ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 446/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta F.M.L.V. împotriva deciziei nr. 439 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV – a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă F.M.L.V., reprezentată de avocatele N.C.F.și C.B., precum și intimații-pârâți Primăria Municipiului București – AFI, prin consilier juridic O.O., S.M.și S.E., ambii reprezentați de avocat I.D.. Procedura completă. Avocat N.C.F.depune chitanța reprezentând plata taxei judiciare de timbru în valoare de 4.965.240 lei și 90.000 lei timbru judiciar. Avocatele N.C.F.și C.B., luând pe rând cuvântul, pun concluzii de admitere a recursului, modificarea ambelor hotărâri și, pe fond, admiterea acțiunii și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între DAFI și familia S.M.și E., solicitând, totodată, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Avocat I.D. solicită respingerea recursului ca nefondat, cu precizarea a se avea în vedere notele de concluzii scrise aflate la dosar. Consilier juridic O.O. și reprezentanta Ministerului Public pun concluzii în același sens.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea adresată Judecătoriei Sectorului 1 la data de 31 mai 1999, reclamanta F.M.L.V.a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, S.M.și S.E., solicitând ca prin sentință: - să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți la data de 18 decembrie 1996 cu privire la apartamentul nr. 10 situat în București, Intrarea Riga nr. 29 C, etaj 2, sectorul 1, fostă Brezoianu nr. 29 C; - să fie obligată pârâta DGAFI să execute punerea în posesie asupra apartamentului; În motivarea acțiunii s-a arătat că prin decizia civilă nr.1694/1998 a Tribunalului București – Secția a IV – a civilă a fost admisă acțiunea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtelor Consiliul General al Municipiului București și S.C.”H.N.”SA să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.

În consecință, primarul general a emis Dispoziția nr.169/1999 privind restituirea imobilului. Punerea în posesie nu a fost însă posibilă, reclamantei făcându-i-se cunoscut că apartamentul fusese vândut pârâților S. încă din luna decembrie 1996. Reclamanta a susținut că acest contract este lovit de nulitate absolută, întrucât: -Vânzătorul a vândut un bun care nu era proprietatea sa; - imobilul trecuse în proprietatea statului fără titlu, astfel încât nu intra sub incidența prevederilor Legii nr.112/1995; - părțile au încheiat contractul cu rea-credință; Prin sentința civilă nr. 18899 din 11 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București conform art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ.., în redactarea în vigoare la acea dată, reținând că valoarea bunului în litigiu era de 452.164.215 lei.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr.148 din 28 februarie 2001 a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență că abia la 16 iulie 1997, deci cu mult după încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți, reclamanta a făcut cunoscut Primăriei Sectorului 1 și S.C.”H.N.”SA că intenționează să revendice imobilul; în aceste condiții nu se poate reține reaua credință a pârâților, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a formulat o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995. S-a mai arătat că nici motivul de nulitate absolută invocat cu prilejul dezbaterilor în fond, referitoare la lipsa unui mandat valabil dat de pârâții S.la cumpărarea apartamentului nu poate fi primit, făcându-se dovada că operațiunea juridică a fost ratificată de către aceștia.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 439 din 19 septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă. Instanța de apel a reținut că vânzarea imobilului către pârâții S.s-a făcut cu mult înainte ca reclamanta să fi inițiat orice demers vizând revendicarea. Contractul încheiat între părți întrunește toate condițiile de fond și de formă pentru a fi valid și a produce efecte, neexistând nici o dovadă privind o eventuală rea-credință a părților. În fine, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950, așa cum de altfel a susținut chiar reclamanta prin acțiune și rezultă din probatoriile administrate, nefiind vorba despre o confiscare cu caracter penal ca urmare a activității politice a autorului acesteia.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea lor și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Cu privire la sentința pronunțată în fond de tribunal s-au formulat critici în temeiul art. 304 pct. 7 și 10 C.proc.civ.., susținându-se în esență că: - motivarea este contradictorie, superfluă și generală; - nu a fost rezolvată corect problema motivului suplimentar la nulitate absolută a contractului, invocată de reclamantă, referitoare la lipsa consimțământului valabil al cumpărătorilor; - reclamanta a dovedit efectuarea unor demersuri vizând redobândirea bunului, astel încât toți pârâții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește decizia pronunțată de Curtea de apel, recurenta a susținut că: - instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, lărgind cadrul procesual și concluzionând în mod greșit că imobilul a fost preluat de către stat cu titlu; - a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, ea nestăruind pentru a stabili temeiul trecerii imobilului în proprietatea statului. În susținerea și respectiv combaterea recursului nu s-au depus înscrisuri noi. Examinând actele și lucrările dosarului în lumina criticilor formulate, Curtea reține că recursul nu este fondat. Cu privire la modul în care au fost motivate hotărârile se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ..

Ambele instanțe, și îndeosebi Curtea de apel și-au motivat soluțiile în fapt și în drept, răspunzând tuturor susținerilor reclamantei, fără ca între considerente să existe contradicții. Faptul că instanța de apel, într-o motivare cu totul subsidiară, face referire la caracterul trecerii imobilului în proprietarea statului nu are nici o influență asupra soluției în condițiile în care în mod corect actul de înstrăinare încheiat între pârâți a fost considerat valabil. Dimpotrivă, susținerile recurentei-reclamante nu sunt consecvente: se arată că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, astfel că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 iar pe de altă parte că a încercat să redobândească imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește motivul suplimentar de nulitate absolută a contractului, invocată de reclamantă cu p rilejul dezbaterii fondului, în mod corect s-a apreciat că operațiunea juridică a fost ratificată de pârâții S., astfel încât consimțământul a fost valabil exprimat. Referitor la buna sau reaua-credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în mod justificat și pe baza analizei probatoriilor ambele instanțe au reținut că prezumția de bună-credință nu a fost înfrântă. Este cert că atât la 20 noiembrie 1996 – data cererii de cumpărare formulată pârâții S., cât și la 18 decembrie 1996 – momentul încheierii contractului, reclamanta nu-și exprimase în vreun mod (acțiune în justiție, cerere, notificare, etc.).

voința de a redobândi imobilul. Nici măcar înscrisul aflat la fila 61 (dosar tribunal) nu conduce la concluzia contrară, astfel încât buna-credință a pârâților operează ca un temei esențial al păstrării efectelor actului pe care l-au încheiat. Această atitudine psihică, unită cu caracterul oneros al contractului, face ca principiul conform căruia desființarea actului principal conduce și la desființarea celui subsecvent să nu-și găsească aplicarea. În fine, nu poate fi p rimită nici critica referitoare la pretinsa lipsă de rol activ a instanțelor. Prin acțiune, reclamanta a afirmat că apartamentul “a fost trecut ilegal în proprietatea statului (naționalizat pe numele unui neproprietar și încălcând dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950)”.

Această situație a fost reținută și prin decizia civilă nr. 1694/1998 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă, rămasă irevocabilă. Reclamanta face deci aceste susțineri, invocă autoritatea de lucru judecat și după trei ani reproșează instanțelor că nu au avut un rol activ și nu au verificat dacă nu cumva apartamentul a fost confiscat ca sancțiune penală în 1952. Caracterul nefondat al unor astfel de susțineri, ca de altfel și al celorlalte critici, evidențiază că hotărârile sunt legale și temeinice, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.M.L.V.împotriva deciziei nr. 439 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.