ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 446/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta

F.M.L.V. împotriva deciziei nr. 439    din  19 septembrie 2001  a Curții de

Apel  București – Secția a IV – a civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă F.M.L.V., reprezentată de avocatele

N.C.F.și C.B., precum și intimații-pârâți Primăria Municipiului București –

AFI, prin consilier juridic O.O., S.M.și S.E., ambii reprezentați de avocat

I.D..

Procedura

completă.

Avocat

N.C.F.depune chitanța reprezentând plata taxei judiciare de timbru în valoare

de 4.965.240 lei și 90.000 lei timbru judiciar.

Avocatele

N.C.F.și C.B., luând pe rând cuvântul, pun concluzii de admitere a recursului,

modificarea ambelor hotărâri și, pe fond, admiterea acțiunii și constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între DAFI și familia

S.M.și E., solicitând, totodată, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Avocat I.D.

solicită respingerea recursului ca nefondat, cu precizarea a se avea în vedere

notele de concluzii scrise aflate la dosar.

Consilier

juridic O.O. și reprezentanta Ministerului Public pun concluzii în același

sens.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

adresată Judecătoriei Sectorului 1 la data de 31 mai 1999, reclamanta F.M.L.V.a

chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București – Direcția Generală

de Administrare a Fondului Imobiliar, S.M.și S.E., solicitând ca prin sentință:

- să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

pârâți la data de 18 decembrie 1996 cu privire la apartamentul nr. 10 situat în

București, Intrarea Riga nr. 29 C, etaj 2, sectorul 1, fostă Brezoianu nr. 29

C;

- să fie

obligată pârâta DGAFI să execute punerea în  posesie asupra apartamentului;

În motivarea

acțiunii s-a arătat că prin decizia  civilă nr.1694/1998 a Tribunalului

București – Secția a IV – a civilă a fost admisă acțiunea reclamantei,

dispunându-se obligarea pârâtelor Consiliul General al Municipiului București

și S.C.”H.N.”SA să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în

litigiu. În consecință, primarul general a emis Dispoziția nr.169/1999 privind

restituirea imobilului. Punerea în posesie nu a fost însă posibilă, reclamantei

făcându-i-se cunoscut că apartamentul fusese vândut pârâților S. încă din luna

decembrie 1996.

Reclamanta a

susținut că acest contract este lovit de nulitate absolută, întrucât:

-Vânzătorul a

vândut un bun care nu era proprietatea sa;

- imobilul

trecuse în proprietatea statului fără titlu, astfel încât nu intra sub

incidența prevederilor Legii nr.112/1995;

-

părțile au încheiat contractul cu rea-credință;

Prin sentința civilă nr. 18899 din 11 noiembrie 1999,

Judecătoria Sectorului 1 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București conform art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ.., în

redactarea în vigoare la acea dată, reținând că valoarea bunului în litigiu era

de 452.164.215 lei.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr.148 din 28

februarie 2001 a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență că abia

la 16 iulie 1997, deci cu mult după încheierea contractului de

vânzare-cumpărare de către pârâți, reclamanta a făcut cunoscut Primăriei

Sectorului 1 și S.C.”H.N.”SA că intenționează să revendice imobilul; în aceste

condiții nu se poate reține reaua credință a pârâților, cu atât mai mult cu cât

reclamanta nici nu a formulat o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr.

112/1995.

S-a mai arătat că nici motivul de nulitate absolută

invocat cu prilejul dezbaterilor în fond, referitoare la lipsa unui mandat

valabil dat de pârâții S.la cumpărarea apartamentului nu poate fi primit,

făcându-se dovada că operațiunea juridică a fost ratificată de către aceștia.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 439 din 19 septembrie 2001 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă.

Instanța de apel a reținut că vânzarea imobilului către

pârâții S.s-a făcut cu mult înainte ca reclamanta să fi inițiat orice demers

vizând revendicarea. Contractul încheiat între părți întrunește toate

condițiile de fond și de formă pentru a fi valid și a produce efecte,

neexistând nici o dovadă privind o eventuală rea-credință a părților.

În fine, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea

statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950, așa cum de altfel a

susținut chiar reclamanta prin acțiune și rezultă din probatoriile

administrate, nefiind vorba despre o confiscare cu caracter penal ca urmare a

activității politice a autorului acesteia.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză a declarat

recurs reclamanta, solicitând modificarea lor și pe fond admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Cu privire la sentința pronunțată în fond de tribunal s-au

formulat critici în temeiul art. 304 pct. 7 și 10 C.proc.civ.., susținându-se

în esență că:

-

motivarea este contradictorie, superfluă și generală;

- nu a fost rezolvată corect problema motivului

suplimentar la nulitate absolută a contractului, invocată de reclamantă,

referitoare la lipsa consimțământului valabil al cumpărătorilor;

- reclamanta a dovedit efectuarea unor demersuri vizând

redobândirea bunului, astel încât toți pârâții au fost de rea-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește decizia pronunțată de Curtea de apel,

recurenta a susținut că:

- instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv

al apelului, lărgind cadrul procesual și concluzionând în mod greșit că

imobilul a fost preluat de către stat cu titlu;

- a fost încălcat principiul rolului activ al instanței,

ea nestăruind pentru a stabili temeiul trecerii imobilului în proprietatea

statului.

În susținerea și respectiv combaterea recursului nu s-au

depus înscrisuri noi.

Examinând actele și lucrările dosarului în lumina

criticilor formulate, Curtea reține că recursul nu este fondat.

Cu privire la modul în care au fost motivate hotărârile se

constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.. Ambele

instanțe, și îndeosebi Curtea de apel și-au motivat soluțiile în fapt și în

drept, răspunzând tuturor susținerilor reclamantei, fără ca între considerente

să existe contradicții. Faptul că instanța de apel, într-o motivare cu totul

subsidiară, face referire la caracterul trecerii imobilului în proprietarea

statului nu are nici o influență asupra soluției în condițiile în care în mod

corect actul de înstrăinare încheiat între pârâți a fost considerat valabil.

Dimpotrivă, susținerile recurentei-reclamante nu sunt

consecvente: se arată că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 iar pe de altă parte

că a încercat să redobândească imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește motivul suplimentar de nulitate

absolută a contractului, invocată de reclamantă cu p rilejul dezbaterii

fondului, în mod corect s-a apreciat că operațiunea juridică a fost ratificată

de pârâții S., astfel încât consimțământul a fost valabil exprimat.

Referitor la buna sau reaua-credință a pârâților la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în mod justificat și pe baza

analizei probatoriilor ambele instanțe au reținut că prezumția de bună-credință

nu a fost înfrântă. Este cert că atât la 20 noiembrie 1996 – data cererii de

cumpărare formulată pârâții S., cât și la 18 decembrie 1996 – momentul

încheierii contractului, reclamanta nu-și exprimase în vreun mod (acțiune în

justiție, cerere, notificare, etc.). voința de a redobândi imobilul. Nici măcar

înscrisul aflat la fila 61 (dosar tribunal) nu conduce la concluzia contrară,

astfel încât buna-credință a pârâților operează ca un temei esențial al

păstrării efectelor actului pe care l-au încheiat. Această atitudine psihică,

unită cu caracterul oneros al contractului, face ca principiul conform căruia

desființarea actului principal conduce și la desființarea celui subsecvent să

nu-și găsească aplicarea.

În fine, nu poate fi p rimită nici critica referitoare la

pretinsa lipsă de rol activ a instanțelor.

Prin acțiune, reclamanta a afirmat că apartamentul “a fost

trecut ilegal în proprietatea statului (naționalizat pe numele unui

neproprietar și încălcând dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950)”.

Această situație a fost reținută și prin decizia civilă nr. 1694/1998 a

Tribunalului București, secția a IV – a civilă, rămasă irevocabilă. Reclamanta

face deci aceste susțineri, invocă autoritatea de lucru judecat și după trei

ani reproșează instanțelor că nu au avut un rol activ și nu au verificat dacă

nu cumva apartamentul a fost confiscat ca sancțiune penală în 1952. Caracterul

nefondat al unor astfel de susțineri, ca de altfel și al celorlalte critici,

evidențiază că hotărârile sunt legale și temeinice, astfel încât recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

F.M.L.V.împotriva deciziei nr. 439 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel

București    –     Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi   7 februarie  2003.