ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6900/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 1995 reclamanții: C.N.I.; C.N.V. și C.P.F. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. Ulterior, printr-o petiție formulată la 30 mai 1957 H.M., H.A., V.L. și V.V. au intervenit în cauză în interesul pârâtului invocând calitatea lor de chiriași, deținători ai unor apartamente situate în imobilul revendicat și solicitând respingerea acțiunii. Cereri de intervenție în interesul pârâtului au fost de asemenea formulate la 5 decembrie 1997 de către C.E.; R.V.

și R.D. și la 3 aprilie 1998 de către C.F., C.M. și C.B. Distinct de acestea, la data de 5 decembrie 1997, M.N., având de asemenea calitatea de chiriaș al unui apartament situat în imobilul aflat în litigiu, a formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care, în esență, a solicitat anularea formelor de indisponibilizare a respectivului imobil dispuse de instanță la cererea reclamanților. Acțiunea a fost inițial admisă prin sentința civilă nr. 11147 din 3 iulie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, hotărâre care ulterior a fost desființată prin decizia nr. 712 A din 10 martie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. În consecință, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței mai întâi sesizate unde a fost înregistrată cu numărul 6692/1999.

Prin sentința nr. 359 din 10 ianuarie 2000 Judecătoria sectorului 1 București, având în vedere valoarea imobilului, a declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul București. Cauza a fost înregistrată la Secția a V-a civilă a Tribunalului București cu nr. 624/2000, iar la 5 aprilie 2000 reclamanții au precizat că acțiunea lor este o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți alături de Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General și a acelora dintre foștii chiriași care, cu rea-credință au cumpărat apartamentele nr. 4 și 7 din imobil și anume: C.N., C.M.

și C.V. pe de o parte și respectiv C.A. și C.C. pe de altă parte. O altă precizare făcută cu același prilej a fost în sensul că nu formau obiect al revendicării apartamentele 1 A, 6, 8, 9, 10 și 11 care fuseseră înstrăinate de autorul reclamanților. Prin sentința civilă nr. 568 din 13 septembrie 2000 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților. Prin decizia nr. 49 A din 1 februarie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a desființat hotărârea primei instanței și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 580/2003 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de intervenientul M.G.

împotriva deciziei nr. 49 A din 1 februarie 2000 a Curții de Apel București. În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3828/2003. La termenul de la 24 ianuarie 2005 reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că înțeleg să-și restrângă cererea în revendicare numai cu privire la apartamentele 4 și 7 în contradictoriu cu pârâții C.N., C.M., C.A. și C.C., renunțând la judecată în contradictoriu cu ceilalți pârâți. În cererea precizatoare reclamanții au arătat că restul imobilului le-a fost restituit prin sentința civilă nr. 620/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 711/2000 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1103/2001 a Curții Supreme de Justiție și de asemenea, prin Dispoziția nr. 330 din 20 mai 2002 a Primarului General al Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001.

Fiind astfel investit, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 90 din 7 februarie 2005, a admis, astfel cum a fost restrânsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții C.N.I.; C.V.N.V.; C.P.F. și continuată pentru cei din urmă de C.I. și C.N.M. și în consecință: A obligat pe pârâții: C.N., C.M. și C.V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 situat în București. A obligat pe pârâții C.A. și C.C. să lase reclamanților în deplină libertate proprietate și posesie apartamentul nr. 7 situat în București. A luat act de renunțarea reclamanților la judecata acțiunii în revendicare privind celelalte apartamente, și în consecință: A respins cererile de intervenție în interesul Consiliului General al Municipiului București formulate de intervenienții V.L., V.V., H.M., H.A., C.E., R.V., R.D., C.F., C.M., C.B.; C.P.

și C.F. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.G. A respins acțiunea în revendicare formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26592 din 23 iulie 1928 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, F.N.C. și N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren viran situat în București, în suprafață de 321 mp. Prin sentința civilă nr. 84 din 22 noiembrie 1948 terenul astfel cumpărat și construcția edificată ulterior pe acesta s-a partajat conform tranzacției celor doi soți.

În cadrul partajului F.C. a primit apartamentul 6, garsoniera nr. 11, camera de serviciu, iar C.N. restul imobilului, între acestea din urmă și apartamentele 4 și 7 ce formează obiectul acțiunii în revendicare în prezenta cauză. Instanța de fond a mai reținut că potrivit certificatelor de moștenitor nr. 570 din 22 martie 1995 și nr. 997 din 26 noiembrie 1986 reclamanții au probat calitatea lor procesuală activă, iar cu privire la imobil, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, autorul reclamanților fiind exceptat de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, act normativ, de altfel, neconstituțional. Acceptând că și titlurile de proprietate invocate de pârâți sunt valabil încheiate și constatând că titlul reclamanților și cel al pârâților provine de la autori diferiți, instanța de fond a dat preferință titlului reclamanților care provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul pârâților care provine de la un neproprietar.

Pe de altă parte, chiar acceptând contrariul, instanța de fond a apreciat că probatoriul administrat dovedește reaua-credință a pârâților care au ignorat demersurile făcute de reclamanți pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu. Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel pârâții: C.N., C.M., C.V., C.A. și C.C., apel înregistrat pe rolul Secției a IV-a Civilă de la Curtea de Apel București sub nr. 19257/2/2005 (nr. vechi 2024/2005).

La termenul de judecată de la 24 mai 2005, apelanții-pârâți au formulat o completare a motivelor de apel cu un motiv pretins de ordine publică, respectiv excepția tardivității completării acțiunii introductive, susținându-se și prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții-intimați au chemat în judecată un singur pârât, respectiv Consiliul Local al Municipiului București, lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză ca pârâți a apelanților de astăzi având loc în al doilea ciclu procesual după desființarea sentinței civile nr. 11147 din 3 iulie 1998. Or, potrivit art. 132 C. proc. civ., completarea cererii introductive este posibilă numai până la prima zi de înfățișare, neavând relevanță faptul că în urma controlului judiciar în căile de atac, instanțele superioare au decis reluarea judecății, hotărârile din căile de atac având ca premisă instrumentarea dosarului, inclusiv sub aspectul parcurgerii tuturor termenelor procedurale în dosar.

Prin decizia civilă nr. 604 din 18 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardive motivele de apel depuse în ședința publică de la 24 mai 2006 și a respins ca nefondat apelul formulat de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. motivele de apel pot fi depuse până cel târziu la prima zi de înfățișare. Conform art. 134 din același cod, este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii. În cauză s-a apreciat de către instanță că prima zi de înfățișare a fost la termenul de judecată de la 8 februarie 2006, în accepțiunea art. 134 C. proc.

civ., ori depunerea motivelor suplimentare la data de 24 mai 2006 este peste termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții C.N., C.M., C.V., C.A. și C.C. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Susțin astfel că în mod greșit instanța de apel a reținut că motivele suplimentare de apel depuse în ședința publică de la 24 mai 2006 au fost tardiv formulate, în condițiile în care reclamanții i-au chemat în judecată în al doilea ciclu procesual după desființarea sentinței civile nr. 11147 din 3 iulie 1998, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. (pct. 5 al art. 304). În cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., pârâții-recurenți susțin că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Deși instanța reține nevalabilitatea titlului satului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în cuprinsul aceleiași decizii instanța reține că titlul este valabil, dar a fost greșit aplicat prin prisma calității de avocat a autorului reclamanților. Prin cel de al treilea motiv întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâții susțin că instanța a reținut nevalabilitatea titlului lor, încălcând autoritatea de lucru judecat în raport de decizia nr. 907 din 1 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat valabilitatea titlului lor. Mai susțin că soluția instanței de apel ca și a instanței de fond sunt greșite, în condițiile în care au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, bună-credință ce îi pune la adăpost de orice acțiune în revendicare formulată de fostul proprietar pentru imobilul în discuție.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică, aceasta nu poate fi primită. Conform dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., motivele de apel pot fi depuse până cel târziu la prima zi de înfățișare. Potrivit art. 134 din același cod, este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii. În speță, primul termen în apel a fost la 23 noiembrie 2005 când cauza s-a amânat fiind formulată o cerere pentru lipsă de apărare de către apelantul-pârât, iar motivele inițiale au fost depuse la 8 februarie 2006. La acest termen, procedura cu toate părțile a fost legal îndeplinită și s-a discutat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, la acest moment existând „prima zi de înfățișare” în accepțiunea art. 134 C. proc.

civ. Ulterior, cauza a mai avut un termen la 12 aprilie 2006, când s-au depus înscrisuri și s-a acordat termen pentru a se cunoaște conținutul acestora. Motivele suplimentare de apel au fost depuse la 24 mai 2006, peste termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ. așa cum în mod just a reținut instanța de apel. Susținerea recurenților-pârâți că motivele suplimentare de apel vizează un motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat și peste termen, în mod corect a fost înlăturată de instanță întrucât problema pusă în discuție nu este de ordine publică, ci o nulitate relativă ce trebuia invocată în condițiile art. 108 alin. (2) și (3) C. proc. civ., ceea ce pârâții nu au făcut. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nici acesta nu poate fi primit. Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speță, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care s-a sprijinit decizia judecătorilor, ele cuprinzând ample considerente ce au condus la pronunțarea hotărârii. Instanța de apel, sub aspectul legalității preluării imobilului de către stat, a motivat de ce Decretul nr. 92/1950 nu constituie o modalitate de preluare care să creeze în favoarea statului un titlu de proprietate, întrucât acest decret era în contradicție cu dispozițiile constituționale în vigoare la momentul adoptării sale, dar și cu dispozițiile legii organice, art. 480 C. civ., ce reglementau transmisiunea proprietății imobiliare, precum și cu dispozițiile pactelor și tratatelor internaționale la care România era parte.

Faptul că instanța s-a referit în motivare și la nelegalitatea măsurii naționalizării prin încălcarea art. II din decretul menționat întrucât autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, nu este de natură a concluziona în sensul existenței unei contrarietăți între considerentele hotărârii. Referitor la cel de al treilea motiv de recurs, nici acesta nu poate fi primit. Conform art. 1201 C. civ. „ este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Rezultă, așadar, că autoritatea lucrului judecat este condiționată de tripla identitate a celor trei elemente: obiect, cauză și părți.

În speță, nu există autoritate de lucru judecat în raport de decizia nr. 907 din 1 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV- civilă, așa cum susțin recurenții-pârâți, întrucât nu există identitate de obiect, cauză (temei juridic) și părți. Prin menționata decizie a fost respinsă irevocabil acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții C.N. și C.A. reținându-se calitatea lor de cumpărători de bună-credință. În prezenta cauză instanța nu a analizat din nou valabilitatea titlului pârâților așa cum susțin aceștia în dezvoltarea motivului de recurs analizat, ci doar a comparat titlurile părților în cadrul acțiunii în revendicare.

Buna-credință invocată de pârâți nu produce consecințe juridice în cadrul cumpărării titlurilor de proprietate, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care consacră valabilitatea actelor de înștiințare încheiate cu bună-credință de chiriașii-cumpărători neputând fi interpretate în sensul că ar statua o forță juridică superioară respectivelor acte, în raport cu cele deținute de către foștii proprietari anterior preluării imobilelor în mod abuziv de către stat, incidența art. 46 din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cel ce a cumpărat de la stat limitându-se exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără să modifice principiile comparării titlurilor.

În speță, în cadrul acțiunii în revendicare ambele părți au produs titluri de proprietate, instanța arătând preferință titlului reclamanților care provenind de la adevăratul proprietar este mai bine caracterizat. Drept urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și urmează a fi respins în consecință în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.M., C.N., C.V., C.A., C.C. împotriva deciziei nr. 604 din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2007.