ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1729/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1729/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 24 martie 1999,
înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București, sub nr. 5178/1999,
reclamanții G.E.G.E. și G.G.L.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând
instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe pârât să
restituie reclamanților imobilul situat în București, pe care îl deține fără
titlu.
La data de 25
ianuarie 2000 reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de
pârât, alături de pârâtul inițial, a R.A.A.P.P.S.
La termenul din data
de 02 februarie 2000, anterior dezbaterii fondului cauzei, Judecătoria sectorului
2 București a respins ca inadmisibilă cererea de introducere în cauză, în
calitate de pârât a R.A.A.P.P.S.
Prin sentința civilă nr.
1158 din 02 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul
nr. 5178/1999, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților în
contradictoriu cu C.G.M.B.
Prin Decizia civilă nr.
985/A din 14 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
în Dosarul nr. 1557/2000 a fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți
împotriva sentinței civile nr. 1158/2000, a fost desființată sentința și a fost
trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare prin
încheierea de la termenul din 10 mai 2001 au fost introduși în cauză, în
calitate de pârâți, R.A.A.P.P.S. și Municipiul București, prin primarul general,
fiind scos din cauză C.G.M.B.
Pârâta R.A.A.P.P.S. a
formulat cerere de arătare a titularului dreptului, și anume, a M.F.P., în
calitate de reprezentant al Statului Român, dat fiind faptul că regia avea doar
calitatea de administrator al imobilului.
Prin încheierea de la
termenul din 28 iunie 2001, Judecătoria sectorului 2 București a dispus
introducerea în cauză, în calitate de pârât, a M.F.P., care reprezintă Statul Român,
proprietar al imobilului.
Prin sentința civilă nr.
11250 din 29 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București a
fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului
București, prin primarul general, a fost admisă acțiunea reclamanților
împotriva pârâților Municipiul București, prin primarul general, R.A.A.P.P.S.
și M.F.P., s-a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în
București, sector 2 și au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în
deplină proprietate și posesie imobilul menționat.
Prin Decizia civilă nr.
878 din 15 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a
fost admis apelul Municipiului București, a fost schimbată în parte sentința,
în sensul că a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
București, prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă. Prin aceeași decizie au fost menținute
celelalte dispoziții ale sentinței apelate și au fost respinse apelurile formulate
de către apelanții pârâți R.A.A.P.P.S. și M.F.P.
Prin Decizia civilă nr.
2664 din 28 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de către
pârâții R.A.A.P.P.S. și M.F.P. împotriva deciziei menționate anterior.
Împotriva deciziei
irevocabile pronunțată de către Curtea de Apel și implicit împotriva deciziei
tribunalului, respectiv a sentinței judecătoriei a declarat, la data de 28
august 2003, recurs în anulare Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiție.
Prin Decizia nr. 2655
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 04 aprilie 2005 în
Dosarul nr. 4651/2003 s-a luat act de retragerea recursului în anulare declarat
de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, s-a admis cererea de continuare a judecății formulată de R.A.A.P.P.S.,
s-a admis cererea de intervenție formulată de A.D. București în interesul regiei,
au fost casate hotărârile judecătorești atacate cu recurs în anulare (Decizia nr.
1664/2002 a Curții de Apel București, Decizia nr. 878/2002 a Tribunalului
București și sentința civilă nr. 11250/2001 a Judecătoriei sectorului 2
București), s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare către Judecătoria sectorului
2 București și s-a respins cererea de intervenție în interesul R.A.A.P.P.S.
formulată de către persoanele fizice membre ale A.D. București.
În motivarea deciziei
Înaltei Curți de Casație și Justiție, după ce s-a făcut istoricul cauzei și au
fost redate motivele pentru care procurorul general a promovat recursul în
anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că titularul căii
extraordinare de atac și-a retras recursul și că pârâta R.A.A.P.P.S. a cerut
continuarea judecății, la fel ca și intervenienta accesorie A.D., astfel că se
impunea analizarea legalității hotărârilor judecătorești atacate.
Din perspectiva celor
arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în speță, nu s-a
administrat proba cu expertiza tehnică menită să evalueze imobilul în litigiu,
în vederea determinării competenței instanței.
Această probă era
necesară, chiar dacă părțile nu au cerut-o, deoarece din actele dosarului
rezultă că imobilul revendicat era o construcție impunătoare și de mare
valoare, amplasată pe un teren suficient de întins, situat în centrul capitalei.
Cum în cauză nu se
administraseră toate probele necesare stabilirii complete și corecte a
situației de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat cele trei
hotărâri judecătorești criticate, urmând ca după stabilirea valorii imobilului,
Judecătoria să aprecieze dacă se impune declinarea competenței în favoarea
Tribunalului București.
Înalta Curte de
Casație și Justiție a mai reținut că, în rejudecare, se va efectua o expertiză
prin care să se identifice cu precizie imobilul revendicat de reclamanți, mai
ales că D.E.P. din Primăria Municipiului București nu a precizat cu
claritate că imobilul din actul dotal autentificat din 1927 și din contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 1940, situat în București, este
același cu imobilul din București.
Înalta Curte a
precizat că se impune măsurarea exactă a suprafețelor imobilului revendicat,
pentru a se putea hotărî în cunoștință de cauză cu privire la acțiunea în revendicare
formulată de reclamanți.
După casarea
hotărârilor în cadrul recursului în anulare, dosarul a fost înregistrat pe
rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 14823/2005, unde a fost
pronunțată sentința civilă nr. 859 din 05 februarie 2007 de admitere a
excepției necompetenței materiale și de declinare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, reținându-se că, potrivit raportului de expertiză
extrajudiciară, valoarea imobilului în litigiu este de 5.458.110 lei.
După declinare, cauza
a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8452/3/2007.
La termenul din 15
mai 2007, reclamanții au depus la dosar o cerere de întregire a cererii de
chemare în judecată, prin care se arăta că aceștia înțeleg să cheme în judecată
inclusiv pe pârâta S.N.S.P.A., Tribunalul București dispunând introducerea în
cauză în calitate de pârâtă a acesteia.
La termenul din 11
septembrie 2007, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză tehnică imobiliară
construcții, iar la termenul din 29 ianuarie 2008 s-a încuviințat proba cu
expertiză topografică. Ambele expertize au fost efectuate, experții răspunzând
și la obiecțiunile formulate de către părți și încuviințate de către instanță.
Prin sentința civilă nr.
2282 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,
a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanții G.E.G.E. și G.G.L.G. în contradictoriu cu pârâții M.F.P., R.A.A.P.P.S.,
Ș.N.S.P.A. și intervenienta A.D., a fost admisă cererea de intervenție
accesorie în interesul R.A.A.P.P.S., s-a dispus majorarea onorariului
expertului topograf B.C. cu suma de 1000 lei și a fost respinsă ca neîntemeiată
cererea de majorarea a onorariului expertului în specialitatea construcții C.I.
În motivarea
sentinței, s-a reținut, în esență că, raportându-se la titlurile de proprietate
invocate de către reclamanți, expertul în specialitatea topografie a reținut
identitatea dintre imobilul revendicat și imobilul aflat în București, compus
din teren în suprafață de 2086,84 m și construcțiile aflate pe acesta.
Tribunalul a
constatat că terenul este ocupat pe o suprafață de 802,19 mp de pârâta S.N.S.P.A.
și pe o suprafață de 999,28 mp de pârâta R.A.A.P.P.S., care a închiriat
construcțiile C1 și C către intervenienta accesorie A.D. Tribunalul a mai
constatat că diferența de teren până la suprafața totală de 2086,84 și anume
suprafața de 285,88 mp este deținută de către S.N.S.P.A., care o folosește ca
parcare, chiar dacă nu este evidențiată în documentația cadastrală a acesteia.
Bazându-se pe
expertiza tehnică în construcții, instanța a reținut că imobilul construcție
identificat în raport ca fiind C1, este identică cu construcția inițială
aparținând autorului reclamanților, atât în ceea ce privește configurația
amprentei la sol, cât și amplasarea față de străzile B. și B.
În ceea ce privește
titlurile invocate de către părți, tribunalul a reținut că potrivit H.G. nr. 854
din 28 septembrie 2000, construcția C1 cu terenul aferent acesteia, în
suprafață de 983 mp, situate în București, sector 1, făceau parte din domeniul
public al statului, aflat în administrarea pârâtei R.A.A.P.P.S., însă, prin H.G.
nr. 60/2005, modificată prin O.U.G. nr. 101/2011, imobilul a fost trecut în
domeniul privat al statului, dar a rămas în continuare în administrarea pârâtei
R.A.A.P.P.S.
Potrivit H.G. nr. 814/1995,
pârâta S.N.S.P.A. deținea în administrare terenul în suprafață de 2210 mp și
construcția aflată pe acesta (complex de cazare și administrație publică B.)
situate în Sector 1, imobil aflat în administrarea publică a statului. În
temeiul hotărârii menționate și în baza Protocolului încheiat la data de 20 mai
1996, prin încheierea B.C.F. din 20 martie 2000 s-a înscris dreptul de
proprietate al pârâtei S.N.S.P.A. în cartea funciară, cu titlu de drept de
atestare.
Tribunalul a observat
că, deși acțiunea introductivă datează din anul 1999, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare pentru restituirea
aceluiași imobil, dar procedura specială a fost suspendată.
Cu toate acestea,
tribunalul a apreciat că, odată ce prin depunerea notificării reclamanții au
înțeles să apeleze la procedura Legii nr. 10/2001, incidența dispozițiilor
speciale nu poate fi înlăturată, nici măcar în cadrul acțiunii în revendicare
formulată pe calea dreptului comun, în acest sens fiind și decizia în interesul
Legii nr. 33/2008.
Raportându-se și la
decizia în interesul Legii nr. 27/2011 precum și la dispozițiile art. 1 din
Protocolul 1 la C.E.D.O, respectiv la Hotărârea Curții de la Strasbourg în
cauza Atanasiu și alții contra României, tribunalul a apreciat că pretențiile
reclamanților pot fi realizare doar în cadrul procedurii reglementată de Legea nr.
10/2001. Sub acest aspect, s-a observat că titlul S.N.S.P.A. nu a fost revocat
sau anulat.
În privința
imobilului aflat în proprietatea statului și în administrarea R.A.A.P.P.S.,
tribunalul a considerat că acesta poate face obiectului procedurii de
restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind posibilă chiar restituirea în
natură, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legea
specială.
Față de toate cele
arătate anterior, ținând seama de particularitățile impuse de regimul juridic
special al bunului, tribunalul a considerat că se impune respingerea ca
neîntemeiată a cererii.
Împotriva sentinței
tribunalului, au declarat apel reclamanții.
În motivarea
apelului, după ce s-a făcut istoricul cauzei, apelanții au arătat că, în cauză,
nu este incidentă decizia în interesul Legii nr. 33/2008, deoarece acțiunea
introductivă este anterioară datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De
asemenea, apelanții au arătat că prevederile Legii nr. 10/2001 pot fi aplicate
acțiunilor în curs de judecată, dacă persoana îndreptățită renunță la judecarea
acțiunii introdusă anterior sau solicită suspendarea cauzei, ceea ce nu era
cazul în speță, din moment ce reclamanții au înțeles să suspende procedura
administrativă, și nu acțiunea întemeiată pe dreptul comun.
Apelanții au considerat
că acțiunea în revendicare pe dreptul comun trebuie soluționată prin raportare
la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și la dispozițiile art. 480 C. civ. și că,
eventualele construcții edificate sau care se vor edifica de către S.N.S.P.A.
ori R.A.A.P.P.S. vor fi supuse regimului juridic al accesiunii imobiliare
artificiale.
Apelanții au mai arătat
că aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O și, sub acest
aspect, fac trimitere la cauza Păduraru contra României și la cauza Atanasiu și
alții contra României, precizând că, încă de la momentul sesizării instanței de
judecată, exista o speranță legitimă, mai exact, un interes patrimonial de
restituire a imobilului naționalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul
intern reprezentat de C. civ. și Constituția României.
În fine, apelanții
arată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dispus cu ocazia admiterii
recursului în anulare ca litigiul dedus judecății să fie soluționat din
perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că, în rejudecare, nu au
fost respectate limitele procesului, în sensul art. 315 C. proc. civ.
În apel, a fost
administrată proba cu expertiză în specialitatea construcții civile și
industriale și proba cu înscrisuri.
Expertul Ș.G. a
întocmit raportul de expertiză aflat la filele 149-181 din Dosarul nr. 1889/2/2013
vol. I și a răspuns la obiecțiunile părților încuviințate de către instanță
(filele 226 - 229 din același dosar).
Intervenienta A.D. a
depus la dosar un raport de expertiză grafoscopică extra judiciară cu privire
la actul dotal din 1927 și cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din
În concluziile acestui raport, întemeiat pe baza unor copii xerografiate
alb negru eliberate de către D.A.N.I.C., se reține că cele două înscrisuri nu
respectă normele de ortografie ale limbii române în vigoare la momentul
elaborării lor, au fost probabil redactate cu aceeași mașină de scris, iar
semnătura de pe documentul intitulat act dotal autentificat de Tribunalul
Ilfov, secția Notariat din 04 iulie 1927, nu a fost executată de G.G. ale cărui
semnături model de comparație au fost puse la dispoziție.
Prin Decizia civilă nr.
287/A din 1 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis
apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a
admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în
calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și
intervenienta accesorie A.D.
Pârâții menționați și
intervenienta au fost obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și
liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în
suprafață de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fișei corpului de
proprietate al imobilului) și corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum
este identificat de către expertul B.C. în răspunsul la obiecțiunile la
raportul de expertiză aflat la filele 168-175 din Dosarul nr. 8452/3/2007, în
anexa nr. 4, care conține fișa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5
și 6 care conțin planuri de situație scara 1:500 și individualizează prin
hașurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică
suprafața de teren delimitată de pct. 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28,
27, 22, 23, 24, 25, 26.
Prin aceeași decizie,
curtea de apel a respins cererea de intervenție accesorie formulată de
intervenienta A.D. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
Reclamanților li
s-a restituit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, imobilul situat în
București, încă de la data de 28 noiembrie 2002, deoarece trei instanțe,
respectiv, judecătorie, tribunal și curte de apel, au constatat că imobilul
revendicat de către reclamanți fusese preluat de către stat, fără titlu și au
admis acțiunea în revendicare.
Procurorul general al
Românie, folosindu-se de dispozițiile art. 330 - 3304 C. proc. civ. în vigoare
la momentul anului 2003, a declarat recurs în anulare împotriva celor trei
hotărâri judecătorești arătate la momentul prezentării istoricului cauzei.
Curtea a observat că,
la momentul la care procurorul general a formulat calea extraordinară de atac a
recursului în anulare, C.E.D.O. pronunțase deja hotărârea din 28 octombrie 1999,
în cauza Brumărescu împotriva României. Această hotărâre fusese publicată în M.
Of. al României Partea I nr. 414 din 31 august 2000.
Această precizare
este importantă, deoarece C.E.D.O. reținea în speța menționată că „în perioada
în care au avut loc evenimentele Procurorul General al României care nu era
parte în proces, dispunea în virtutea art. 330 C. proc. civ. de autoritatea de
a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare”. C.E.D.O. constata
că „în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici
un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând”. Aceeași
instanță europeană sublinia că „admițând recursul în anulare introdus în
virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat
efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de
Justiție, la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea
lucrului judecat”. În fine, Curtea de la Strasbourg conchidea că, „aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat
principiul securității raporturilor juridice, și în virtutea acestui fapt, dreptul
reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție
a fost ignorat”.
Curtea de apel a mai
reținut că, la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție admitea
recursul în anulare, retras de către procurorul general, dar continuat de către
anumite părți (04 aprilie 2005), C. proc. civ. fusese modificat în sensul
abrogării căii extraordinare de atac a recursului în anulare prin O.U.G. nr. 58/2003
tocmai pentru a se respecta de către Statul Român Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și practica instanței europene materializată, printre
altele, în cauza Brumărescu împotriva României.
Curtea de apel a
precizat că aceste observații nu sunt făcute pentru a critica post factum modul
în care procurorul general al României, instanța supremă și în ultimă instanță,
Statul Român au înțeles să se raporteze la dispozițiile Convenției Europene
pentru Drepturile Omului, ci pentru a se conchide că, în limitele procesului
soluționat irevocabil până la momentul admiterii recursului în anulare,
reclamanților trebuie să li se dea câștig de cauză, pentru că, în acest mod, se
înlătură, cel puțin parțial, încălcările dreptului la un proces echitabil și
ale dreptului la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O, ale
căror victime au fost indubitabil reclamanții.
Existența unei
hotărâri irevocabile și a unui bun în patrimoniul reclamanților este o situație
care, neputând fi contestată, obligă prezenta instanță să țină seama de jurisprudența
C.E.D.O. și să pronunțe o hotărâre conformă cu această practică.
Trecând peste
aspectele menționate mai sus, despre care s-a făcut vorbire, inclusiv în
încheierea de ședință din data de 26 iunie 2014 când, aspectul legat de
incidența celor stabilite în cauza Brumărescu împotriva României a fost
soluționat în cadrul unui complet de divergență, Curtea a reținut că procesul
pendinte are și anumite particularități, acesta fiind și motivul pentru care
anterior s-a precizat că reclamanților trebuie să li se recunoască drepturile
în limitele procesului soluționat irevocabil, până la momentul admiterii unei
căi extraordinare de atac neconformă cu C.E.D.O.
Aceste
particularități derivă din faptul lărgirii cadrului procesual după desființarea
hotărârilor judecătorești rămase irevocabile prin intermediul unei decizii
pronunțate în cadrul recursului în anulare.
Într-un fel trebuie
tranșate raporturile juridice dintre părțile cu privire la care au existat
hotărâri judecătorești irevocabile și în alt fel trebuie tranșate raporturile
juridice care s-au născut ulterior anului 2005, când hotărârile judecătorești
irevocabile au fost casate.
Dacă pârâtul M.E.F.,
în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și intervenienta
A.D. au fost părți în proces și au fost obligate prin hotărârile irevocabile
casate, nu același lucru se poate susține despre pârâta S.N.S.P.A., care a fost
introdusă în cauză abia în anul 2007.
În privința
acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți în contradictoriu cu
intimații pârâți M.F.P., Municipiul București, prin primarul general, R.A.A.P.P.S.
și intimata intervenientă A.D., Curtea a reținut, după aproximativ 15 ani de la
data introducerii acțiunii introductive, că, hotărârile irevocabile pronunțate
anterior admiterii recursului în anulare erau corecte. Aceasta, deoarece
rapoartele de expertiză întocmite în cauză, atât de către expertul topograf,
cât și de către experții în specialitatea construcții civile și industriale,
dovedesc fără niciun dubiu (aspect reținut și de către tribunal) că imobilul
care a aparținut autorului reclamanților este identic cu imobilul deținut în
administrare de către pârâta R.A.A.P.P.S. și închiriat către intervenienta A.D.,
cu excepția unei cabine de portar care datează dintr-o perioadă ulterioară
preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Întrucât niciuna
dintre expertizele efectuate anterior nu opinează diferit și întrucât zona
respectivă era integral constituită din punct de vedere urbanistic încă de la
momentul intrării imobilului în patrimoniul statului, curtea de apel a considerat,
la fel ca prima instanță, că identitatea dintre o parte din imobilul
preluat de la autorul reclamanților și imobilul deținut de către
R.A.A.P.P.S. este indubitabil dovedită.
Susținerile
intimaților conform cărora ar exista anumite neclarități în legătură
cu acte juridice situate la nivelul anilor 1911 și 1927 nu sunt susceptibile
de a afecta soluția din prezenta cauză, atâta timp cât nu există niciun
dubiu că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92 din anul
1950, de la G.G., care figura la poziția 3355 din anexa la decret. Toate
relațiile de la instituțiile statului sunt în sensul arătat, astfel
că, din moment ce G.G. cumpărase imobilul, prin act autentic, în anul 1940
și l-a înscris în cartea funciară, nu mai interesează aspecte de fapt sau
de drept anterioare. Oricum, nici raportul de expertiză grafoscopică
extrajudiciară, depus la dosar de către intervenienta accesorie și efectuat
pe baza unor copii xerox eliberate de către Arhivele Naționale, luat ca
atare și validat în integralitatea sa, nu demonstrează contrariul
realității incontestabile conform căreia Statul a preluat de la autorul
reclamanților imobilul în cauză.
Dincolo de faptul că
intimații nu și-au dovedit susținerile curtea a precizat că,
deși prima instanță a respins acțiunea, în motivarea hotărârii
s-a reținut identitatea dintre imobilul care a aparținut autorului
reclamanților și imobilul revendicat de la pârâții M.F.P.,
respectiv R.A.A.P.P.S. De asemenea, în motivarea hotărârii primei instanțe
s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul
reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin
parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în
cadrul unei acțiuni în revendicare. Or, intimații nu au declarat apel
împotriva hotărârii.
Prin urmare, având în
vedere toate cele arătate anterior, curtea a constatat că soluția corectă
în speță era aceea de a se admite acțiunea în revendicare a
imobilului administrat de către R.A.A.P.P.S. și deținut de către
intervenienta A.D.
Instanța de apel a
considerat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii
atunci când a apreciat că dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008
s-ar aplica acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, dar introduse anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, este vorba despre o
acțiune introdusă în anul 1999 (finalizată prin hotărâre irevocabilă
desființată ca urmare a admiterii unui recurs în anulare) la care
reclamanții nu au renunțat și care nu a fost suspendată.
Formularea de către reclamanți, în anul 2005, după admiterea recursului în
anulare, a unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, urmată de suspendarea
procedurii pe legea specială, tocmai ca urmare a continuării judecății
acțiunii în revendicare pe dreptul comun, sunt aspecte care impun o
concluzie diametral opusă celei la care a ajuns prima instanță.
Așadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu putea să împiedice
cercetarea pe fond a unei acțiuni introdusă anterior, în legătură cu care
partea a optat pentru continuarea judecății.
În privința
acțiunii în revendicarea imobilului deținut de către pârâta S.N.S.P.A.,
curtea de apel a apreciat că soluția primei instanțe este legală
și temeinică, deoarece, până în anul 2007, această pârâtă nu a fost
chemată în judecată și nu a fost notificată în baza Legii nr. 10/ 2001 sau
în baza altei legi de către reclamanți.
Pârâta S.N.S.P.A.
deținea parte din imobilul revendicat de către reclamanți încă din
anul 1996, iar dreptul de proprietate al acesteia era intabulat în cartea funciară
încă din anul 2000. Practic, la momentul introducerii acțiunii în
revendicare și la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,
reclamanții puteau și ar fi trebuit să cunoască faptul că S.N.S.P.A.
deținea imobilul care a fost preluat abuziv de către stat de la autorul
lor.
Pârâta S.N.S.P.A. a
fost introdusă în cauză, la cererea reclamanților, doar în anul 2007. Curtea
de apel nu a analizat dacă lărgirea cadrului procesul după desființarea a
trei hotărâri judecătorești irevocabile în cadrul unei căi extraordinare
de atac, prin care s-a dispus și reluarea judecății începând cu prima
instanță, este procedurală, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate
de către părți. Totuși, curtea a reținut că nici hotărârile
judecătorești pronunțate anterior admiterii recursului în anulare,
nici decizia pronunțată în cadrul acestei căi extraordinare de atac nu pot
constitui argumente pentru a aduce atingere dreptului de proprietate al unui
terț. După anul 2007, când pârâta S.N.S.P.A. a pierdut calitatea de
terț, fiind introdusă în proces, instanța de fond era obligată să
aplice legea în vigoare la momentul respectiv, ceea ce a și făcut.
Aserțiunile
primei instanțe, conform cărora, în raporturile cu pârâta S.N.S.P.A.,
devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dispozițiile
deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, sunt corecte din punct de vedere
juridic.
Reclamanții nu
pot imputa statului lipsa lor de diligență în a afla toți
deținătorii imobilului revendicat, în condițiile în care acest aspect
era de notorietate și putea fi descoperit prin simpla vizitare a zonei în
care se află imobilul preluat abuziv de la autorul lor.
Incidența cauzei
Brumărescu în speță nu înseamnă că persoanele fizice sau juridice care nu
au avut legătură cu procesul soluționat irevocabil anterior admiterii unei
căi extraordinare de atac neconforme cu C.E.D.O, pot fi private de dreptul de
proprietate pentru care dețin un titlu neatacat și nedesființat
până în prezent. De altfel, în paragraful 69 al hotărârii pronunțate în
cauza Brumărescu împotriva României, Curtea de la Strasbourg la notă de faptul
că dreptul reclamantului asupra apartamentului este contestat de un terț
intervenient, dar ”reamintește totuși că procedura inițiată de
reclamant împotriva Statului Român nu poate produce efecte decât asupra
drepturilor și obligațiilor acestor părți”.
Prin urmare,
soluția primei instanțe trebuie menținută în privința
pârâtei S.N.S.P.A. De asemenea, soluția primei instanțe se impune a
fi menținută în privința Municipiului București, prin Primarul
General, și în privința celor dispuse cu privire la onorariile
experților.
Având în vedere
toate cele arătate anterior, curtea a admis apelul, a schimbat în parte, sentința
apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,
în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și
intervenienta accesorie A.D. Curtea a obligat pârâții menționați
și intervenienta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie
reclamanților imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în
suprafață de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fișei corpului de
proprietate al imobilului) și corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum
este identificat de către expertul B.C. în răspunsul la obiecțiunile la
raportul de expertiză aflat la filele 168-175 din Dosarul nr. 8452/3/2007, în
anexa nr. 4, care conține fișa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5
și 6 care conțin planuri de situație scara 1:500 și individualizează prin
hașurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică
suprafața de teren delimitată de pct. 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28,
27, 22, 23, 24, 25, 26. Curtea a respins cererea de intervenție accesorie
formulată de intervenienta A.D.
Curtea a mai precizat
că clădirea C2, care este o cabină de pază în suprafață de 6,66 mp,
identificată în anexa nr. 5 aflată la fila 174 din Dosarul nr. 8452/3/2007 al
Tribunalului București, nu a fost restituită, deoarece este ulterioară anului
preluării imobilului de către stat iar, în măsura în care nu se poate ridica,
va trebui să facă obiectul unui raport juridic de accesiune, care nu a fost
dedus judecății în primă instanță de către reclamanți, astfel că
nu poate fi discutat direct în apel.
De asemenea, Curtea a
precizat că, deși în raportul de expertiză întocmit de expertul ing. Ș.G.,
se vorbește despre o construcție C3, terminologia folosită de către
expert este improprie, din moment ce respectiva „construcție” reprezintă
de fapt accesul în construcția C1, fiind parte integrantă din aceasta încă
de la momentul edificării, și anume anul 1900. De altfel, acest lucru
rezultă fără dubiu din concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară
aflat la fila 228 din vol. I al Dosarului Curții de apel nr. 1889/2/2013.
Având în vedere că în
fața primei instanțe a fost admisă cererea de intervenție
accesorie, ca urmare a respingerii pretențiilor în contradictoriu cu partea
în favoarea căreia s-a intervenit și, ținând seama de faptul că prin
prezentul apel, respectiva parte a căzut în pretenții, Curtea a respins
cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta A.D.
Împotriva Deciziei nr.
287/A din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
au declarat recurs
reclamanții G.E.G.E. și G.G.L.G., pârâții R.A.A.P.P.S., Statul Român, prin M.F.P.,
reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului București și intervenienta A.D.
Recurenții reclamanți
G.E.G.E. și G.G.L.G. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., arătând că decizia instanței de apel cu privire la nerestituirea
părții din imobil deținut de S.N.S.P.A. și Municipiul București este
netemeinică și nelegală.
În dezvoltarea acestui
motiv de recurs se arată că, față de modalitatea în care s-a stabilit cadrul
procesual, prin indicarea de către R.A.A.P.P.S. a titularului dreptului ca
fiind M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, întrucât aceasta
pârât avea doar un drept de administrare asupra imobilului, instanța nu poate
argumenta respingerea acțiunii pe considerentul lipsei de diligentă din partea reclamanților,
în condițiile în care titularul dreptului a fost indicat de către o instituție
a statului ca fiind însăși Statul Român.
Pe de altă parte, în
baza hotărârii irevocabile, reclamanții au devenit proprietarii imobilului în
litigiu, iar în baza prerogativelor conferite de dreptul lor de proprietate, au
notificat S.N.S.P.A., prin somația din 16 mai 2003 trimisă prin B.E.J.A. „B.,
R. și B.”, cu privire la încetarea oricărei lucrări sau amenajări asupra
proprietății lor, la momentul la care au observat că asupra unei părți din
terenul aferent imobilului revendicat se realizau lucrări de amenajare a
parcării.
După acesta
corespondență, a fost promovat și soluționat recursul în anulare, făcând
de prisos orice efort al reclamanților de a clarifica situația juridică a
imobilului în sensul stabilirii întinderii dreptului lor de proprietate în
raport de soluția pronunțată, de actele de proprietate și titlul S.N.S.P.A.
În acest context,
cererea de introduce în cauză a S.N.S.P.A. a fost posibilă doar în anul 2007,
când reclamanții au luat la cunoștință despre faptul că această instituție ar
deține un presupus titlu de proprietatea asupra unei suprafețe de teren de 983
mp și construcția aflată pe acesta.
Totodată, în cauză,
instanța trebuia să facă aplicarea principiilor unei acțiuni în revendicare
fundamentată pe dreptul comun, respectiv cele privind conflictul între titlul reclamanților
și titlul pârâților-intimați S.N.S.P.A. și R.A.P.P.S. asupra terenului
revendicat, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel a constatat că Tribunalul,
în mod eronat, a apreciat „că reclamanții nu dispun de un bun în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1” (pag. 7 din sentința nr. 2282 din 14 decembrie 2012).
S.N.S.P.A. avea posibilitatea
invocării regulilor în materia accesiunii imobiliare artificiale asupra
construcțiilor edificate, iar pe cale separată putea formula pretenții pentru
lucrările de parcare.
Recurenții reclamanți
fac referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, la hotărârile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Păduraru contra
României și Atanasiu și alții contra României, arătând, în acest context, că, la
momentul sesizării instanței de judecată, reclamanții nu aveau „un bun actual”,
însă aveau cel puțin „o speranță legitimă”, mai exact, un interes patrimonial
de restituire a imobilului naționalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul
intern (C. civ. și Constituția), fapt ce a justificat formularea acțiunii în
revendicare.
Recurenții mai susțin
că în mod greșit instanța de apel a diferențiat obiectul cererii de chemare în
judecată, astfel cum a fost precizat, în raport de momentul depunerii cererii
precizatoare, respectiv anul 2007.
În ceea ce privește
cererea de întregire a cadrului procesual, procedura civilă distinge două
categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. În
doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre
cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut astfel, cererile
de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii
inițiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare
pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt, iar
din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește
să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum
părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
În speță, față de
limitele casării, cererea formulată de către reclamanți, în al doilea ciclu
procesual, nu poate fi considerată a fi decât o cerere precizatoare, iar nu
completatoare, pentru ca în cauză să fie incidente dispozițiile legale la data
formulării precizării.
Prin prisma
formulării cererii precizatoare necesară față de motivele casării, judecată
cauzei a fost continuată, instanța rămânând învestită cu cererea înregistrată
la data de 24 martie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, al
cărui obiect este revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun.
Prin sentința civilă nr.
11250/2001 pronunțată în primul ciclu procesual, instanța a obligat pârâții să
lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din București, sector
2.
Fostul imobil situat
în București, avea o suprafață de teren de 2.110 mp astfel cum rezultă din
extrasele de carte funciară depuse la dosar.
Ulterior rămânerii
irevocabile a acestei hotărâri și anterior pronunțării recursului în anulare a
apărut un conflict între întinderea dreptului de proprietate recunoscut
reclamanților prin sentința pronunțată inițial de Judecătoria Sectorului 2
și un presupus titlu de proprietate deținut de S.N.S.P.A., care a demarat unele
lucrări de amenajare ale terenului revendicat.
În nici un moment,
reclamanții nu și-au delimitat obiectul cererii de chemare în judecată la
suprafața de teren de 999,28 mp astfel cât este întinderea dreptului de
administrare al S.N.S.P.A.
În aceste condiții
cererea de întregire formulată în anul 2007 este o cerere de lămurire a
cadrului procesual pasiv și nicidecum o modificare a obiectului cererii de
chemare în judecată.
Instanța de apel și
instanța de fond au înlăturat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. aplicabile
acestei cereri raportat la lipsa de diligență a reclamanților în a afla
toți deținătorii imobilului revendicat. Această motivare nu își găsește
aplicabilitatea în normele procedurale invocate și nu poate constitui un
argument pentru înlăturarea lor.
În raport de aceste
considerente, argumentele instanței de respingere a acțiunii în contradictoriu
cu Municipiul București și S.N.S.P.A. trebuie a fi înlăturate, urmând ca
suprafața de teren deținută de aceste intimate să urmeze calea firească a
acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
Față de cele de mai
sus aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 și pe cale de consecință a Legii nr. 10/2001
în privința imobilului deținut de aceste intimate este nelegală, instanța
putând să facă aplicabilitatea acestora prin nesocotirea dispozițiilor art. 132
C. proc. civ. aplicabile cererii formulată de reclamanți în anul 2007.
Recurenta pârâtă R.A.A.P.P.S.
a invocat critici care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
Instanța de apel a
interpretat greșit prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
potrivit cărora „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul
acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea
acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.
Astfel, intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuia să conducă automat la suspendarea acțiunii
în revendicare și soluționarea cererii potrivit legii speciale, astfel cum
corect a stabilit instanța de fond.
Imobilul în cauza,
respectiv construcția și terenul situate în București, au un regim juridic
special, în sensul ca a fost preluat în perioada ce intră sub incidența Legii nr.
10/2001.
Reclamanții au
formulat acțiune în revendicare ce a fost înregistrata pe rolul instanțelor
judecătorești în anul 1999.
În anul 2005,
ulterior intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceștia au formulat și
notificare în temeiul acestei legi speciale.
Până la momentul
actual, notificarea formulată nu a fost soluționată, având în vedere prezenta
cauză pe rolul instanțelor judecătorești.
Potrivit Deciziei nr.
33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „persoanele cărora le sunt
aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între
calea prevăzut de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materie”.
Problema tranșată de Decizia
nr. 33/2008 este cea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială,
și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și
Convenția europeană a drepturilor omului, fiind tranșata în favoarea legii
speciale.
Câtă vreme pentru
imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot
restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea
specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu
acesta.
Persoanele cărora le
sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta
între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în
materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.
Stabilirea unor
termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce
fac obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea
principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia
proprietății.
De asemenea,
persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita
acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul
securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. Numai
persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care,
din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să
utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în
revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu
bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către
chiriași.
La momentul sesizării
instanței de judecata, în anul 1999, erau aplicabile prevederile art. 25 din
Legea nr. 112/1995, care reglementa situația juridică a unor astfel de imobile.
Tribunalul a apreciat
în mod corect că reclamanții nu dispun de un „bun” în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În aceste condiții, dreptul invocat de aceștia ar
putea fi valorificat doar pe calea legii speciale; aceasta, deoarece R.A.A.P.P.S.
justifică un titlu valabil pentru ocuparea imobilului, respectiv, dreptul de
administrare constituit prin hotărârile de guvern ce au conferit acest drept.
În ceea ce privește
dispozițiile deciziei din recurs, în primul ciclu procesual, casarea a fost
dispusă pentru identificarea imobilului, pentru stabilirea valorii acestuia,
precum și pentru dezlegarea în drept a litigiului. Instanța de apel nu s-a
conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere nenumăratele
critici aduse rapoartelor de expertiză formulate în cauză, precum și a
solicitărilor completării probatoriului.
Recurentul
pârât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., a invocat motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat
următoarele:
În mod
greșit instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., în
condițiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile legilor
speciale.
Astfel,
în mod corect instanța de fond a reținut că în speță este aplicabilă Decizia în
interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat faptul ca
acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin care
s-au solicitat despăgubiri bănești sau restituirea în natură în temeiul art. 480
și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,
nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Prin
Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele
îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă
procedură decât cea instituită de legea specială.
Este,
așadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura
deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel,
prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se
rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut
expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe
între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin
urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce
condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin
echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca
principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu
prioritate sau în concurs cu legea specială.
Reclamanții
au formulat notificare și în baza Legii nr. 10/2001, recunoscând implicit
prioritatea legii speciale, iar în motivarea primei instanțe s-a reținut că imobilul
a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit
în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și
nu în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar intimații nu au declarat apel
împotriva acestei hotărâri, ceea ce confirmă o dată în plus ca înșiși
reclamanții au înțeles faptul ca legea aplicabilă în speță este legea
specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și în niciun caz dreptul comun.
Problema
dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi
și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ., a fost lămurită
prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De
altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală fusese
rezolvată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin
Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale,
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun
în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără
să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,
subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu
caracter special.
Prin
urmare, legea specială fiind aplicabilă și imobilelor preluate fără titlu
valabil, pentru instanțe a devenit obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C.
proc. civ., interpretarea instanței supreme în sensul arătat mai sus, și anume
că persoana îndreptățită nu are dreptul la opțiune intre procedura generală și
calea legii speciale.
Or,
reclamanții nu mai pot obține protecția aceluiași drept subiectiv pretins pe
altă cale, cea a dreptului comun, ci în baza legii speciale aplicabile. În caz
contrar, dacă s-ar accepta că reclamanții pot introduce oricând o acțiune în
revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr.
10/2001, fără a urma calea prevăzută de legea specială, ar însemnă că toate
aceste proceduri, termene și sancțiuni prevăzute de lege ar fi superflue. Or,
dispozițiile legale și mai ales, cele imperative din cuprinsul Legii nr. 10/2001,
trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu
produce nici un efect.
În
același timp, a considera că fostul proprietar poate revendica cu succes
imobilul oricând, în pofida legislației speciale care reglementează situația
juridică a acestuia, echivalează cu menținerea permanentă a insecurității
circuitului juridic civil. Or, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit în
mod constant că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității
dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care se impune a
fi respectat.
Totodată,
s-a apreciat că, întrucât dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile
preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea
consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii
acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, rezultă că
acțiunea în revendicare directă este inadmisibilă.
Recurenta
intervenientă A.D. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Decizia nr.
33/2008 a tranșat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege
specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea
internă și Convenția europeană a drepturilor omului. Câtă vreme pentru
imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot
restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea
specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu
acesta.
Persoanele
cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de
a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun
în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.
Stabilirea
unor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor
ce fac obiectul Legii 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea
principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia
proprietății.
Cu atât
mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot
exercita acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și
principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.
(Cauza Brumărescu contra României).
Hotărârea
recurată încălca dispozițiile imperative ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Problema ce trebuia rezolvată de către instanța de apel în soluționarea cererii
de apel era aceea a concursului dintre legea speciala (Legea nr. 10/2001) și
dreptul comun (acțiunea în revendicare). Pentru a soluționa aceasta problema,
instanța trebuia să decidă (motivat) cu privire la următoarele aspecte: dacă, odată
formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, mai poate continua judecata
în acțiunea în revendicare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001;
dacă procedura legii speciale - adică procedura de soluționare a notificării - poate
sau nu poate să fie suspendată de către instituția notificată la cererea
persoanei îndreptățite; dacă o asemenea suspendare a procedurii legii
speciale (în cazul în care poate fi dispusă) dă dreptul persoanei
îndreptățite să continue judecata în acțiunea în anulare.
Aceste
probleme trebuiau soluționate pentru a putea decide în privința temeiniciei
soluției de la fond, unde instanța considerase că dreptul invocat de către
reclama