ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1729/2015

Reclamanților li s-a restituit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, imobilul situat în București, încă de la data de 28 noiembrie 2002, deoarece trei instanțe, respectiv, judecătorie, tribunal și curte de apel, au constatat că imobilul revendicat de către reclamanți fusese preluat de către stat, fără titlu și au admis acțiunea în revendicare. Procurorul general al Românie, folosindu-se de dispozițiile art. 330 - 3304 C. proc. civ. în vigoare la momentul anului 2003, a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri judecătorești arătate la momentul prezentării istoricului cauzei. Curtea a observat că, la momentul la care procurorul general a formulat calea extraordinară de atac a recursului în anulare, C.E.D.O. pronunțase deja hotărârea din 28 octombrie 1999, în cauza Brumărescu împotriva României. Această hotărâre fusese publicată în M. Of. al României Partea I nr. 414 din 31 august 2000. Această precizare este importantă, deoarece C.E.D.O. reținea în speța menționată că „în perioada în care au avut loc evenimentele Procurorul General al României care nu era parte în proces, dispunea în virtutea art. 330 C. proc. civ. de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare”. C.E.D.O. constata că „în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând”. Aceeași instanță europeană sublinia că „admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea lucrului judecat”. În fine, Curtea de la Strasbourg conchidea că, „aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice, și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție a fost ignorat”. Curtea de apel a mai reținut că, la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție admitea recursul în anulare, retras de către procurorul general, dar continuat de către anumite părți (04 aprilie 2005), C. proc. civ. fusese modificat în sensul abrogării căii extraordinare de atac a recursului în anulare prin O.U.G. nr. 58/2003 tocmai pentru a se respecta de către Statul Român Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica instanței europene materializată, printre altele, în cauza Brumărescu împotriva României. Curtea de apel a precizat că aceste observații nu sunt făcute pentru a critica post factum modul în care procurorul general al României, instanța supremă și în ultimă instanță, Statul Român au înțeles să se raporteze la dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului, ci pentru a se conchide că, în limitele procesului soluționat irevocabil până la momentul admiterii recursului în anulare, reclamanților trebuie să li se dea câștig de cauză, pentru că, în acest mod, se înlătură, cel puțin parțial, încălcările dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O, ale căror victime au fost indubitabil reclamanții. Existența unei hotărâri irevocabile și a unui bun în patrimoniul reclamanților este o situație care, neputând fi contestată, obligă prezenta instanță să țină seama de jurisprudența C.E.D.O. și să pronunțe o hotărâre conformă cu această practică.

Trecând peste aspectele menționate mai sus, despre care s-a făcut vorbire, inclusiv în încheierea de ședință din data de 26 iunie 2014 când, aspectul legat de incidența celor stabilite în cauza Brumărescu împotriva României a fost soluționat în cadrul unui complet de divergență, Curtea a reținut că procesul pendinte are și anumite particularități, acesta fiind și motivul pentru care anterior s-a precizat că reclamanților trebuie să li se recunoască drepturile în limitele procesului soluționat irevocabil, până la momentul admiterii unei căi extraordinare de atac neconformă cu C.E.D.O. Aceste particularități derivă din faptul lărgirii cadrului procesual după desființarea hotărârilor judecătorești rămase irevocabile prin intermediul unei decizii pronunțate în cadrul recursului în anulare. Într-un fel trebuie tranșate raporturile juridice dintre părțile cu privire la care au existat hotărâri judecătorești irevocabile și în alt fel trebuie tranșate raporturile juridice care s-au născut ulterior anului 2005, când hotărârile judecătorești irevocabile au fost casate. Dacă pârâtul M.E.F., în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și intervenienta A.D. au fost părți în proces și au fost obligate prin hotărârile irevocabile casate, nu același lucru se poate susține despre pârâta S.N.S.P.A., care a fost introdusă în cauză abia în anul 2007.

În privința acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți în contradictoriu cu intimații pârâți M.F.P., Municipiul București, prin primarul general, R.A.A.P.P.S. și intimata intervenientă A.D., Curtea a reținut, după aproximativ 15 ani de la data introducerii acțiunii introductive, că, hotărârile irevocabile pronunțate anterior admiterii recursului în anulare erau corecte. Aceasta, deoarece rapoartele de expertiză întocmite în cauză, atât de către expertul topograf, cât și de către experții în specialitatea construcții civile și industriale, dovedesc fără niciun dubiu (aspect reținut și de către tribunal) că imobilul care a aparținut autorului reclamanților este identic cu imobilul deținut în administrare de către pârâta R.A.A.P.P.S. și închiriat către intervenienta A.D., cu excepția unei cabine de portar care datează dintr-o perioadă ulterioară preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Întrucât niciuna dintre expertizele efectuate anterior nu opinează diferit și întrucât zona respectivă era integral constituită din punct de vedere urbanistic încă de la momentul intrării imobilului în patrimoniul statului, curtea de apel a considerat, la fel ca prima instanță, că identitatea dintre o parte din imobilul preluat de la autorul reclamanților și imobilul deținut de către R.A.A.P.P.S. este indubitabil dovedită. Susținerile intimaților conform cărora ar exista anumite neclarități în legătură cu acte juridice situate la nivelul anilor 1911 și 1927 nu sunt susceptibile de a afecta soluția din prezenta cauză, atâta timp cât nu există niciun dubiu că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92 din anul 1950, de la G.G., care figura la poziția 3355 din anexa la decret. Toate relațiile de la instituțiile statului sunt în sensul arătat, astfel că, din moment ce G.G. cumpărase imobilul, prin act autentic, în anul 1940 și l-a înscris în cartea funciară, nu mai interesează aspecte de fapt sau de drept anterioare. Oricum, nici raportul de expertiză grafoscopică extrajudiciară, depus la dosar de către intervenienta accesorie și efectuat pe baza unor copii xerox eliberate de către Arhivele Naționale, luat ca atare și validat în integralitatea sa, nu demonstrează contrariul realității incontestabile conform căreia Statul a preluat de la autorul reclamanților imobilul în cauză. Dincolo de faptul că intimații nu și-au dovedit susținerile curtea a precizat că, deși prima instanță a respins acțiunea, în motivarea hotărârii s-a reținut identitatea dintre imobilul care a aparținut autorului reclamanților și imobilul revendicat de la pârâții M.F.P., respectiv R.A.A.P.P.S. De asemenea, în motivarea hotărârii primei instanțe s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare. Or, intimații nu au declarat apel împotriva hotărârii. Prin urmare, având în vedere toate cele arătate anterior, curtea a constatat că soluția corectă în speță era aceea de a se admite acțiunea în revendicare a imobilului administrat de către R.A.A.P.P.S. și deținut de către intervenienta A.D. Instanța de apel a considerat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a apreciat că dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 s-ar aplica acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, dar introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, este vorba despre o acțiune introdusă în anul 1999 (finalizată prin hotărâre irevocabilă desființată ca urmare a admiterii unui recurs în anulare) la care reclamanții nu au renunțat și care nu a fost suspendată. Formularea de către reclamanți, în anul 2005, după admiterea recursului în anulare, a unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, urmată de suspendarea procedurii pe legea specială, tocmai ca urmare a continuării judecății acțiunii în revendicare pe dreptul comun, sunt aspecte care impun o concluzie diametral opusă celei la care a ajuns prima instanță. Așadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu putea să împiedice cercetarea pe fond a unei acțiuni introdusă anterior, în legătură cu care partea a optat pentru continuarea judecății.

În privința acțiunii în revendicarea imobilului deținut de către pârâta S.N.S.P.A., curtea de apel a apreciat că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece, până în anul 2007, această pârâtă nu a fost chemată în judecată și nu a fost notificată în baza Legii nr. 10/ 2001 sau în baza altei legi de către reclamanți. Pârâta S.N.S.P.A. deținea parte din imobilul revendicat de către reclamanți încă din anul 1996, iar dreptul de proprietate al acesteia era intabulat în cartea funciară încă din anul 2000. Practic, la momentul introducerii acțiunii în revendicare și la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau și ar fi trebuit să cunoască faptul că S.N.S.P.A. deținea imobilul care a fost preluat abuziv de către stat de la autorul lor. Pârâta S.N.S.P.A. a fost introdusă în cauză, la cererea reclamanților, doar în anul 2007. Curtea de apel nu a analizat dacă lărgirea cadrului procesul după desființarea a trei hotărâri judecătorești irevocabile în cadrul unei căi extraordinare de atac, prin care s-a dispus și reluarea judecății începând cu prima instanță, este procedurală, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate de către părți. Totuși, curtea a reținut că nici hotărârile judecătorești pronunțate anterior admiterii recursului în anulare, nici decizia pronunțată în cadrul acestei căi extraordinare de atac nu pot constitui argumente pentru a aduce atingere dreptului de proprietate al unui terț. După anul 2007, când pârâta S.N.S.P.A. a pierdut calitatea de terț, fiind introdusă în proces, instanța de fond era obligată să aplice legea în vigoare la momentul respectiv, ceea ce a și făcut. Aserțiunile primei instanțe, conform cărora, în raporturile cu pârâta S.N.S.P.A., devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, sunt corecte din punct de vedere juridic. Reclamanții nu pot imputa statului lipsa lor de diligență în a afla toți deținătorii imobilului revendicat, în condițiile în care acest aspect era de notorietate și putea fi descoperit prin simpla vizitare a zonei în care se află imobilul preluat abuziv de la autorul lor. Incidența cauzei Brumărescu în speță nu înseamnă că persoanele fizice sau juridice care nu au avut legătură cu procesul soluționat irevocabil anterior admiterii unei căi extraordinare de atac neconforme cu C.E.D.O, pot fi private de dreptul de proprietate pentru care dețin un titlu neatacat și nedesființat până în prezent. De altfel, în paragraful 69 al hotărârii pronunțate în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea de la Strasbourg la notă de faptul că dreptul reclamantului asupra apartamentului este contestat de un terț intervenient, dar ”reamintește totuși că procedura inițiată de reclamant împotriva Statului Român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor acestor părți”. Prin urmare, soluția primei instanțe trebuie menținută în privința pârâtei S.N.S.P.A. De asemenea, soluția primei instanțe se impune a fi menținută în privința Municipiului București, prin Primarul General, și în privința celor dispuse cu privire la onorariile experților.

Având în vedere toate cele arătate anterior, curtea a admis apelul, a schimbat în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și intervenienta accesorie A.D. Curtea a obligat pârâții menționați și intervenienta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fișei corpului de proprietate al imobilului) și corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum este identificat de către expertul B.C. în răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză aflat la filele 168-175 din Dosarul nr. 8452/3/2007, în anexa nr. 4, care conține fișa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5 și 6 care conțin planuri de situație scara 1:500 și individualizează prin hașurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică suprafața de teren delimitată de pct. 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28, 27, 22, 23, 24, 25, 26. Curtea a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta A.D. Curtea a mai precizat că clădirea C2, care este o cabină de pază în suprafață de 6,66 mp, identificată în anexa nr. 5 aflată la fila 174 din Dosarul nr. 8452/3/2007 al Tribunalului București, nu a fost restituită, deoarece este ulterioară anului preluării imobilului de către stat iar, în măsura în care nu se poate ridica, va trebui să facă obiectul unui raport juridic de accesiune, care nu a fost dedus judecății în primă instanță de către reclamanți, astfel că nu poate fi discutat direct în apel. De asemenea, Curtea a precizat că, deși în raportul de expertiză întocmit de expertul ing. Ș.G., se vorbește despre o construcție C3, terminologia folosită de către expert este improprie, din moment ce respectiva „construcție” reprezintă de fapt accesul în construcția C1, fiind parte integrantă din aceasta încă de la momentul edificării, și anume anul 1900. De altfel, acest lucru rezultă fără dubiu din concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară aflat la fila 228 din vol. I al Dosarului Curții de apel nr. 1889/2/2013. Având în vedere că în fața primei instanțe a fost admisă cererea de intervenție accesorie, ca urmare a respingerii pretențiilor în contradictoriu cu partea în favoarea căreia s-a intervenit și, ținând seama de faptul că prin prezentul apel, respectiva parte a căzut în pretenții, Curtea a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta A.D. Împotriva Deciziei nr. 287/A din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții G.E.G.E. și G.G.L.G., pârâții R.A.A.P.P.S., Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului București și intervenienta A.D. Recurenții reclamanți G.E.G.E. și G.G.L.G. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că decizia instanței de apel cu privire la nerestituirea părții din imobil deținut de S.N.S.P.A. și Municipiul București este netemeinică și nelegală. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, față de modalitatea în care s-a stabilit cadrul procesual, prin indicarea de către R.A.A.P.P.S. a titularului dreptului ca fiind M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, întrucât aceasta pârât avea doar un drept de administrare asupra imobilului, instanța nu poate argumenta respingerea acțiunii pe considerentul lipsei de diligentă din partea reclamanților, în condițiile în care titularul dreptului a fost indicat de către o instituție a statului ca fiind însăși Statul Român. Pe de altă parte, în baza hotărârii irevocabile, reclamanții au devenit proprietarii imobilului în litigiu, iar în baza prerogativelor conferite de dreptul lor de proprietate, au notificat S.N.S.P.A., prin somația din 16 mai 2003 trimisă prin B.E.J.A. „B., R. și B.”, cu privire la încetarea oricărei lucrări sau amenajări asupra proprietății lor, la momentul la care au observat că asupra unei părți din terenul aferent imobilului revendicat se realizau lucrări de amenajare a parcării. După acesta corespondență, a fost promovat și soluționat recursul în anulare, făcând de prisos orice efort al reclamanților de a clarifica situația juridică a imobilului în sensul stabilirii întinderii dreptului lor de proprietate în raport de soluția pronunțată, de actele de proprietate și titlul S.N.S.P.A. În acest context, cererea de introduce în cauză a S.N.S.P.A. a fost posibilă doar în anul 2007, când reclamanții au luat la cunoștință despre faptul că această instituție ar deține un presupus titlu de proprietatea asupra unei suprafețe de teren de 983 mp și construcția aflată pe acesta. Totodată, în cauză, instanța trebuia să facă aplicarea principiilor unei acțiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, respectiv cele privind conflictul între titlul reclamanților și titlul pârâților-intimați S.N.S.P.A. și R.A.P.P.S. asupra terenului revendicat, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel a constatat că Tribunalul, în mod eronat, a apreciat „că reclamanții nu dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (pag. 7 din sentința nr. 2282 din 14 decembrie 2012). S.N.S.P.A. avea posibilitatea invocării regulilor în materia accesiunii imobiliare artificiale asupra construcțiilor edificate, iar pe cale separată putea formula pretenții pentru lucrările de parcare. Recurenții reclamanți fac referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la hotărârile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Păduraru contra României și Atanasiu și alții contra României, arătând, în acest context, că, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamanții nu aveau „un bun actual”, însă aveau cel puțin „o speranță legitimă”, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naționalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern (C. civ. și Constituția), fapt ce a justificat formularea acțiunii în revendicare. Recurenții mai susțin că în mod greșit instanța de apel a diferențiat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, în raport de momentul depunerii cererii precizatoare, respectiv anul 2007. În ceea ce privește cererea de întregire a cadrului procesual, procedura civilă distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. În doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt, iar din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. În speță, față de limitele casării, cererea formulată de către reclamanți, în al doilea ciclu procesual, nu poate fi considerată a fi decât o cerere precizatoare, iar nu completatoare, pentru ca în cauză să fie incidente dispozițiile legale la data formulării precizării. Prin prisma formulării cererii precizatoare necesară față de motivele casării, judecată cauzei a fost continuată, instanța rămânând învestită cu cererea înregistrată la data de 24 martie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, al cărui obiect este revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun. Prin sentința civilă nr. 11250/2001 pronunțată în primul ciclu procesual, instanța a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din București, sector 2. Fostul imobil situat în București, avea o suprafață de teren de 2.110 mp astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosar. Ulterior rămânerii irevocabile a acestei hotărâri și anterior pronunțării recursului în anulare a apărut un conflict între întinderea dreptului de proprietate recunoscut reclamanților prin sentința pronunțată inițial de Judecătoria Sectorului 2 și un presupus titlu de proprietate deținut de S.N.S.P.A., care a demarat unele lucrări de amenajare ale terenului revendicat. În nici un moment, reclamanții nu și-au delimitat obiectul cererii de chemare în judecată la suprafața de teren de 999,28 mp astfel cât este întinderea dreptului de administrare al S.N.S.P.A. În aceste condiții cererea de întregire formulată în anul 2007 este o cerere de lămurire a cadrului procesual pasiv și nicidecum o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată. Instanța de apel și instanța de fond au înlăturat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. aplicabile acestei cereri raportat la lipsa de diligență a reclamanților în a afla toți deținătorii imobilului revendicat. Această motivare nu își găsește aplicabilitatea în normele procedurale invocate și nu poate constitui un argument pentru înlăturarea lor. În raport de aceste considerente, argumentele instanței de respingere a acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București și S.N.S.P.A. trebuie a fi înlăturate, urmând ca suprafața de teren deținută de aceste intimate să urmeze calea firească a acțiunii în revendicare pe dreptul comun. Față de cele de mai sus aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 și pe cale de consecință a Legii nr. 10/2001 în privința imobilului deținut de aceste intimate este nelegală, instanța putând să facă aplicabilitatea acestora prin nesocotirea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. aplicabile cererii formulată de reclamanți în anul 2007. Recurenta pârâtă R.A.A.P.P.S. a invocat critici care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele: Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuia să conducă automat la suspendarea acțiunii în revendicare și soluționarea cererii potrivit legii speciale, astfel cum corect a stabilit instanța de fond. Imobilul în cauza, respectiv construcția și terenul situate în București, au un regim juridic special, în sensul ca a fost preluat în perioada ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Reclamanții au formulat acțiune în revendicare ce a fost înregistrata pe rolul instanțelor judecătorești în anul 1999. În anul 2005, ulterior intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceștia au formulat și notificare în temeiul acestei legi speciale. Până la momentul actual, notificarea formulată nu a fost soluționată, având în vedere prezenta cauză pe rolul instanțelor judecătorești. Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzut de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materie”. Problema tranșată de Decizia nr. 33/2008 este cea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, fiind tranșata în favoarea legii speciale. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ. Stabilirea unor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. De asemenea, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. La momentul sesizării instanței de judecata, în anul 1999, erau aplicabile prevederile art. 25 din Legea nr. 112/1995, care reglementa situația juridică a unor astfel de imobile. Tribunalul a apreciat în mod corect că reclamanții nu dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În aceste condiții, dreptul invocat de aceștia ar putea fi valorificat doar pe calea legii speciale; aceasta, deoarece R.A.A.P.P.S. justifică un titlu valabil pentru ocuparea imobilului, respectiv, dreptul de administrare constituit prin hotărârile de guvern ce au conferit acest drept. În ceea ce privește dispozițiile deciziei din recurs, în primul ciclu procesual, casarea a fost dispusă pentru identificarea imobilului, pentru stabilirea valorii acestuia, precum și pentru dezlegarea în drept a litigiului. Instanța de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere nenumăratele critici aduse rapoartelor de expertiză formulate în cauză, precum și a solicitărilor completării probatoriului. Recurentul pârât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele: În mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., în condițiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale. Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că în speță este aplicabilă Decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat faptul ca acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin care s-au solicitat despăgubiri bănești sau restituirea în natură în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este, așadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Astfel, prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Reclamanții au formulat notificare și în baza Legii nr. 10/2001, recunoscând implicit prioritatea legii speciale, iar în motivarea primei instanțe s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar intimații nu au declarat apel împotriva acestei hotărâri, ceea ce confirmă o dată în plus ca înșiși reclamanții au înțeles faptul ca legea aplicabilă în speță este legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și în niciun caz dreptul comun. Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ., a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală fusese rezolvată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Prin urmare, legea specială fiind aplicabilă și imobilelor preluate fără titlu valabil, pentru instanțe a devenit obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., interpretarea instanței supreme în sensul arătat mai sus, și anume că persoana îndreptățită nu are dreptul la opțiune intre procedura generală și calea legii speciale. Or, reclamanții nu mai pot obține protecția aceluiași drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului comun, ci în baza legii speciale aplicabile. În caz contrar, dacă s-ar accepta că reclamanții pot introduce oricând o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzută de legea specială, ar însemnă că toate aceste proceduri, termene și sancțiuni prevăzute de lege ar fi superflue. Or, dispozițiile legale și mai ales, cele imperative din cuprinsul Legii nr. 10/2001, trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect. În același timp, a considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislației speciale care reglementează situația juridică a acestuia, echivalează cu menținerea permanentă a insecurității circuitului juridic civil. Or, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit în mod constant că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care se impune a fi respectat. Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, rezultă că acțiunea în revendicare directă este inadmisibilă. Recurenta intervenientă A.D. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele: Decizia nr. 33/2008 a tranșat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Stabilirea unor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României). Hotărârea recurată încălca dispozițiile imperative ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Problema ce trebuia rezolvată de către instanța de apel în soluționarea cererii de apel era aceea a concursului dintre legea speciala (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun (acțiunea în revendicare). Pentru a soluționa aceasta problema, instanța trebuia să decidă (motivat) cu privire la următoarele aspecte: dacă, odată formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, mai poate continua judecata în acțiunea în revendicare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; dacă procedura legii speciale - adică procedura de soluționare a notificării - poate sau nu poate să fie suspendată de către instituția notificată la cererea persoanei îndreptățite; dacă o asemenea suspendare a procedurii legii speciale (în cazul în care poate fi dispusă) dă dreptul persoanei îndreptățite să continue judecata în acțiunea în anulare. Aceste probleme trebuiau soluționate pentru a putea decide în privința temeiniciei soluției de la fond, unde instanța considerase că dreptul invocat de către reclama