ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 2495/299/2007 reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâții G.M., A.J. și A.V., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 12,13, 24 și 25 din imobilul situat în Calea Victoriei.

În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că imobilul situat în București, Calea Victoriei, format din teren și construcție având parter, subsol și șapte etaje, a fost proprietatea mamei sale N.N., fiind dobândit de aceasta prin actele autentice de vânzare - cumpărare nr. x/1921 și nr. y/1938, precum și prin autorizația de construcție din 10 septembrie 1940. Imobilul a fost în mod abuziv trecut în patrimoniul statului prin expropriere, iar prin cerere înregistrată în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat restituirea imobilului, cererea fiindu-i însă respinsă la data de 21 decembrie 1998. În același an, reclamanta a formulat acțiune în revendicare împotriva C.G.M.B., iar prin sentința civilă nr. 10180/1998 s-a dispus admiterea acțiunii sale, pârâtul C.G.M.B.

fiind obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie întregul imobil situat în București, Calea Victoriei, sector 1. În baza acestei hotărâri, reclamanta a fost pusă parțial în posesia imobilului, apartamentele revendicate prin prezenta acțiune fiind excluse de la punerea în posesie, motivat de faptul că la data punerii în posesie erau înstrăinate chiriașilor, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. S-a susținut de reclamantă că înstrăinarea apartamentelor către pârâți s-a făcut cu rea credință în perioada în care aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului și de către stat care nu a avut niciodată un titlu legal de proprietate asupra apartamentelor vândute.

S-a solicitat de reclamantă ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților să se constate că titlul său este preferabil, fiind mai vechi și provenind de la adevărații proprietari ai imobilului, pe când titlurile pârâților au date ulterioare și au fost încheiate cu o persoană juridică care nu avea calitatea de proprietar a bunului vândut. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. Pârâta A.J. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Municipiului București prin Primarul General și SC H.N. SA, solicitând ca, în ipoteza în care ar cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție să-i restituie prețul actualizat al imobilului achitat în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta G.M. a formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care a solicitat obligarea chemaților în garanție la plata prețului de circulație a apartamentului ce i-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, în ipoteza în care acțiunea formulată de reclamantă împotriva sa ar fi admisă. Pârâtul A.V. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea cheltuielilor necesare și utile, reprezentând sporul de valoare adus apartamentului din imobil, evaluată provizoriu la suma de 25.000 RON și recunoașterea unui drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea acestor despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 10482 din 11 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, invocată de pârâta G.M.

la termenul de judecată din 04 septembrie 2008 și, pe cale de consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, din care rezultă că valoarea cumulată a apartamentelor revendicate prin acțiune depășește valoarea de 500.000 lei prevăzută de textul de lege mai sus menționat (reglementarea în vigoare la data pronunțării sentinței). La Tribunalul București cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă, iar prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 03 iunie 2009, instanța a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii de revendicare și prescripția dreptului material la acțiune, invocate de pârâtele A.J.

și G.M. prin întâmpinare și a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.J. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile revendicarea de drept comun, iar aspectele legate de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății se impun a fi analizate cu ocazia soluționării fondului litigiului dintre părți, neputându-se pune în discuție pe calea unei excepții procesuale existența vreunui caz în care legea ar închide părții interesate accesul la un anumit mijloc procesual pentru neîndeplinirea unei condiții de formă sau de fond pentru promovarea acțiunii.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că susținerile formulate de pârâta G.M., prin apărător, în argumentarea acestei excepții, sunt fundamentate pe o calificare proprie dată de aceasta acțiunii deduse judecății, calificare care nu are nici o legătură cu motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 2025 din 24 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâți, ca fiind lipsite de interes. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea Victoriei, prin moștenire, de la fostul proprietar - N.N.

- conform certificatului de moștenitor nr. 29/1996. Prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului București, acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din Calea Victoriei, colț cu str. Manu (fostă Lemnea). În baza acestei hotărâri, prin dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului mai sus menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, mai puțin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Analizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond a reținut că este neîntemeiată, din probele administrate rezultând că imobilul situat în Calea Victoriei, a fost proprietatea autoarei reclamantei N.N., conform actului de vânzare - cumpărare din 06 iunie 1921, actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1932 și actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. y/1938; a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin expropriere și a fost restituit reclamantei în proprietate prin sentința civilă nr. 10960/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă. S-a reținut că pârâții ocupă din acest imobil apartamentele menționate în petitul acțiunii, situație în care s-a apreciat că și excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată.

Pe fondul acțiunii, instanța a reținut că reclamanta beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar cu privire la partea din imobil ce i-a fost restituită prin dispoziția nr. 190/1999, nu și cu privire la apartamentele legal înstrăinate pârâților. S-a apreciat că reclamanta nu mai poate formula o cerere de restituire în natură a apartamentelor deoarece nu a solicitat în termenul legal constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, iar în compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, criteriul datei mai vechi a înscrisului constatator nu poate fi aplicat, acesta având relevanță doar în ipoteza în care titlurile ce se compară provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în speță.

Din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța de fond a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de alege între calea prevăzută de acest act normativ special și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. S-a reținut de asemenea, că în jurisprudența C.E.D.O. s-a considerat că persoanele care au dobândit cu bună - credință un imobil naționalizat nu ar trebuie să fie aduse în situația de a suporta ele greutatea responsabilității statului care a confiscat acele bunuri și că atenuarea vechilor inechități nu trebuie să creeze altele noi.

S-a subliniat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință și că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului. În situația în care pârâtul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă, acțiunea reclamantei impunându-se a fi respinsă.

Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat că cererile de chemare în garanție formulate de pârâte se impun a fi respinse ca lipsite de interes, având în vedere faptul că obligația de garanție nu este funcțională decât în măsura în care evicțiunea s-a produs. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta V.E., continuat după decesul acesteia de succesorii săi V.N. și V.L. Prin decizia civilă nr. 144/ A din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta V.E. și continuată de succesorii acesteia, reclamanții V.N.

și V.L. împotriva pârâților G.D.M., A.J. și A.R. și au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele 12, 13, 24 și 25 din imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Din probele administrate a rezultat că prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 10960/1998, definitivă și irevocabilă s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase autoarei apelanților reclamanți, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, Calea Victoriei colț cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1, cu terenul aferent.

În baza acestei sentințe s-au restituit efectiv autoarei reclamantei partea din construcțiile situate în Calea Victoriei colț cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1, respectiv cele care la data restituirii - 02 mai 2000 - nu erau înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și terenul, cu excepția terenului situat sub construcție aferent apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar apelanții reclamanți, continuând cererea formulată de autoarea lor, revendică de la pârâți apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din imobil, cu terenul aferent, invocând dreptul lor de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin sentința civilă mai sus menționată, ineficacitatea Legii nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Din probe a rezultat că aceste apartamente au fost înstrăinate pârâților (respectiv autorilor lor decedați în cursul soluționării cauzei), în baza Legii nr. 112/1995. La instanța de fond, pârâții au invocat în apărare, printre altele, lipsa calității procesuale active a reclamantei pentru formularea acțiunii, susținând, pe de o parte că nu există dovezi privind calitatea reclamantei inițiale V.C. de succesoare a fostului proprietar al imobilului, iar, pe de altă parte, că nu există identitate între imobilul restituit acesteia și apartamentele revendicate prin acțiune.

Prin sentința recurată, instanța de fond a respins această excepție, reținând, pe baza actelor de stare civilă depuse la dosar, a expertizei efectuată în cauză și mai ales, față de sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă, că reclamanta are calitate procesuală activă în calitate de moștenitor al fostei proprietare a imobilului, dar și faptul că apartamentele vândute pârâților fac parte din imobilul ce a aparținut autoarei reclamantei. Pârâții nu au formulat apel principal împotriva sentinței instanței de fond și nici nu au aderat la apelul formulat de reclamantă, situație în care dezlegarea dată de prima instanță acestor probleme de drept a intrat în puterea lucrului judecat, aceleași probleme de drept nemaiputând fi invocate în apel de pârâți ca simple apărări.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a apreciat că se impune respingerea acțiunii reclamantei, reținând, în esență, că aceasta are un bun doar cu privire la partea de imobil ce nu a fost înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, iar în condițiile în care nu a solicitat în termenul prevăzut de lege constatarea nulității actelor pârâților nu poate beneficia de restituire în natură, conform deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei în interesul Legii nr. 33/2009, Curtea constată că în analiza titlului exhibat de către reclamantă, aceasta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pentru întregul imobil situat în Calea Victoriei colț cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1 și nu doar pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. În jurisprudența actuală a instanței de contencios european - CEDO - s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). În speța dedusă judecății s-a dovedit că există o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a dispus expres în sensul restituirii bunului către autoarea apelanților reclamanți, respectiv sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă și executorie, ce reprezintă bun actual în sensul Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene și se bucură, fără îndoială, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Pe baza principilor generale ale dreptului internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că ingerința statului în exercitarea dreptului unei persoane nu este una justificată decât dacă este legală, urmărește un scop legitim și nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie să existe între interesul comun protejat și interesul particular asupra căruia se intervine.

Din probele administrate în cauză rezultă că deși dreptul de proprietate al autoarei reclamanților a fost recunoscut de o instanță de judecată încă din anul 1998, nici aceasta și nici succesorii săi nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi. Există o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea dreptului lor de proprietate, rezultând din vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu către chiriași, ingerință ce a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății acestora și cerințele interesului general. Repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparație, restituirea în natură a imobilului către reclamanți fiind, practic, unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea apartamentelor către pârâți.

Aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare - cumpărare neanulate, deoarece, spre deosebire de reclamanți, au la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume formularea unei acțiuni, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va dispune admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din imobilul situat în București,Calea Victoriei, sector 1. Restul dispozițiilor sentinței vor fi menținute ca fiind legale și temeinice, în condițiile în care nu au fost atacate prin prezentul apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții A.J., A.R. și G.D.M.I. În motivarea recursului pârâtele A.J. și A.R. au arătat următoarele. A) În mod greșit, instanța de apel nu a luat în considerare apărările recurenților, având în vedere calitatea lor de terți dobânditori de buna-credința cu titlu oneros ai apartamentelor, precum și faptul ca în speța sunt incidente și dispozițiile speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Cererea de restituire în natura formulata de către apelanții-reclamanți este nelegala și netemeinica, având în vedere faptul ca recurenții pârâți au calitatea de terți dobânditori de buna-credința cu titlu oneros ai apartamentelor iar în speța sunt incidente și dispozițiile speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În speța, în condițiile în care vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a realizat în anul 1998, este indubitabil faptul ca recurentele pârâte nu au cunoscut și nici nu ar fi putut sa cunoască la aceea epoca, faptul ca statul nu ar fi putut sa le vândă în mod valabil apartamentele. Anterior momentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1195, recurentele au efectuat toate demersurile necesare pentru aflarea situației juridice a imobilului, cat și pentru a afla daca se formulase o cerere de restituire în natura pentru apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriaș. Pana la momentul încheierii de către A.J.

și A.D., în calitate de autor al recurentei A.R., a contractelor de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 intimata-reclamanta nu a întreprins nici un demers judiciar pentru a încerca sa își valorifice, fata de recurente, pretinsul drept de proprietate prin restituirea în natura a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării de către recurente a apartamentelor în baza legii speciale nu exista înregistrata o cerere de restituire în contradictoriu cu recurente.

Sentința civila nr. 10160 din 19 iunie 1998 a fost pronunțata de Judecătoria Sector 1 București intr-o cauza în care recurentele nu au fost parte și a fost ulterioara cumpărării celor doua imobile prin contractele de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998, respectiv din 09 aprilie 1998 În aceasta situație, titlul de proprietate deținut de recurente, confirmat implicit prin nepromovarea unei acțiunii în constatarea nulității absolute în baza Legii nr. 10/2001, urmează sa fie preferat titlului invocat de intimații-reclamanți, aceasta având posibilitatea de a obține exclusiv despăgubiri prin echivalent pentru aceste apartamente în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. De altfel, în mod greșit a reținut instanța de apel faptul ca recurentele ar beneficia de un mecanism legal mai eficace decât procedura legilor de reparație aplicabile în cazul intimaților-reclamanți.

Aceasta teza a instanței de apel nu este susținuta de nicio motivare în hotărârea atacata și nici situația existenta la acest moment. În egala măsura, în vederea asigurării stabilității circuitului juridic civil, principiul protejării dreptului de proprietate dobândit de terțul dobânditor de buna-credința cu titlu oneros a fost consfințit și de dispozițiile Legii nr. 1/2009, norma legala de imediata aplicare și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecata, în conformitate cu care, nu se restituie în natura imobilele înstrăinate foștilor chiriași prin contracte de vânzare-cumpărare validate de către instanțele judecătorești prin hotărâri judecătorești irevocabile prin care au fost respinse cererile privind constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza legii nr. 112/1995.

Or, daca s-ar considera ca, deși sunt valabile actele juridice încheiate cu buna-credința prin care s-au înstrăinat imobile preluate fără titlu valabil, totuși terțul dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul inițial pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, dispozițiile speciale ar fi lipsite de rațiune, aceasta norma legala devenind lipsita de conținut și neproducând efectele juridice avute în vedere de legiuitor. Având în vedere faptul ca titlul recurentelor, în calitate de terți dobânditori de buna-credința este preferabil celui al intimaților-reclamanți, în mod greșit instanța de apel prin hotărârea recurată a dispus admiterea acțiunii în revendicare. B) Intimații-reclamanți nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a obține restituirea în natura a imobilului.

În mod eronat instanța de apel a apreciat faptul ca intimații-reclamanți ar avea un bun, raportat la hotărârea judecătoreasca prin care s-a dispus expres restituirea bunului către autoarea intimaților-reclamanți, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat faptul ca un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportau la « bunul» său, în sensul în care aceasta noțiune este definita prin jurisprudența instanței de contencios european. În baza jurisprudenței constante a Curții, noțiunea de « bun» poate acoperi atât «bunuri actuale» cat și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o «speranța legitima» de a obține utilizarea efectiva a unui drept de proprietate.

Speranța de a vedea recunoașterea supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein contra Germaniei [G.C.], nr. 42527/98, § 83, CEDO, 27 iunie 2001; Jasiuniene contra Lituaniei, nr. 41510/98, §§ 40-44, 6 martie 2003; Malhous împotriva Republicii Cehe, nr. 33071/96, 13 decembrie 2000,), și se înțelege de la sine a unui titlu care stabilește acest drept condițional stingându-se din nerealizarea condiției (Mărio de Napoles Pacheco împotriva Belgiei, Hotărârea nr. 7775/77, și Lupulet împotriva României, paragraful133).

Mai mult, în cauzele în care România este implicata (Paduraru contra România, Porteanu contra România, Străin contra România), Curtea considera ca se poate vorbi de un "bun" în ipoteza în care înainte de vânzare imobilului conform Legii nr. 112/1995, a existat o hotărâre judecătoreasca, chiar nedefinitiva, prin care sa se constate nevalabilitatea titlului statului. Or, așa cum am menționat mai sus intimata-reclamanta nu a obținut niciodată o hotărâre care sa constate nevalabilitatea titlului statului, anterior cumpărării de către recurenți a imobilului, astfel ca aceasta nu se poate prevala de deținerea unui "bun" în sensul Convenției. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul ca ar impune statelor contractante o obligație generala de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte sa ratifice Convenția.

Prin Hotărârea din data de 12 Octombrie 2010 în cauza "Maria Atanasiu și alții împotriva României" (singura hotărâre "pilot' pronunțata în materia imobilelor preluate abuziv), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca, daca interesul patrimonial în cauza este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimoniala" decât daca are o baza suficienta în dreptul intern. De exemplu, când este confirmat printr-o jurisprudența bine stabilita a instanțelor. De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca existenta unui „bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu daca, printr-o hotărâre definitiva și executorie, anterioara vânzării către foștii chiriași, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și daca în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 si, mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Instanța de contencios european a apreciat ca transformarea intr-o „valoare patrimoniala" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționata de întrunirea de către partea interesata a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea cailor de atac prevăzute de lege. în speța noastră, nici o instanța sau autoritate administrativa interna nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui în natura imobilul în litigiu anterior înstrăinării acestuia către foștii chiriași.

în aceste condiții, ținând cont ca intimații-reclamanți nu ne pot opune un „bun" în accepțiunea Convenției, aceștia pot beneficia exclusiv de un drept la despăgubire prin echivalent bănesc, astfel cum de altfel a și solicitat și chiar a obținut prin hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila. Prin urmare raportându-ne la normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin admiterea acțiunii în revendicare formulata de către intimata-reclamanta, s-au încălcat inclusiv dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. C) În mod eronat a interpretat instanța de apel dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțata de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Decizia nr. 33/2008, cat și existenta în patrimoniul reclamantei a unui «bun» în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Acțiunea în revendicare trebuia sa fie soluționata prin raportare atât la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Decizia nr. 33/2008, cat și la existenta, în patrimoniul intimaților-reclamanți a unui «bun» în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. În speța, în mod corect prima instanță de fond a soluționat acțiunea în revendicare prin respingerea acesteia. Cu toate ca Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu duce automat la respingerea ca inadmisibila a acțiunii, neconstituind un veritabil fine de neprimire pentru acțiunea în revendicare, cererea intimatei-reclamant trebuia sa fie analizata inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii și la circumstanțele speciale ale cauzei.

Cu toate ca prin aceasta decizie nu se tranșează problema admisibilității acțiunii în revendicare, se consacra aplicabilitatea în materia revendicării a regulii „specialia generalibus derogant", și se arata ca : „Nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și trebuie sa i se asigure accesul la justiție". Astfel, în realitate, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțata în recursul în interesul legii nu a fost consacrata inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare, însă s-a stabilit ca urmează ca aceasta sa fie determinata concret în funcție de circumstanțele speciale ale fiecărei spete în parte și prin raportare la existenta unui „bun", a unei „valori sau interes patrimonial" sau a unei „speranțe legitime" în sensul Convenției europene și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiții instanța investita cu soluționarea acțiunii în revendicare trebuie sa aibă în vedere situația speciala a apartamentelor în litigiu. În consecința se impunea respingerea acțiunii în revendicare după cum în mod corect instanța de fond a soluționat pricina. În motivarea recursului pârâtul G.D.M.I. a arătat următoarele. Susținerea instanței de apel cum ca prin sentința nr. 10180/1998 Judecătoriei sectorului 1 București autoarei reclamanților i s-ar fi restituit întregul imobil în cauza și ca acest act ar constitui temeiul pentru care reclamanții ar avea un,,bun" în sensul jurisprudenței CEDO este eronata pentru ca: 1. Legea 112/1995, în vigoare la acea data nu permitea instanțelor sa dispună restituirea decât pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate deja foștilor chiriași, deci hotărârea instanței trebuie interpretata raportat la efectele legale pe care le-ar fi putut produce la data la care a fost emisa.

2. Hotărârea în cauza daca s-ar fi pronunțat, prin absurd, și cu privire la apartamentele ce fuseseră înstrăinate deja, ar fi fost nelegala pentru ca dreptul de proprietate asupra apartamentelor înstrăinate ne mai aparținând paratului C.G.M.B., acestui parat i-ar fi lipsit calitatea procesuala pasiva. Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este nelegală susținerea instanței, in legătura cu necesitatea formulării unui apel principal sau incident cu privire la omologarea sau nu a raportului de expertiza prin care s-a concluzionat ca nu exista identitate intre imobilul solicitat de părți în aceasta acțiune și cel pentru care s-a dispus restituirea prin sentința Judecătoriei sectorului I, întrucât nu avea interes, hotărârea nefiind pronunțata cu referire la aceasta proba.

Este greșita susținerea instanței conform căreia ar trebui sa formuleze cerere de a recupera prețul pieței pentru imobil, atât timp cat titlul său nu a fost anulat. Motivarea instanței cum ca ”repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparație"este de asemenea nelegala, prin aceasta instanța încălcând atribuțiile puterii judecătorești, atâta timp cat printr-un act legiuitorul a consacrat un anumit algoritm pentru soluționarea unui gen de litigii, expres determinate, situația de fapt ce ar urma în cazul admiterii sau respingerii unei cereri, în contextul legislativ vizat excede controlului judecătorului, rațiunile de oportunitate fiind atributul exclusiv al puterii legislative.

Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare în termenul legal, invocând la ultimul termen de judecată excepția nulității recursurilor. Înalta Curte a constatat nefondate excepția nulității recursurilor și recursul declarat de către pârâtul G.D.M.I. și fondat recursul declarat de către pârâții A.J. și A.R. pentru considerentele expuse mai jos. Referitor la excepția nulității recursurilor, Înalta Curte a reținut că recursul formulat de către pârâtul G.D.M.I. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9, iar recursul formulat de către pârâtele A.J. și A.R. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, fiind invocate de către fiecare dintre recurenți motive de fapt care se încadrează în aceste prevederi, inclusiv sub aspectul condiției ca acestea să fie motive de nelegalitate, conform părții introductive a art. 304 C. proc.

civ., așa cum se va arăta mai jos, în cadrul analizei în concret a temeiniciei motivelor de recurs. Ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată excepția nulității recursurilor. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul G.D.M.I., sunt nefondate criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se susține reținerea eronată a instanței de apel a faptului că reclamantele ar avea un bun prin raportare la sentința civilă nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București. După cum se poate observa din contractul încheiat de autoarea pârâtului G.D.M.I. (nr. 5721/19824 din 21 octombrie 1998 prin care P.M.B.

- SC H.N. SA vinde către G.M. ap.12 și 13) aceasta a cumpărat apartamentele revendicate de către reclamante de la acest pârât ulterior momentului la care această sentință a devenit irevocabilă, astfel că nu au nicio relevanță asupra constatării faptului că reclamantele au un bun în baza acestei sentințe, eventualele prevederi ale Legii nr. 112/1995 care nu ar fi permis restituirea imobilelor înstrăinate deja către chiriași. La data pronunțării sentinței apartamentele înstrăinat autoarei acestui pârât se afla încă în proprietatea statului. Astfel, dimpotrivă, autoarea sa a cumpărat imobilul de la un neproprietar, atâta timp cât la data încheierii contractului era admisă în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată împotriva statului.

Acesta este motivul pentru care este legală decizia de admitere a acțiunii față de acest pârât, legea specială (art. 50, 50 1 , Legea nr. 10/2001) prevăzând și modalitatea de despăgubire a persoanelor care au cumpărat de la stat imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale căror contracte au fost desființate, termen în care intră, conform interpretării date în practica judiciară, și pierderea imobilului în favoarea fostului proprietar în urma formulării unei acțiuni în revendicare. Referitor la susținerea în sensul că în mod nelegal ar fi reținut instanța de apel că ar fi trebuit să formuleze un apel principal sau incident cu privire la omologarea sau nu a raportului de expertiza prin care s-a concluzionat ca nu exista identitate intre imobilul solicitat de părți în aceasta acțiune și cel pentru care s-a dispus restituirea prin sentința Judecătoriei sectorului 1, Înalta Curte a constatat că această susținere este inexactă.

Instanța de apel a reținut că nu s-a atacat hotărârea primei instanțe de fond sub aspectul calității procesuale active din punctul de vedere al identității dintre imobilul restituit potrivit sentinței nr. 10180/1998 și imobilul din care fac parte apartamentele revendicate de la pârât. Prima instanță de fond a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză, raportându-se la faptul că în executarea sentinței nr. 10180/1998, prin dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei V.C. a imobilului mai sus menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest proces verbal sunt menționate în mod expres contractele pârâților. Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Recurentul pârât a invocat în susținerea acestui temei de drept faptul că instanța de apel ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești când a apreciat că mecanismul de despăgubire a chiriașilor cumpărători care au pierdut bunul în favoarea foștilor proprietari este mai favorabil față de situația acestora din urmă, și că astfel bunul în natură ar trebui restituit foștilor proprietari, cu ignorarea prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001. Așa cum se reține în doctrină referitor la interpretarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., există exces de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârșește un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, de exemplu atribuie valoare legală unor texte abrogate sau nu acordă nicio valoare unui text care are valoare legală.

În speță, în cazul recurentului pârât G.D.M.I. nu s-a pus problema înlăturării de la aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 care prevedeau situațiile în care nu se restituie în natură imobilele foștilor proprietari având în vedere că reclamantele au făcut dovada că au un bun, conform sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului București, acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din Calea Victoriei, colț cu str. Manu (fostă Lemnea) anterior edictării Legii nr. 10/2001. De asemenea pârâții au la rândul lor un bun, conform contractelor de vânzare neanulate.

Această problemă de drept nu este reglementată de Legea nr. 10/2001 și, ca atare, trebuie aplicate prevederile dreptului comun art. 480 C. civ. pentru a fi dezlegată. Faptul că aplicând dreptul comun, în stabilirea preferabilității dreptului de proprietate instanța de apel a ales, printre argumentele utilizate în subsidiar, să facă trimitere la posibila modalitate de despăgubire a fiecăreia dintre părți, în cazul pierderii bunului, nu înseamnă că a intrat în domeniul de activitate al legislativului. În ceea ce privește recursul formulat de către pârâtele A.J. și A.R., acesta va fi analizat din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că deși au invocat în susținerea primului motiv de recurs și prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu au invocat în fapt motive care să se încadreze în acest text de lege. Înalta Curte a reținut că titlul de proprietate al acestora asupra apartamentelor nr. 24 și 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1, este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998 (ap. 25, cumpărător A.J.) și de contractul de vânzare cumpărare din 9 aprilie 1998 (ap. 24, cumpărător A.V.). Atâta timp cât aceste contracte sunt valabile, nefiind anulate, pârâtele au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Reclamanții își justifică dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (irevocabilă la data pronunțării ca urmare a neatacării acesteia cu apel), prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a imobilului din Calea Victoriei, colț cu str. Manu (fostă Lemnea) în contradictoriu cu Consiliul General la municipiului București.

Recurenții pârâți A. nu au fost părți în cadrul acelui litigiu, deși deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză cu mai mult de două luni înainte de a se pronunța hotărârea invocată de către reclamanți în dovedirea faptului că au un bun actual.

Având în vedere numărul de Dosar nr. 10960/1998, sub care a fost înregistrată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C., care reflectă numărul mare de cauze înregistrate până la acel moment în anul 1998 pe rolul judecătoriei, existând indicii puternice în sensul că a fost înregistrată către jumătatea anului 1998, mai aproape de pronunțarea sentinței (19 iunie 1998), decât anterior încheierii contractelor pârâților A. (9-10 aprilie 1998), ținând cont și de atitudinea pasivă a reclamanților care nu au manifestat interes să ofere elemente de certitudine cu privire, cel puțin, la data aproximativă a înregistrării acelui dosar, se poate chiar reține că acțiunea în revendicare a fost formulată după ce acești pârâți deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză, fără ca aceștia să fie chemați în judecată.

Totuși acest aspect, al formulării acțiunii anterior sau ulterior încheierii contractului prin care pârâții A. au devenit proprietarii apartamentelor revendicate în cauză nu are relevanță în operațiunea comparării titlurilor de proprietate, putând influența cel mult stabilirea bunei sau relei credințe a acestora la data încheierii contractului. Acest aspect ar fi fost relevant în cazul formulării cererii de constatare a nulității contractului pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză, situație în care pârâții cumpărători sunt prezumați a fi cumpărători de bună credință. În executarea acestei hotărâri, prin dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei V.C.

a imobilului mai sus menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, mai puțin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. În acest proces verbal sunt menționate în mod expres contractele pârâților. Având în vedere că reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat anterior, potrivit jurisprudenței CEDO (de ex. cauza Porțeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), și aceștia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel că este nefondat motivul de recurs prin care se susține contrariul.

În ceea ce privește data de la care reclamanții se pot prevala de acest bun, ținând cont de situația specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea prin care statul a fost obligat la restituirea bunului a devenit irevocabilă, și anume 19 iunie 1998, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudența CEDO ”135.

(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).” Ca atare, mutatis mutandis reclamanții se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Întrucât atât reclamanții cât și pârâții A. se prevalează de un bun, reprezentat de apartamentele nr. 24 și 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat. Așa cum reiese din cele expuse mai sus titlul de proprietate al pârâților A. este anterior dreptului de proprietate de care se pot prevala reclamanții ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, și ca atare din această perspectivă este preferabil.

Titlul pârâților este preferabil și aplicând principiul stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanților noul drept de proprietate din iunie 1998, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâții A. (proprietari ai apartamentelor în cauză din aprilie 1998), până în 2007, anul formulării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulității contractelor acestora în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (para. 37). De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Rățeanu contra României (para. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri.

O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri. Această situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere, pe de o parte, faptul că reclamanții nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin reprezentanții săi a fost obligat să le restituie, dar s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credință.

Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că în prezent este în vigoare Legea nr. 10/2001 care prevede modalitatea de despăgubire a foștilor proprietari ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu valoarea de circulație stabilită potrivit standardelor internaționale. Astfel, este neîntemeiată acțiunea în revendicare a apartamentelor nr. 24 și 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1 formulată împotriva pârâților A., fiind admisă în mod nelegal de către instanța de apel. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-3 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții A.J. și A.R., va modifica, în parte, decizia în sensul că va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanții V.N.

și V.L. împotriva pârâților A.J. și A.R. privind revendicarea apartamentelor nr. 24 și 25 din imobilul situat în București, sector 1, Calea Victoriei, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului G.D.M.I. împotriva aceleiași decizii, va menține restul dispozițiilor sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității. Admite recursul declarat de pârâții A.J. și A.R. împotriva decizi