ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.667 din 12.03.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat intimații-reclamanți T.V.și T.A., reprezentați de avocat M.C., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, reprezentați de consilier juridic O.O., R.A., personal și asistată de avocat G.P. Procedura completă. Avocat G.P. depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 1.322.300 lei și timbru judiciar de 30.000 lei. Curtea, luând act că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul părților pe motivele de recurs în anulare.

Reprezentanta Ministerului Public a susținut recursul în anulare și a pus concluzii de admitere a acestuia. Avocat M.C. a solicitat admiterea recursului în anulare pentru motivele dezvoltate în scris. Consilier juridic O.O. a solicitat, de asemenea, admiterea recursului în anulare. Avocat G.P. a solicitat respingerea recursului în anulare. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8.02.1999, reclamanții T.V.și T.A. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și R.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2000 din 16.10.1997 încheiat între pârâți și să fie obligată pârâta R.A.

să restituie reclamanților imobilul. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că, prin sentința civilă nr.9109 din 9.10.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, s-a admis acțiunea în revendicare privind imobilul situat în București, str.Fuiorului nr.7, bloc H 17 sc.C et.2 ap.51 sector 3 și pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie. Au mai arătat reclamanții că, deși litigiul privind acțiunea în revendicare se afla în curs de soluționare, pârâtul Consiliul General al Municipiului București a vândut imobilul, încălcând prevederile H.G. nr.11/1997. Prin sentința civilă nr.13077 din 30.11.1999, Judecătoria Sectorului 3 a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2000 din 16.10.1997, a obligat pe pârâta R.A.

să restituie reclamanților proprietatea imobilului și a constatat aplicabilitatea O.U.G. nr.40/1999, în sensul redobândirii calității de chiriaș a pârâtei. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Municipiul București reprezentat prin Primarul general, și R.A.. Apelurile au fost respinse de Tribunalul București – Secția a III-a civilă prin decizia nr.3841 din 23.11.2002 care, răspunzând motivelor de apel invocate, a reținut neîndeplinirea de către apelantul Municipiul București a obligației de a suspenda vânzarea apartamentului către coapelantă la 8.08.1997, când i s-a comunicat citația și copia acțiunii în revendicare introdusă de intimații reclamanți și a reținut că acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare este o acțiune în realizare și nu una în constatarea dreptului în sensul art.111 C.proc.civ.

S-a mai reținut că instanța a admis acțiunea în limitele cerute și nu a acordat „plus petit” iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat între apelanți a fraudat legea, ambele părți fiind de rea credință. Pârâții Municipiul București, prin Primarul general, și R.A. au atacat cu recurs hotărârea instanței de apel. Prin decizia nr.667 din 12.03.2001, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia atacată și în fond a respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul București împotriva sentinței civile nr.13077/1999 a Judecătoriei Sectorului 3 și a admis apelul formulat de R.A. împotriva aceleași sentințe, pe care a schimbat-o în tot și pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Recursul pârâtului Municipiul București a fost admis cu motivarea că acesta și-a invocat propria lipsă de calitate procesuală, luând în considerare că la instanța de fond a figurat ca pârât Consiliul General al Municipiului București, iar apelul a fost declarat de Municipiul București, instanța nefăcând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr.69/1991. Cu referire la recursul pârâtei R.A., curtea de apel a reținut în considerentele deciziei că pârâta recurentă a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ea nu și-a putut de seama de lipsa calității de proprietar a transmițătorului cu titlu oneros și nu există nici o dovadă că ar fi fost notificată de reclamanții intimați anterior încheierii contractului.

Pretinsa fraudare a legii constând în încălcarea prevederilor art.1 alin.6 din H.G. nt.11/1997, care dispune suspendarea de drept a vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor introduse de proprietari în instanță, nu are suport legal. Aceasta pentru că nerespectarea dispozițiilor evocate are drept consecință o unică sancțiune, aceea prevăzută în art.13 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, de obligare la repararea integrală a prejudiciului de către conducătorii sau salariații comisiilor locale sau județene, culpabili de încălcarea dispoziției legale amintite.

Se mai arată în motivarea deciziei curții de apel că din interpretarea prevederilor art.966 și 968 C.civ.privitoare la cauza actului juridic, ca element de validitate al acestuia, și ale Legii nr.112/1995, precum și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, rezultă că pentru existența nulității absolute a unui act juridic este necesar ca nulitatea să fie prevăzută în mod expres în lege și, întrucât o asemenea reglementare lipsește, ne aflăm în prezența unei nulități relative, pe care intimații reclamanți, terți față de vânzare-cumpărare, nu au calitatea să o invoce. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, considerând că, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond; se invocă prevederile art.330 pct.2 C.proc.civ..

Potrivit art.966 C.civ., „obligația… nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art.968 C.civ.precizează „ cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. Sancțiunea care intervine în ipoteza existenței cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv. Din înscrisul aflat în dosarul de fond, rezultă că citația pentru primul termen de judecată împreună cu copia acțiunii în revendicare au fost primite la registratura Consiliului General al Municipiului București la 8 august 1997. Cu acea dată, potrivit art.1 alin.6 din H.G. nr.11/1997, urmau să se suspende de drept procedurile administrative reglementate de Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea către chiriași a imobilelor, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective.

Cu toate acestea, Consiliul General al Municipiului București, prin administratorul fondului locativ, a vândut chiriașei apartamentul la 16 octombrie 1997, încălcând norma imperativă a legii, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și dovedește reaua-credință a vânzătorului. Referitor la intimata cumpărătoare R.A., instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale, atunci când a reținut că ea nu a fost de bună credință, actul administrativ emis în baza Decretului nr.223/1974 nu reprezintă un act translativ de proprietate, așadar cumpărătoarea nu putea să-și formeze convingerea că cel de la care a cumpărat avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.

Se solicită, în temeiul art.314 C.proc.civ., admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și menținerea deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului București – secția a III-a civilă. Recursul în anulare este fondat și se va admite pentru motivele ce se vor expune. Apartamentul în litigiu, dobândit prin construire de intimații reclamanți, a fost preluat de stat prin decizia administrativă nr.857/1978, în temeiul Decretului nr.223/1974. Nu s-au respectat însă condițiile prevăzute în decret întrucât, deși erau îndreptățiți conform art.2 din decret la primirea despăgubirilor, intimații reclamanți nu le-au obținut, dovadă fiind adresa nr.8120/1997 a S.C. „ T”S.A., iar în al doilea rând din dosar nu rezultă că li s-a comunicat decizia de preluare, fiind astfel privați de posibilitatea introducerii plângerii la instanțele judecătorești potrivit art.4 alin.2 din decret.

Art.1 din Legea nr.112/1995 prevede că obiectul reglementării legii îl constituie imobilele cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului cu titlu, iar art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, stabilite prin H.G. nr.11/1997 definește imobilul trecut la stat cu titlu ca fiind acela preluat „cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă”, printre care se enumeră și Decretul nr.223/1974, pentru ca art.1 alin.4 din norme să conchidă că locuințele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995.

În consecință, locuința în litigiu, preluată de stat fără titlu, nu putea constitui obiect al vânzării în favoarea chiriașilor, iar încălcarea interdicției legale atrage nulitatea operațiunii juridice încheiate în disprețul prohibiției, sancționabilă cu nulitatea absolută, prin fraudarea legii. Această încălcare intenționată, a ambelor părți, a dispozițiilor legale imperative, cu ocazia încheierii actului juridic le este deopotrivă imputabilă, cumpărătoarea, persoană fizică, neputând invoca cu succes necunoașterea legii. Mai mult, art.1 alin.6 din H.G.

nr.11/1997, act normativ adoptat la 29 ianuarie 1997, dispune obligativitatea suspendării de drept a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea imobilelor către chiriași, în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se aflau cereri referitoare la imobilele pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului și care fac obiectul cererilor de restituire formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun (art.1 alin.5 din norme). O asemenea acțiune au formulat intimații reclamanți la 10 iulie 1997 prin cererea înregistrată sub dosar nr.8120/1997 la Judecătoria Sectorului 3, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

La data de 8 august 1997, pârâtul a primit citația cu o copie a acțiunii în revendicare privind imobilul în litigiu, act existent la fila 16 în dosarul nr.8120/1997 al Judecătoriei Sectorului 3. Aflând că intimații proprietari revendică imobilul, pârâtul era dator să suspende procedura administrativă a vânzării, așa cum pretinde art.1 alin.6 din H.G. nr.11/1997. Pârâtul, nu numai că a ignorat dispoziția legală evocată, dar a încheiat la 16 octombrie 1997 contractul de vânzare-cumpărare cu intimata pârâtă R.A.. Nici la 21 octombrie 1997, când s-a înregistrat la direcția de specialitate (DAFI) lista cu dosarele care se aflau pe rol la instanță, printre care și cel în discuție (fila 28 din dosarul de fond), pârâtul nu a întreprins nimic privitor la suspendarea procedurii și la 28 octombrie 1997 a predat contractul de vânzare-cumpărare pârâtei intimatei R.A.

(fila 3 din dosarul de fond). Buna-credință, de care a încercat intimata pârâtă R.A. să se prevaleze pentru a menține contractul de vânzare-cumpărare, nu poate singură valida operațiunea juridică. Sub aspect juridic, soluția ar avea suport în principiul validității aparenței de drept, exprimat prin adagiu „error communis facit jus”, pentru incidența căruia se impune întrunirea, printre altele, a două condiții cumulative: eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului care să fie comună (unanimă) și totodată invincibilă (de neînvins), iar cea de-a doua este condiția bunei-credințe a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Potrivit doctrinei, caracterul comun și invincibil al erorii nu se prezumă, el trebuie dovedit de subdobânditor, dovadă pe care intimata pârâtă nu a oferit-o, iar buna-credință nu pare a fi lipsită de îndoială, întrucât, dobândind folosința în calitatea de chiriașă a apartamentului în anul 1995 ea știa sau putea să știe că apartamentul a aparținut unei familii care a părăsit țara, iar după 1995, la adoptarea Legii 112/1995, că poate fi revendicat de foștii proprietari. Ea putea și chiar trebuie să se intereseze și să obțină informații privitor la intenția reclamanților intimați de a-și redobândi proprietatea, pasivitate care poate fi imputabilă intimatei pârâte. Pentru aceste considerente, recursul în anulare urmează a se admite, se va casa decizia atacată, se vor respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul general și R.A.

împotriva deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului București – secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de le lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia civilă nr.667 din 12.03.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă și respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A. împotriva deciziei nr.3841 din 23.11.2000 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.