ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 la Tribunalul București, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele 18 și 77 din imobilul situat în București, B-dul M. Kogălniceanu, să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii, prin echivalent bănesc, într-un cuantum egal cu valoarea de piață a acestor apartamente și a terenului aferent acestora, urmând ca pârâtul Statul Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.

Prin sentința civilă nr. 1557 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 152.405 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piață a apartamentelor din B-dul M. Kogălniceanu, conform expertizei tehnice întocmite de expert V.V. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că apartamentele situate în imobilul aflat în București, B-dul M. Kogălniceanu, au fost dobândite în proprietate de către autorii reclamantului - N.V. și N.A., în baza contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x/1938 și respectiv nr. x/1945, aceste apartamente fiind ulterior trecute în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția 5211, ambele imobile fiind înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.

Prin Hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, s-au acordat numitei N.V. despăgubiri pentru apartamentul nr. X și pentru apartamentul nr. Y, inclusiv pentru terenul în suprafață de 33,76 mp. aferent, respectiv suma de 94.194.158 lei, însă susnumita nu a depus actele necesare pentru încasarea acestor despăgubiri. Autorii reclamantului N.V. și T.N.A. au formulat notificarea nr. 119/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul din B-dul M. Kogălniceanu.

Reclamantul a făcut dovada în ceea ce privește calitatea procesuală activă în cauză prin anexarea la dosar a actelor de stare civilă ce se coroborează cu certificatul de moștenitor nr. X/1999, certificatul de calitate nr. X/2003 și certificatul de legatar universal nr. X/2008, probându-se astfel faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor inițiali - soții N., ce au fost deposedați în mod abuziv de bunurile lor, în regimul comunist, prin aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

A mai reținut tribunalul că acțiunea este fondată, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 20 și 21 din Constituția României și art. 6 și 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind cunoscut faptul că legislația Uniunii Europene consacră dreptul fiecărei persoane din statele membre Uniunii Europene la un proces echitabil, cerință care nu ar putea fi îndeplinită câtă vreme modalitatea de plată a despăgubirilor stabilită prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 nu este de natură să asigure o despăgubire efectivă persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât, în mod greșit instanța de fond, prin soluția dată, a statuat că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, cât și în nume propriu, are calitate procesual pasivă. Din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit. k) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, art. 131 din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, rezultă, susține apelantul, că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata efectivă a despăgubirilor către reclamant.

Faptul că beneficiara drepturilor de despăgubire nu a întreprins diligențele necesare pentru încasarea despăgubirilor stabilite conform Hotărârii nr. 3171 din 17 decembrie 1999, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, nu face ca apelantul să fie în culpă. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi. Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală și pentru că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat.

Mai mult, susține apelantul, expertul a supraevaluat imobilul. Prin decizia civilă nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejucare aceleiași instanțe de fond. În considerentele deciziei, s-a reținut că, prin acțiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Deși prima instanță a admis acțiunea în contradictoriu cu ambii pârâți, a obligat numai pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri către reclamant.

Constatând că, în considerentele sentinței, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâți, Curtea de apel a reținut că sunt contradicții între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului și, întrucât controlul judiciar nu se poate efectua, instanța de fond nestabilind obiectul, temeiul juridic și cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data pronunțării sentinței. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 154 din 13 ianuarie 2012, a admis recursul declarat de C.R.G.R. împotriva deciziei civile nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că apelantul pârât nu a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanță nu s-a pronunțat prin dispozitiv în raport cu pârâtul Municipiul București și că ar exista contradicție între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului. Din verificarea preambulului deciziei recurate, s-a constatat că instanța de apel a acordat cuvântul părților exclusiv pe motivele de apel invocate de apelantul pârât, fără a pune în discuție, ca motiv de apel de ordine publică, aspectele pe temeiul cărora, ulterior, și-a argumentat decizia. Datorită acestui fapt, decizia este nelegală, critica recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., fiind întemeiată. O atare soluție încalcă principiul contradictorialității și dreptul părților la apărare, producând reclamantului care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte a reținut că anularea hotărârii nu este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanța de recurs poate stabili ea însăși dacă motivele care au justificat soluția instanței de apel constituie motive de ordine publică și, în cazul în care răspunsul la această chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt de natură a justifica desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Astfel, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a fost învestită cu acțiunea având ca obiect: să se constate că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele X și Y din imobilul situat în București, B-dul M. Kogălniceanu; să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piață a acestor apartamente și a terenului aferent și să fie obligat pârâtul Statul Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică. Acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește capătul al treilea de cerere, care are natura unei cereri în realizare de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor, reclamantul a arătat în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât și în concluziile scrise depuse la prima instanță, că este îndreptat împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Din considerentele sentinței a reieșit că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând pe baza probatoriului administrat, atât calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întinderea despăgubirilor cuvenite, cât și îndreptățirea acestuia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, însă în dispozitivul sentinței s-a pronunțat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menționat la plata sumei stabilite prin expertiză.

Nu există contradicții între considerentele sentinței și dispozitiv, de natură a face imposibil controlul judiciar, așa cum greșit a reținut instanța de apel. În realitate, prima instanță a omis să reflecte în dispozitiv soluția dată primelor două capete de cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit principiului disponibilității, exclusiv de către reclamant, în măsura în care această manieră de redactare a dispozitivului sentinței i-ar fi cauzat vreo vătămare. În speță, reclamantul nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a fost preocupat de această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv soluția dată ultimului capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dreptul acestuia de a i se soluționa notificarea.

Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa procesuală de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant, iar în subsidiar cuantumul despăgubirilor. În acest context, instanța de apel a apreciat greșit că omisiunea instanței de fond de a cuprinde în dispozitiv soluția pentru primele două capete de cerere ar constitui un motiv de apel de ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii (cu consecința desființării și trimiterii cauzei spre rejudecare), în condițiile în care interesul de a formula o astfel de critică aparținea exclusiv reclamantului. Întrucât instanța de apel a soluționat apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul pârât, iar instanța de recurs nu a putut proceda ea însăși la examinarea acestor critici, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În raport de soluția de casare cu trimitere, s-a dispus a fi avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare, argumentele recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 124/ A din 21 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința, în sensul că: a respins acțiunea formulată de reclamantul C.R.G.R.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Autorii reclamantului, numiții N.V. și T.N.A., au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 119/2001, pe care au înaintat-o Primăriei Municipiului București prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul din Bd. M. Kogălniceanu. Ca atare, obligată să răspundă la notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, era unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București și nu Ministerul Finanțelor Publice (art. 25 din Legea nr. 10/2001).

Faptul că anterior, prin Hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București s-au acordat autoarei N.V. despăgubiri pentru aceste imobile, în cuantum de 94.194.158 lei, dar care nu au fost încasate, nu conferă legitimare procesuală pasivă Statului Român prin ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 20 alin. (2) teza a II din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența pentru valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului”.

Și în acest caz, legea specială nu stabilește obligația de a stabili contravaloarea despăgubirilor și plata acestora în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Dimpotrivă, art. 13 1 din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispun că „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea convenției în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”.

Coroborând aceste dispoziții legale a rezultat că, în speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă. Apreciază instanța de apel că prin această soluție nu s-au încălcat dispozițiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și nici art. 6 din Convenție și art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri și modalitatea de acordare a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant. O asemenea abordare nu încalcă nici exigențele art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene (cauza Păduraru împotriva României) lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui un argument pentru admisibilitatea acțiunii, deoarece procedura în fața Fondului este una execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.

Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.R.G.R., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele : l. În mod greșit instanța de apel a respins cererea de suspendare a cauzei formulata de reclamantul-apelant in baza disp. art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Prin această cerere s-a solicitat suspendarea judecării cauzei având in vedere faptul ca dezlegarea pricinii atârna de soluția pe care urma sa o decidă C.E.D.O.

ca urmare a împlinirii termenului de 18 luni acordat Statului Roman prin decizia pilot, respectiv la 12 iulie 2012. În mod greșit, instanța de apel a respins cererea de suspendare motivând - „Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speța pe care o va soluționa nu se refera in concret la părțile din cauza de față”. Încălcarea legii provine din faptul ca textul ari. 244 alin. (1) C. proc. civ. nu presupune identitatea de părți intre cauza ce se dorește a fi suspendata si cauza in care se va stabili existenta sau nu a unui drept. Ceea ce este important cu adevărat si determinant, este ca dreptul ce face obiectul altei judecați sa influențeze in tot sau in parte judecata cauzei suspendate.

Ori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat statului roman o perioadă de 18 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă, în care acesta să remedieze problema restituirilor, în concordanță cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Termenul se împlinește la data de 12 iulie. Încălcarea termenului de 18 luni activează consecințele hotărârii pilot, în sensul că cele aproximativ 2.500 dosare (suspendate de Curtea Europeană la data pronunțării Hotărârii Pilot până la elaborarea unei noi legi de către statul român - 12 iulie 2012), vor fi activate, respectiv judecate, fiind posibil ca statul român să fie condamnat în fiecare dosar, la rambursarea de despăgubiri petenților în cauză, pentru imobilele preluate abuziv, calculul despăgubirilor efectuându-se la valoarea de circulație a imobilelor respective, așa cum si recurentul-reclamant solicita in prezenta cauza.

Dacă se va confirma de o maniera legala, prin deciziile C.E.D.O., că legislația interna reparatorie este ineficienta si practic inexistentă, judecătorul național nu va mai putea sa trimită recurentul in procedura Legii nr. 247/2005 pentru ca toate argumentele vor fi spulberate de deciziile C.E.D.O. Judecătorul național se va putea baza, din punct de vedere legal, pe deciziile ce vor fi date după repunerea pe rol a cauzelor la C.E.D.O. și va putea sa condamne Statul Roman sa fie obligat sa plătească in tara ceea ce oricum în caz contrar, ar fi obligat sa plătească la C.E.D.O. II. În mod greșit instanța de apel admite apelul Statului Roman prin MFP constatând ca acesta nu are calitate procesual pasivă, invocându-se dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, referitoare la competenta Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietății in domeniul acordării despăgubirilor.

Concluzia instanței este greșită, susține recurentul, având in vedere si faptul ca ea pleacă de la o premisa greșita in sensul că a așteptat de la P.M.B. să i se răspundă ia notificare si sa se stabilească daca este persoana îndreptățită. Acest lucru nu este real deoarece in cauza, autorilor recurentului li s-a răspuns la notificarea făcută în baza Legii nr. 112/1995 și au beneficiat de hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 C.G.M.B. prin care se constata faptul ca sunt persoane îndreptățite si li se stabilește și o sumă de bani cu titlu de despăgubire, respectiv suma de 94.194.158 lei. Față de aceasta situație, prin raportare la disp. art. 20 teza II a din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin legea l/2009, recurentul urmează sa beneficieze de masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața a ambelor imobile-teren si construcții - stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Prin urmare disp. art. 20 alin. (2) din legea 10/2001 (fost 19) nu reglementează un drept nou, distinct ci doar clarifică aspecte legate de „valoarea corespunzătoare” ca fiind valoarea de piața. Este in realitate un drept la diferența de despăgubire acordata prin Legea nr. 112/1995 fata de valoarea de piața acordata prin legea 10/2001, drept cu privire la care autorii reclamantului au făcut notificare in condițiile cerute de Legea nr. 10/2001. Această actualizare a sumelor stabilite prin Hotărârea C.G.M.B. nu a fost făcuta între 2001 si pana apariția Legii nr. 247/2005 dar nici după aceasta data. Astfel, conform disp. art. 16 din Legea nr. 247/2005, procedura administrativa nu se mai aplica cererilor de despăgubire hotărâte deja si dosarul ar fi trebuit sa fie trimis la Comisia Centrala, nu mai târziu de 60 de zile de la intrarea in vigoare a legii.

Ori, acest dosar este si in prezent la P.M.B., in ciuda dispozițiilor speciale pentru situația recurentului, care ar fi putut beneficia măcar de aceasta procedura derogatorie prevăzuta chiar de Legea specială nr. 247/2005,fiind vorba doar de o reevaluare a imobilelor”. O altă critică se referă la faptul că, în mod greșit se reține că Statul Roman nu are calitate procesual pasiva fata temeiul de drept al cererii care nu este dat de disp. Legii nr. 247/2005 ci de dispozițiile art. art. 6 si art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. privitor la dreptul la un proces echitabil, de Recomandarea (2004)6 a Comitetului de Miniștri, de Deciziile Înaltei Curți de Casație de Justiție, secțiile unite, nr. 52/2007 si 20/2007, de disp.

art. 3 C. civ. si art. 20 si 21 din Constituție, in condițiile in care aceasta situație nu este soluționata de mai mult de 10 ani. Deși apelul Statului este formulat prin invocarea excepției lipsei calității sale procesual pasive si nu pe inadmisibilitatea acțiunii, întreaga motivare a deciziei recurate se cantonează pe ideea inadmisibilității, respectiv pe faptul ca recurentul nu a urmat procedura legii speciale si de aceea hotărârea este nelegala folosind motive contradictorii, străine de pricina (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Față de temeiul de drept al cererii, doar Statul are calitate procesual pasiva pentru că lipsa soluționării din anul 2001 echivalează cu un refuz de restituire datorita termenului foarte lung, nerezonabil.

Recurentul susține că se impune obligarea Statului prin Ministerul finanțelor la plata sumei de bani - egală cu valoarea de piața a imobilului - reprezentând despăgubirea reclamantului pentru prejudiciul suferit ca urmare a nerespectării acestor dispoziții legale si a neluării de către stat a masurilor legislative, bugetare si fiscale necesare pentru o se ajunge la o justa si echitabila reparație, promisa chiar de legislația in vigoare, deoarece, prin formularea acțiunii, reclamantul a urmărit sancționarea statului român, de către judecătorul național, pentru încălcarea Convenției si o Protocoalelor sale constând in nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale de a primi masuri reparatorii prin echivalent cum a fost dovedit.

Recurentul deține deci un bun in sensul jurisprudenței C.E.D.O. având in vedere hotărârea GGMB din 1999. În mod corect instanța de fond a obligat paratul-apelant la o reparație echitabilă, respectiv la o suma de bani egala cu valoarea de piața a imobilelor, așa cum o face si Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când constata încălcarea Convenției si a Protocoalelor sale. Nimic nu a împiedicat judecătorul național sa acorde aceasta reparație echitabila - în baza art. 1 Protocolul 1 la Convenție, mai ales in condițiile in care Curtea cere statelor sa asigure un recurs intern efectiv si sa ia toate masurile in plan național pentru a evita cauzele repetitive existente pe rolul Curții.

Arată recurentul că, prin analizarea coroborată a Deciziilor Înaltei Curți de Casați și Justiție, secțiile unite, nr. 52/2007 si 20/2007, instanța de fond, in baza principiului plenitudinii de jurisdicție si a exigentei termenului rezonabil, in mod corect a admis cererea astfel cum ea fost formulata si a stabilit dreptul reclamantului la masuri reparatorii dar si întinderea acestui drept in contradictoriu cu Statul Roman prin M.F.P. Pentru ca instanța sa nu nesocotească cerința termenului rezonabil prevăzute de disp. art. 6 par. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului ea poate merge mai departe si sa oblige Statul roman la plata efectiva a acestei sume dar nu conform disp. Legii nr. 247/2005.

Decizia din cazurile pilot Atanasiu si Solon din 12 octombrie 2010 înseamnă, în esență, că României i se cere să rezolve pe plan intern problema retrocedărilor, întrucât Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu mai poate, pe de o parte, să facă fata numărului mare de plângeri, iar pe altă parte, un număr mai mare de condamnări date tării noastre pe aceasta tema nu va rezolva problema sistemica. Or, până când legislativul va pune in mișcare o noua legislație, primii obligați să tină cont de decizia C.E.D.O. in cazurile pilot sunt judecătorii, care, începând cu data acestei decizii pilot trebuie să o aplice. Iar in decizie se arată faptul ca toate autoritățile romane, adică si instanțele, sunt obligate sa aplice soluția cea mai rapida si care repara in cel mai echitabil mod dreptul de proprietate încălcat.

Aceasta soluție este data chiar de art. 1 din Protocolul nr. 1 care poate fi invocat în aceste procese interne. Argumentele aduse de instanța de apel referitoare la faptul ca statele au libertatea de a alege condițiile in care accepta sa restituie bunurile, mecanismul intern fiind reprezentat de Legile nr. 10/2001 si 247/2005 sunt neconvingătoare fată de realitatea care rezultă din probele administrate in această cauză privind ineficacitatea acestor legi recunoscută oficial de Statul Roman si confirmată de C.E.D.O. Nu are importanță pentru stabilirea adevărului dacă statul are bani să plătească sau se destabilizează financiar. Apreciază că dacă judecătorul național ar fi admis de mai mult timp aceste acțiuni și ar fi adus statul intr-o situație dificilă financiar așa cum pana la urma făcut-o C.E.D.O.

Statul Roman s-ar fi responsabilizat si in acest moment ar fi beneficiat de masuri legislative, administrative si scale cu adevărat coerente si care sa poată fi opuse cu justețe. Acest lucru este posibil prin raportare la disp. art. 13 din Convenție, conform cărora orice persoana ale cărui drepturi si libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul sa se dreseze efectiv unei instanțe naționale, fiind necesar, pentru chiar eficacitatea si rațiunea necesitații recursului intern, ca acesta sa soluționeze efectiv problema prin sancționarea celui vinovat pentru imposibilitatea aplicării legii interne. Mai precizează recurentul că toate aceste argumente susțin calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece el este chemat in judecata ca reprezentant al statului roman, in baza art. 2 lit. c) și art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009. Prin aceasta se sancționează si statul roman, asigurându-se însă cerința din Recomandarea 2004(6) a Consiliului de Miniștri, in sensul de a se asigura un recurs intern prin care sa se ajungă la o decizie pe fondul plângerii si la un remediu adecvat pentru fiecare inculcare constatată. Este evident însa faptul ca o asemenea cerere nu se poate soluționa decât in contradictoriu cu partea vinovată, respectiv statul, care este din punct de vedere legal reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În plus, Legea nr. 10/2001 la fel ca si Legea nr. 247/2005 nu iau in calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate a compensației. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi reținut, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările reclamantului, iar motivarea susține dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanță. Nu se poate aprecia că argumentele dezvoltate în susținerea soluției, referitoare la lipsa calității procesuale pasive, țin de admisibilitatea acțiunii, dat fiind faptul că raportul juridic dedus judecății a fost verificat exclusiv prin prisma persoanei indicată ca debitor al obligației de plată, nefiind antamate aspecte referitoare la lipsa unui temei substanțial al acțiunii, ce ar tinde spre un fine de neprimire, în ceea ce privește cererea dedusă judecății.

Nici criticile recurentului întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, atunci când a constatat lipsa calității procesuale pasive a intimatului pârât în litigiul dedus prezentei judecăți. În ceea ce privește critica referitoare la necesitatea suspendării cauzei pendinte, până ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului va verifica efectivitatea măsurilor legislative, bugetare și administrative adoptate de Statul Român, până la data de 12 aprilie 2013, pentru eradicarea problemelor identificate în cauza pilot Atanasiu contra României, din octombrie 2010, aceasta este lipsită de fundament legal.

Astfel, corect s-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., întrucât dreptul ce face obiectul judecății nu poate fi influențat de judecata Curții Europene, care nu este învestită și nu analizează aspecte concrete de drept substanțial sau procedural, de care ar depinde direct soluționarea prezentei cauze. Un argument suplimentar pentru respingerea acestei critici îl constituie și principiul subsidiarității, astfel cum rezultă acesta din ansamblul Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 1, 13 și 35), instanțele naționale fiind primele chemate să soluționeze cauzele cu care sunt învestite.

În ceea ce privește raportul juridic dedus judecății, s-a reținut că Statul român nu poate fi considerat, în condițiile concrete ale prezentei acțiuni, debitor al unei obligații de plata a despăgubirilor pretinse de reclamant, acesta tinzând practic, prin acțiunea formulată, la schimbarea debitorului obligației de plată și a mecanismului de achitare a despăgubirilor dispuse prin acte normative speciale de reparație. Sub acest aspect, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmând a se face în procedura administrativă reglementată de aceste legi speciale de reparație, care stabilesc, fără echivoc, instituțiile care au calitate de debitor, în raportul juridic dedus judecății.

Pornind de la faptul că plata despăgubirilor se stabilește în cadrul acestei proceduri, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabilește nici o obligație privind plata despăgubirilor către persoanele îndreptățite să beneficieze de acestea, în temeiul prevederilor legii speciale, fiind străin de cauză. Astfel, Înalta Curte reține că, în cadrul procedurii judiciare care aplică normele de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, nu se poate dispune asupra unor măsuri reparatorii decât în contradictoriu cu persoana juridică notificată, iar nu cu o terță entitate, pretins responsabilă de nefuncționarea anumitor instituții ale statului.

Pe de altă parte, în planul punerii în executare a unei eventuale decizii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, intervine Legea nr. 247/2005, care stabilește procedura administrativă și instituțiile cu atribuții în ceea ce privește plata efectivă. În speță, s-a stabilit, în prima decizie de casare, pronunțată de Înalta Curte, că recurentul nu a atacat sentința primei instanțe, care a omis a menționa, în dispozitiv, dezlegările date în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la calitatea sa de persoană îndreptățită și dreptul la despăgubiri, analizate în contradictoriu cu entitatea notificată, Municipiul București.

În plus, recurentul a susținut, în recurs, că nici nu mai era nevoie de o nouă decizie, calitatea de persoană îndreptățită fiind recunoscută, încă de la momentul emiterii deciziei de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995, art. 20 din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabil numai în măsura în care dispune asupra actualizării acestor despăgubiri, deja recunoscute în favoarea autorilor săi. Nu poate fi reținută o astfel de interpretare, întrucât, chiar dacă reclamantul se poate prevala de decizia de acordare a despăgubirilor emisă în baza Legii nr. 112/1995, ca mijloc de probă, în susținerea pretențiilor sale din notificarea făcută în conformitate cu Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu echivalează cu soluționarea notificării, în condițiile în care unitatea nu a formulat răspuns care să conțină o propunere de acordare a despăgubirilor reactualizate, astfel cum s-a pretins în cauză de către reclamant.

Întrucât sentința nu a fost atacată și din perspectiva modului de soluționare a notificării, în raport cu Municipiul București, recurentul nu poate invoca neaplicarea deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., care obligă instanța să judece pe fond notificarea, în cazul nesoluționării acesteia în termen rezonabil, întrucât nu există un cadru procesual în care să figureze, în calitate de pârât, Municipiul București, iar, în calea de atac, acest cadru nu poate fi modificat, și în care instanțele de control judiciar să se poată pronunța asupra acestei critici, în condiții de contradictorialitate și cu consecința opozabilității.

Ceea ce a fost supus dezbaterii în calea de atac a fost exclusiv aspectul referitor la plata despăgubirilor de către Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, aflat în culpă, potrivit susținerilor recurentului, pentru nesoluționarea în termen rezonabil a notificării și pentru disfuncționalitățile din procedura administrativă, împrejurări prin care, arată acesta, se încalcă principiile reglementate de Convenția Europeană a drepturilor omului, invocându-se în acest sens art. 6 și 13 din Convenție, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la convenție.

Nu pot fi reținute aceste argumente ce țin, în esență, de o posibilă răspundere civilă delictuală, în justificarea calității procesuale pasive a Statului Român, indicat ca debitor al obligației de plată a despăgubirilor, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, în speță sunt incidente norme speciale, de strictă aplicare, care impun această obligație altor instituții, cu atribuții expres reglementate în acest sens și care nu stipulează, în legătură cu această situație, vreo obligație în sarcina statului. Astfel instanța de apel a arătat în mod judicios care este procedura administrativă reglementată de legile speciale și care sunt instituțiile cu atribuții în derularea procedurii.

De asemenea, faptul că Fondul Proprietatea, instituție cu atribuții în executarea unei decizii, întemeiate pe dispozițiile din Legea nr. 10/2001, nu funcționează într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă și cu celeritate a unei despăgubiri, deși, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european (cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010), s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cum este cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei o alta procedura, creată pe cale judecătorească. Trimiterea la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun caz, o încălcare a dispozițiilor art. 6, art. 13 sau a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci chiar aplicarea normelor legale incidente litigiului dedus judecații.

Din această perspectivă, soluția instanței de apel, este corectă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 124/ A din 21 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2013.