus judecății, s-a reținut că Statul român nu poate fi considerat, în
condițiile concrete ale prezentei acțiuni, debitor al unei obligații de plata a
despăgubirilor pretinse de reclamant, acesta tinzând practic, prin acțiunea
formulată, la schimbarea debitorului obligației de plată și a mecanismului de
achitare a despăgubirilor dispuse prin acte normative speciale de reparație.
Sub acest aspect, instanța de apel a
aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005,
stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmând a se
face în procedura administrativă reglementată de aceste legi speciale de
reparație, care stabilesc, fără echivoc, instituțiile care au calitate de
debitor, în raportul juridic dedus judecății.
Pornind de la faptul că plata
despăgubirilor se stabilește în cadrul acestei proceduri, Înalta Curte constată
că, în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabilește nici o obligație privind plata
despăgubirilor către persoanele îndreptățite să beneficieze de acestea, în
temeiul prevederilor legii speciale, fiind străin de cauză.
Astfel, Înalta Curte reține că, în
cadrul procedurii judiciare care aplică normele de drept substanțial ale Legii nr.
10/2001, nu se poate dispune asupra unor măsuri reparatorii decât în
contradictoriu cu persoana juridică notificată, iar nu cu o terță entitate,
pretins responsabilă de nefuncționarea anumitor instituții ale statului. Pe de
altă parte, în planul punerii în executare a unei eventuale decizii de acordare
a măsurilor reparatorii prin echivalent, intervine Legea nr. 247/2005, care
stabilește procedura administrativă și instituțiile cu atribuții în ceea ce
privește plata efectivă.
În speță, s-a stabilit, în prima
decizie de casare, pronunțată de Înalta Curte, că recurentul nu a atacat
sentința primei instanțe, care a omis a menționa, în dispozitiv, dezlegările
date în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la calitatea sa de persoană
îndreptățită și dreptul la despăgubiri, analizate în contradictoriu cu
entitatea notificată, Municipiul București.
În plus, recurentul a susținut, în
recurs, că nici nu mai era nevoie de o nouă decizie, calitatea de persoană îndreptățită
fiind recunoscută, încă de la momentul emiterii deciziei de acordare a despăgubirilor
în baza Legii nr. 112/1995, art. 20 din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabil numai
în măsura în care dispune asupra actualizării acestor despăgubiri, deja
recunoscute în favoarea autorilor săi.
Nu poate fi reținută o astfel de
interpretare, întrucât, chiar dacă reclamantul se poate prevala de decizia de
acordare a despăgubirilor emisă în baza Legii nr. 112/1995, ca mijloc de probă,
în susținerea pretențiilor sale din notificarea făcută în conformitate cu Legea
nr. 10/2001, această împrejurare nu echivalează cu soluționarea notificării, în
condițiile în care unitatea nu a formulat răspuns care să conțină o propunere
de acordare a despăgubirilor reactualizate, astfel cum s-a pretins în cauză de
către reclamant.
Întrucât sentința nu a fost atacată și
din perspectiva modului de soluționare a notificării, în raport cu Municipiul
București, recurentul nu poate invoca neaplicarea deciziei XX/2007 a Î.C.C.J.,
care obligă instanța să judece pe fond notificarea, în cazul nesoluționării
acesteia în termen rezonabil, întrucât nu există un cadru procesual în care să
figureze, în calitate de pârât, Municipiul București, iar, în calea de atac,
acest cadru nu poate fi modificat, și în care instanțele de control
judiciar să se poată pronunța asupra acestei critici, în condiții de
contradictorialitate și cu consecința opozabilității.
Ceea ce a fost supus dezbaterii în
calea de atac a fost exclusiv aspectul referitor la plata despăgubirilor de
către Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, aflat în culpă,
potrivit susținerilor recurentului, pentru nesoluționarea în termen rezonabil a
notificării și pentru disfuncționalitățile din procedura administrativă,
împrejurări prin care, arată acesta, se încalcă principiile reglementate de
Convenția Europeană a drepturilor omului, invocându-se în acest sens art. 6 și
13 din Convenție, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la convenție.
Nu pot fi reținute aceste argumente ce
țin, în esență, de o posibilă răspundere civilă delictuală, în justificarea
calității procesuale pasive a Statului Român, indicat ca debitor al obligației
de plată a despăgubirilor, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, în speță
sunt incidente norme speciale, de strictă aplicare, care impun această
obligație altor instituții, cu atribuții expres reglementate în acest sens și
care nu stipulează, în legătură cu această situație, vreo obligație în sarcina statului.
Astfel instanța de apel a arătat în
mod judicios care este procedura administrativă reglementată de legile speciale
și care sunt instituțiile cu atribuții în derularea procedurii.
De asemenea, faptul că Fondul
Proprietatea, instituție cu atribuții în executarea unei decizii, întemeiate pe
dispozițiile din Legea nr. 10/2001, nu funcționează într-un mod susceptibil de
a duce la acordarea efectivă și cu celeritate a unei despăgubiri, deși,
potrivit jurisprudenței instanței de contencios european (cauza Matieș
împotriva României din 08 iunie 2010), s-a consemnat că s-au înregistrat
evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu
justifică suprimarea unei proceduri legale, cum este cea prevăzută de Titlul
VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei o alta procedura, creată
pe cale judecătorească.
Trimiterea la dispozițiile Titlului
VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun caz, o încălcare a
dispozițiilor art. 6, art. 13 sau a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci chiar aplicarea normelor legale incidente
litigiului dedus judecații. Din această perspectivă, soluția instanței de
apel, este corectă.
Pentru considerentele expuse, Înalta
Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 124/ A din 21 martie 2012
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și
de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
16 ianuarie 2013.