ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 17 iunie 1998 D.N., cetățean român, domiciliat în S.U.A., prin intermediul numitului V.A.V., a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i restituie în deplină proprietate apartamentul nr. 3 situat în București, bun trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974 și să fie desființată Hotărârea nr. 1480 din 18 mai 1998 dată de Comisia municipală București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care, pentru același imobil, reclamantului i s-au oferit despăgubiri în sumă de 70.494.502 lei.

Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 13.834 din 11 octombrie 1999, a respins acțiunea reclamantului D.N. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantul D.N. a fost admis de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 582/A din 6 martie 2000, a desființat hotărârea judecătoriei și a reținut cauza la tribunal, instanță competentă în raport de valoarea imobilului revendicat, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare la acea dată. Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 3138 din 10 octombrie 2000, a respins ca tardiv recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

În rejudecare, la data de 9 ianuarie 2001, reclamantul D.N. și-a completat acțiunea introductivă de instanță în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, și pe numiții A.D.C.L. și A.L. pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1182 din 20 decembrie 1996 pe care l-au încheiat cu Primăria Municipiului București cu referire la imobilul litigios și pentru a se dispune repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 628 F din 24 septembrie 2001, a anulat acțiunea reclamantului D.N. urmare a admiterii excepției lipsei calității de reprezentant al numitului V.A.V., soluție ce a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 205 A din 24 aprilie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut următoarele: cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17 iunie 1998, fiind semnată pentru reclamant de avocat P.I.M., împuternicirea avocațială fiind perfectată la 1 iulie 1998; interpretând dispozițiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ., instanțele au reținut că la data de 20 iunie 1997, prin procura autentificată sub nr. 640, reclamantul D.N. a împuternicit pe numitul V.A. să-l reprezinte în fața organelor de stat (administrative și instanțe judecătorești) în vederea administrării bunurilor pe care reclamantul le deține pe teritoriul României, procură din care nu rezultă exercițiul dreptului de chemare în judecată; în lipsa unei procure speciale, numitul V.A.

nu are calitatea de reprezentant pentru exercițiul actelor de dispoziție. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confirmat soluția tribunalului de anulare a acțiunii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.N., prin V.A.V., care a reproșat instanțelor că au dat o eronată interpretare și au aplicat greșit prevederile art. 68 alin. (1), și art. 69 alin. (2) C. proc. civ., precum și art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind exercițiul activității de avocat. Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed: Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., „părțile pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar”, iar în conformitate cu art. 68 alin. (1) din același cod, „procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”.

Reprezentarea desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte procedurale în numele și în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituție nu este, uneori, considerată ca având un caracter pur procedural. Actele de procedură îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra persoane reprezentate. Legislația noastră procesuală cunoaște două forme principale ale reprezentării judiciare: reprezentarea legală sau necesară și reprezentarea convențională sau voluntară. În ceea ce privește reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice, atât doctrina, cât și jurisprudența sunt unanime în sensul că instituția ia naștere în temeiul unei convenții de mandat, între partea litigantă și un terț care acceptă să o reprezinte pe aceasta în proces.

În dreptul nostru, reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice nu este obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă. Fiindu-i aplicabile dispozițiile ce reglementează contractul de mandat, reprezentarea judiciară convențională, atunci când ea nu se realizează prin intermediul unui avocat, se constată printr-un act scris, care se numește procură și în care se enumeră actele juridice ce urmează să îndeplinească mandatarul în numele mandantului, precum și puterile ce-i sunt conferite. Întrucât s-a demonstrat că sunt aplicabile prevederile legale referitoare la contractul de mandat, speța dedusă recursului de față pune în discuție situația reglementată de art. 1546 C. civ. referitoare la actele îndeplinite de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite ori în afară de limitele mandatului.

Regula este că atare acte nu obligă pe mandant față de terți sau față de organele de stat unde s-a urmărit reprezentarea (administrative ori judiciare), afară numai dacă mandantul nu le-a ratificat expres sau tacit. În cauză, este adevărat că acțiunea în revendicare promovată la data de 17 iunie 1998 a fost introdusă din inițiativa mandatarului V.A.V. fără ca acesta să aibă din partea reclamantului o procură (mandat) specială pentru exercițiul actelor de dispoziție, după cum la fel de adevărat este că procura nr. 640 din 20 iunie 1997 (fila 8 dosar judecătorie) și ea ulterioară acțiunii, nu conferea mandatarului decât puteri limitate, referitoare la actele de administrare sau conservare cu privire la bunurile mobile și imobile ale reclamantului, aflate pe teritoriul României.

Numai că, în fața instanței de apel (filele 29-30) mandatarul V.A.V. a depus procura autentificată la data de 11 ianuarie 2002 de autoritățile competente ale Statului Connecticut, Greenwich, Districtul Fairfield, act tradus și legalizat sub nr. 1821 din 19 februarie 2002 de B.N.P. E.M.N.Ț., prin care reclamantul N.D. îl împuternicea pe mandatarul V.A.V. „ca în numele meu și pentru mine să mă reprezinte în fața instanțelor judecătorești de orice grad cu depline puteri pentru a formula și susține orice acțiune pentru revendicarea imobilului situat în București, imobil al cărui proprietar am fost până la data de 18 iunie 1978 când acesta a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 976 din 19 iunie 1978 în baza Decretului nr. 223/1974”.

Printre alte împuternici date de reclamant, mandatarului i s-a conferit și dreptul „de a uza de orice căi de atac”. Chiar dacă nu precizează expres, din interpretarea procurii, se constată că reclamantul confirmă, în mod tacit, promovarea și susținerea de către mandatar a prezentei acțiuni în justiție, odată ce, prin procura citată, el își manifestă în mod neîndoielnic voința de a revendica în justiție nemișcătorul, iar formalitățile pe care le implică litigiul să fie întreprinse de mandatarul V.A.V., care, la data de 17 iunie 1998, a promovat prezenta acțiune în afara limitelor unui mandat special, precum și cu depășirea primului mandat dat de reclamant doar pentru administrarea și conservarea bunurilor sale.

Întrucât este de aplicat principiul conform căruia ratificarea valorează mandat ( ratihabitio mandato aequiparatur ), se constată că greșit instanțele au anulat acțiunea reclamantului pentru lipsa calității de reprezentant al mandatarului V.A.V., motiv pentru care se va admite recursul, se vor casa hotărârile date în cauză cu consecința reluării judecății de la prima zi de înfățișare. Deoarece reclamantul și-a prețuit prin acțiune bunul revendicat la suma de 600.000.000 lei, sunt incidente prevederile art. 725 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ., așa încât va fi investită Judecătoria sectorului 2 București cu rejudecarea procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul N.D. împotriva deciziei nr. 205/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 628/F din 24 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și trimite cauza, spre competentă rejudecare, la Judecătoria sectorului 2 București, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.