ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a luat în

examinare recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.667 din 12.03.2001 a

Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

La apelul nominal

s-au prezentat intimații-reclamanți T.V.și T.A., reprezentați de avocat M.C.,

intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul

București prin Primarul General, reprezentați de consilier juridic O.O., R.A.,

personal și asistată de avocat G.P.

Procedura

completă.

Avocat G.P. depune

dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 1.322.300 lei și

timbru judiciar de 30.000 lei.

Curtea, luând act

că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul părților pe motivele de

recurs în anulare.

Reprezentanta

Ministerului Public a susținut recursul în anulare și a pus concluzii de

admitere a acestuia.

Avocat M.C. a

solicitat admiterea recursului în anulare pentru motivele dezvoltate în scris.

Consilier juridic

O.O. a solicitat, de asemenea, admiterea recursului în anulare.

Avocat G.P. a

solicitat respingerea recursului în anulare.

C U R T E A

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 8.02.1999, reclamanții T.V.și T.A. au chemat în judecată pe

pârâții Consiliul General al Municipiului București și R.A., solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr.2000 din 16.10.1997 încheiat între pârâți și să fie

obligată pârâta R.A. să restituie reclamanților imobilul.

În motivarea

cererii, reclamanții au învederat că, prin sentința civilă nr.9109 din

9.10.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, s-a admis acțiunea în

revendicare privind imobilul situat în București, str.Fuiorului nr.7, bloc H 17

sc.C et.2 ap.51 sector 3 și pârâtul Consiliul General al Municipiului București

a fost obligat să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și

posesie. Au mai arătat reclamanții că, deși litigiul privind acțiunea în

revendicare se afla în curs de soluționare, pârâtul Consiliul General al

Municipiului București a vândut imobilul, încălcând prevederile H.G.

nr.11/1997.

Prin sentința

civilă nr.13077 din 30.11.1999, Judecătoria Sectorului 3 a admis în parte

acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr.2000 din 16.10.1997, a obligat pe pârâta R.A. să restituie reclamanților

proprietatea imobilului și a constatat aplicabilitatea O.U.G. nr.40/1999, în

sensul redobândirii calității de chiriaș a pârâtei.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții Municipiul București reprezentat prin

Primarul general, și R.A.. Apelurile au fost respinse de Tribunalul București –

Secția a III-a civilă prin decizia nr.3841 din 23.11.2002 care, răspunzând

motivelor de apel invocate, a reținut neîndeplinirea de către apelantul

Municipiul București  a obligației de a suspenda vânzarea apartamentului către

coapelantă la 8.08.1997, când i s-a comunicat citația și copia acțiunii în

revendicare introdusă de intimații reclamanți și a reținut că acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare este o acțiune în

realizare și nu una în constatarea dreptului în sensul art.111 C.proc.civ.

S-a mai reținut că

instanța a admis acțiunea în limitele cerute și nu a acordat „plus petit” iar

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între apelanți a fraudat legea, ambele

părți fiind de rea credință.

Pârâții Municipiul

București, prin Primarul general, și R.A. au atacat cu recurs hotărârea

instanței de apel. Prin decizia nr.667 din 12.03.2001, Curtea de Apel București

– secția a IV-a civilă a admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia

atacată și în fond a respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul

București împotriva sentinței civile nr.13077/1999 a Judecătoriei Sectorului 3

și a admis apelul formulat de R.A. împotriva aceleași sentințe, pe care a

schimbat-o în tot și pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Recursul pârâtului

Municipiul București a fost admis cu motivarea că acesta și-a invocat propria

lipsă de calitate procesuală, luând în considerare că la instanța de fond a

figurat ca pârât Consiliul General al Municipiului București, iar apelul a fost

declarat de Municipiul București, instanța nefăcând o corectă aplicare a

prevederilor Legii nr.69/1991.

Cu referire la

recursul pârâtei R.A., curtea de apel a reținut în considerentele deciziei că

pârâta recurentă a fost de bună credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, ea nu și-a putut de seama de lipsa calității de proprietar a

transmițătorului cu titlu oneros și nu există nici o dovadă că ar fi fost

notificată de reclamanții intimați anterior încheierii contractului.

Pretinsa fraudare

a legii constând în încălcarea prevederilor art.1 alin.6 din H.G. nt.11/1997,

care dispune suspendarea de drept a vânzării locuințelor către chiriași până la

soluționarea cererilor introduse de proprietari în instanță, nu are suport

legal. Aceasta pentru că nerespectarea dispozițiilor evocate are drept

consecință o unică sancțiune, aceea prevăzută în art.13 alin.2 din Normele

metodologice de aplicare a Legii 112/1995, de obligare la repararea integrală a

prejudiciului de către conducătorii sau salariații comisiilor locale sau

județene, culpabili de încălcarea dispoziției legale amintite.

Se mai arată în

motivarea deciziei curții de apel că din interpretarea prevederilor art.966 și

968 C.civ.privitoare la cauza actului juridic, ca element de validitate al

acestuia, și ale Legii nr.112/1995, precum și a normelor metodologice de

aplicare a acestei legi, rezultă că pentru existența nulității absolute a unui

act juridic este necesar ca nulitatea să fie prevăzută în mod expres în lege

și, întrucât o asemenea reglementare lipsește, ne aflăm în prezența unei

nulități relative, pe care intimații reclamanți, terți față de

vânzare-cumpărare, nu au calitatea să o invoce.

Procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, considerând

că, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce a

determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond; se invocă prevederile art.330

pct.2  C.proc.civ..

Potrivit art.966

C.civ., „obligația.... nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art.968

C.civ.precizează „ cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este

contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. Sancțiunea  care intervine în

ipoteza existenței cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic

respectiv.

Din înscrisul

aflat în dosarul de fond, rezultă că citația pentru primul termen de judecată

împreună cu copia acțiunii în revendicare au fost primite la registratura

Consiliului General al Municipiului București la 8 august 1997. Cu acea dată,

potrivit art.1 alin.6 din H.G. nr.11/1997, urmau să se suspende de drept

procedurile administrative reglementate de Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea

către chiriași a imobilelor, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

cererilor respective.

Cu toate acestea,

Consiliul General al Municipiului București, prin administratorul fondului

locativ, a vândut chiriașei apartamentul la 16 octombrie 1997, încălcând norma

imperativă a legii, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare și dovedește reaua-credință a vânzătorului.

Referitor la

intimata cumpărătoare R.A., instanța de apel a aplicat corect dispozițiile

legale, atunci când a reținut că ea nu a fost de bună credință, actul

administrativ emis în baza Decretului nr.223/1974 nu reprezintă un act

translativ de proprietate, așadar cumpărătoarea nu putea să-și formeze

convingerea că cel de la care a cumpărat avea toate însușirile cerute de lege

pentru a-i putea transmite proprietatea.

Se solicită, în

temeiul art.314 C.proc.civ., admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii

atacate și menținerea deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului

București – secția a III-a civilă.

Recursul în

anulare este fondat și se va admite pentru motivele ce se vor expune.

Apartamentul în

litigiu, dobândit prin construire de intimații reclamanți, a fost preluat de

stat prin decizia administrativă nr.857/1978, în temeiul Decretului

nr.223/1974. Nu s-au respectat însă condițiile prevăzute în decret întrucât,

deși erau îndreptățiți conform art.2 din decret la primirea despăgubirilor,

intimații reclamanți nu le-au obținut, dovadă fiind adresa nr.8120/1997 a S.C.

„ T”S.A., iar în al doilea rând din dosar nu rezultă că li s-a comunicat

decizia de preluare, fiind astfel privați de posibilitatea introducerii

plângerii la instanțele judecătorești potrivit art.4 alin.2 din decret.

Art.1 din Legea

nr.112/1995 prevede că obiectul reglementării legii îl constituie imobilele cu

destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului cu titlu, iar art.1

alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, stabilite

prin H.G. nr.11/1997 definește imobilul trecut la stat cu titlu ca fiind acela

preluat „cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă”,

printre care se enumeră și Decretul nr.223/1974, pentru ca art.1 alin.4 din

norme să conchidă că locuințele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor

legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără

titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995.

În consecință,

locuința în litigiu, preluată de stat fără titlu, nu putea constitui obiect al

vânzării în favoarea chiriașilor, iar încălcarea interdicției legale atrage

nulitatea operațiunii juridice încheiate în disprețul prohibiției,

sancționabilă cu nulitatea absolută, prin fraudarea legii.

Această încălcare

intenționată, a ambelor părți, a dispozițiilor legale imperative, cu ocazia

încheierii actului juridic le este deopotrivă imputabilă, cumpărătoarea,

persoană fizică, neputând invoca cu succes necunoașterea legii.

Mai mult, art.1

alin.6 din H.G. nr.11/1997, act normativ adoptat la 29 ianuarie 1997, dispune

obligativitatea suspendării de drept a procedurilor administrative prevăzute de

Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea imobilelor către chiriași, în cazul în

care pe rolul instanțelor judecătorești se aflau cereri referitoare la

imobilele pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului

și care fac obiectul cererilor de restituire formulate de persoanele

îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun (art.1 alin.5 din

norme).

O asemenea acțiune

au formulat intimații reclamanți la 10 iulie 1997 prin cererea înregistrată sub

dosar nr.8120/1997 la Judecătoria Sectorului 3, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul General al Municipiului București.

La data de 8

august 1997, pârâtul a primit citația cu o copie a acțiunii în revendicare

privind imobilul în litigiu, act existent la fila 16 în dosarul nr.8120/1997 al

Judecătoriei Sectorului 3. Aflând că intimații proprietari revendică imobilul,

pârâtul era dator să suspende procedura administrativă a vânzării, așa cum

pretinde art.1 alin.6 din H.G. nr.11/1997. Pârâtul, nu numai că a ignorat

dispoziția legală evocată, dar a încheiat la 16 octombrie 1997 contractul de

vânzare-cumpărare cu intimata pârâtă R.A..

Nici la 21

octombrie 1997, când s-a înregistrat la direcția de specialitate (DAFI) lista

cu dosarele care se aflau pe rol la instanță, printre care și cel în discuție

(fila 28 din dosarul de fond), pârâtul nu a întreprins  nimic privitor la

suspendarea procedurii și la 28 octombrie 1997 a predat contractul de

vânzare-cumpărare pârâtei intimatei R.A. (fila 3 din dosarul de fond).

Buna-credință, de

care a încercat intimata pârâtă R.A. să se prevaleze pentru a menține

contractul de vânzare-cumpărare, nu poate singură valida operațiunea juridică.

Sub aspect

juridic, soluția ar avea suport în principiul validității aparenței de drept,

exprimat prin adagiu „error communis facit jus”, pentru incidența căruia se

impune întrunirea, printre altele, a două condiții cumulative: eroare cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului care să fie comună (unanimă)

și totodată invincibilă (de neînvins), iar cea de-a doua este condiția

bunei-credințe a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită

de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Potrivit

doctrinei, caracterul comun și invincibil al erorii nu se prezumă, el trebuie

dovedit de subdobânditor, dovadă pe care intimata pârâtă nu a oferit-o, iar

buna-credință nu pare a fi lipsită de îndoială, întrucât, dobândind folosința

în calitatea de chiriașă a apartamentului în anul 1995 ea știa sau putea să

știe că apartamentul a aparținut unei familii care a părăsit țara, iar după

1995, la adoptarea Legii 112/1995, că poate fi revendicat de foștii

proprietari. Ea putea și chiar trebuie să se intereseze și să obțină informații

privitor la intenția reclamanților intimați de a-și redobândi proprietatea,

pasivitate care poate fi imputabilă intimatei pârâte.

Pentru aceste

considerente, recursul în anulare urmează a se admite, se va casa decizia

atacată, se vor respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București

prin Primarul general și R.A. împotriva deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000

a Tribunalului București – secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de le lângă Curtea

Supremă de Justiție.

Casează decizia

civilă nr.667 din 12.03.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă

și respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul

General și R.A. împotriva deciziei nr.3841 din 23.11.2000 a Tribunalului

București – Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.