ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 2495/299/2007

reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâții G.M., A.J. și A.V., solicitând

instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 12,13, 24 și 25

din imobilul situat în Calea Victoriei.

În motivarea acțiunii

reclamanta a susținut că imobilul situat în București, Calea Victoriei, format

din teren și construcție având parter, subsol și șapte etaje, a fost

proprietatea mamei sale N.N., fiind dobândit de aceasta prin actele autentice

de vânzare - cumpărare nr. x/1921 și nr. y/1938, precum și prin autorizația de

construcție din 10 septembrie 1940.

Imobilul a fost în

mod abuziv trecut în patrimoniul statului prin expropriere, iar prin cerere

înregistrată în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat restituirea

imobilului, cererea fiindu-i însă respinsă la data de 21 decembrie 1998.

În același an,

reclamanta a formulat acțiune în revendicare împotriva C.G.M.B., iar prin

sentința civilă nr. 10180/1998 s-a dispus admiterea acțiunii sale, pârâtul

C.G.M.B. fiind obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

întregul imobil situat în București, Calea Victoriei, sector 1.

În baza acestei

hotărâri, reclamanta a fost pusă parțial în posesia imobilului, apartamentele

revendicate prin prezenta acțiune fiind excluse de la punerea în posesie,

motivat de faptul că la data punerii în posesie erau înstrăinate chiriașilor,

în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

S-a susținut de

reclamantă că înstrăinarea apartamentelor către pârâți s-a făcut cu rea

credință în perioada în care aceasta a solicitat restituirea în natură a

imobilului și de către stat care nu a avut niciodată un titlu legal de

proprietate asupra apartamentelor vândute.

S-a solicitat de

reclamantă ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților să se

constate că titlul său este preferabil, fiind mai vechi și provenind de la

adevărații proprietari ai imobilului, pe când titlurile pârâților au date

ulterioare și au fost încheiate cu o persoană juridică care nu avea calitatea

de proprietar a bunului vândut.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâta A.J. a

formulat cerere de chemare în garanție împotriva Municipiului București prin

Primarul General și SC H.N. SA, solicitând ca, în ipoteza în care ar cădea în

pretenții, să fie obligați chemații în garanție să-i restituie prețul

actualizat al imobilului achitat în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta G.M. a formulat

cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA și a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin care a solicitat obligarea chemaților în garanție la

plata prețului de circulație a apartamentului ce i-a fost înstrăinat în baza

Legii nr. 112/1995, în ipoteza în care acțiunea formulată de reclamantă

împotriva sa ar fi admisă.

Pârâtul A.V. a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la

restituirea cheltuielilor necesare și utile, reprezentând sporul de valoare

adus apartamentului din imobil, evaluată provizoriu la suma de 25.000 RON și

recunoașterea unui drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea

acestor despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

10482 din 11 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția de necompetență materială a acestei instanțe, invocată de pârâta G.M.

la termenul de judecată din 04 septembrie 2008 și, pe cale de consecință, a

dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București, reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și

concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, din care rezultă

că valoarea cumulată a apartamentelor revendicate prin acțiune depășește

valoarea de 500.000 lei prevăzută de textul de lege mai sus menționat

(reglementarea în vigoare la data pronunțării sentinței).

La Tribunalul București

cauza a fost

înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă, iar prin încheierea pronunțată în

ședința publică de la 03 iunie 2009, instanța a respins excepțiile privind

inadmisibilitatea acțiunii de revendicare și prescripția dreptului material la

acțiune, invocate de pârâtele A.J. și G.M. prin întâmpinare și a unit cu fondul

excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei A.J.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate

situațiile revendicarea de drept comun, iar aspectele legate de legea

aplicabilă raportului juridic dedus judecății se impun a fi analizate cu ocazia

soluționării fondului litigiului dintre părți, neputându-se pune în discuție pe

calea unei excepții procesuale existența vreunui caz în care legea ar închide

părții interesate accesul la un anumit mijloc procesual pentru neîndeplinirea

unei condiții de formă sau de fond pentru promovarea acțiunii.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut

că susținerile formulate de pârâta G.M., prin apărător, în argumentarea acestei

excepții, sunt fundamentate pe o calificare proprie dată de aceasta acțiunii

deduse judecății, calificare care nu are nici o legătură cu motivele de fapt și

de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr.

2025 din 24 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, ca neîntemeiată

și, pe cale de consecință, a respins cererile de chemare în garanție formulate

de pârâți, ca fiind lipsite de interes.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, Calea Victoriei, prin moștenire, de la

fostul proprietar - N.N. - conform certificatului de moștenitor nr. 29/1996.

Prin sentința civilă nr.

10160 din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea

formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului

București, acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din Calea Victoriei, colț cu str. Manu

(fostă Lemnea).

În baza acestei

hotărâri, prin dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului

București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului mai sus

menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, mai

puțin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Analizând excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond a reținut că

este neîntemeiată, din probele administrate rezultând că imobilul situat în

Calea Victoriei, a fost proprietatea autoarei reclamantei N.N., conform actului

de vânzare - cumpărare din 06 iunie 1921, actului de partaj voluntar

autentificat sub nr. x/1932 și actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.

y/1938; a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin expropriere

și a fost restituit reclamantei în proprietate prin sentința civilă nr. 10960/1998

a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

S-a reținut că

pârâții ocupă din acest imobil apartamentele menționate în petitul acțiunii,

situație în care s-a apreciat că și excepția lipsei calității procesuale pasive

este neîntemeiată.

Pe fondul acțiunii,

instanța a reținut că reclamanta beneficiază de un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar cu privire la partea din imobil ce i-a fost restituită prin dispoziția nr. 190/1999,

nu și cu privire la apartamentele legal înstrăinate pârâților.

S-a apreciat că

reclamanta nu mai poate formula o cerere de restituire în natură a

apartamentelor deoarece nu a solicitat în termenul legal constatarea nulității

contractelor de vânzare - cumpărare, iar în compararea titlurilor de

proprietate exhibate de părți, criteriul datei mai vechi a înscrisului

constatator nu poate fi aplicat, acesta având relevanță doar în ipoteza în care

titlurile ce se compară provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în

speță.

Din decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța

de fond a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de alege între calea prevăzută de acest act

normativ special și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

S-a reținut de

asemenea, că în jurisprudența C.E.D.O. s-a considerat că persoanele care au

dobândit cu bună - credință un imobil naționalizat nu ar trebuie să fie aduse

în situația de a suporta ele greutatea responsabilității statului care a

confiscat acele bunuri și că atenuarea vechilor inechități nu trebuie să creeze

altele noi.

S-a subliniat că

exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună credință și că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată

numai dacă aceasta contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În situația în care

pârâtul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care poate fi o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra imobilul sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, unită cu

o jurisprudență constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este

posibilă, acțiunea reclamantei impunându-se a fi respinsă.

Pe cale de

consecință, tribunalul a apreciat că cererile de chemare în garanție formulate

de pârâte se impun a fi respinse ca lipsite de interes, având în vedere faptul

că obligația de garanție nu este funcțională decât în măsura în care evicțiunea

s-a produs.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat apel reclamanta V.E., continuat după decesul

acesteia de succesorii săi V.N. și V.L.

Prin decizia civilă nr.

144/ A din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată, în

parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta V.E. și continuată de succesorii acesteia, reclamanții V.N. și V.L.

împotriva pârâților G.D.M., A.J. și A.R. și au fost obligați pârâții să lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele 12, 13,

24 și 25 din imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1. S-au

menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Din probele administrate

a rezultat că prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 10960/1998, definitivă

și irevocabilă s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului

București să lase autoarei apelanților reclamanți, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, Calea Victoriei colț cu str.

Manu (fostă Lemnea) sector 1, cu terenul aferent.

În baza acestei

sentințe s-au restituit efectiv autoarei reclamantei partea din construcțiile

situate în Calea Victoriei colț cu str. Manu (fostă Lemnea) sector 1, respectiv

cele care la data restituirii - 02 mai 2000 - nu erau înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995 și terenul, cu excepția terenului situat sub construcție aferent

apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin acțiunea ce face

obiectul prezentului dosar apelanții reclamanți, continuând cererea formulată

de autoarea lor, revendică de la pârâți apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din

imobil, cu terenul aferent, invocând dreptul lor de proprietate asupra

imobilului, recunoscut prin sentința civilă mai sus menționată, ineficacitatea

Legii nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Din probe a rezultat

că aceste apartamente au fost înstrăinate pârâților (respectiv autorilor lor

decedați în cursul soluționării cauzei), în baza Legii nr. 112/1995.

La instanța de fond,

pârâții au invocat în apărare, printre altele, lipsa calității procesuale

active a reclamantei pentru formularea acțiunii, susținând, pe de o parte că nu

există dovezi privind calitatea reclamantei inițiale V.C. de succesoare a

fostului proprietar al imobilului, iar, pe de altă parte, că nu există

identitate între imobilul restituit acesteia și apartamentele revendicate prin

acțiune.

Prin sentința

recurată, instanța de fond a respins această excepție, reținând, pe baza

actelor de stare civilă depuse la dosar, a expertizei efectuată în cauză și mai

ales, față de sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, definitivă și

irevocabilă, că reclamanta are calitate procesuală activă în calitate de

moștenitor al fostei proprietare a imobilului, dar și faptul că apartamentele

vândute pârâților fac parte din imobilul ce a aparținut autoarei reclamantei.

Pârâții nu au

formulat apel principal împotriva sentinței instanței de fond și nici nu au

aderat la apelul formulat de reclamantă, situație în care dezlegarea dată de

prima instanță acestor probleme de drept a intrat în puterea lucrului judecat,

aceleași probleme de drept nemaiputând fi invocate în apel de pârâți ca simple

apărări.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a apreciat că se impune respingerea acțiunii reclamantei,

reținând, în esență, că aceasta are un bun doar cu privire la partea de imobil

ce nu a fost înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, iar în condițiile în care

nu a solicitat în termenul prevăzut de lege constatarea nulității actelor

pârâților nu poate beneficia de restituire în natură, conform deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit deciziei nr.

33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în

interesul legii, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la

dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat

printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994,

face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din

legea fundamentală.

Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei

în interesul Legii nr. 33/2009, Curtea constată că în analiza titlului exhibat

de către reclamantă, aceasta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pentru întregul imobil situat în Calea Victoriei colț cu str. Manu (fostă Lemnea)

sector 1 și nu doar pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată în baza

Legii nr. 112/1995, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

În jurisprudența

actuală a instanței de contencios european - CEDO - s-a produs o schimbare în

raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1

decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a

aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce

privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în această

hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(paragrafe140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafe 141, 142 și 143).

În speța dedusă

judecății s-a dovedit că există o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care s-a dispus expres în sensul restituirii bunului către

autoarea apelanților reclamanți, respectiv sentința civilă nr. 10160 din 19

iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă și

executorie, ce reprezintă bun actual în sensul Convenției Europene și

jurisprudenței Curții Europene și se bucură, fără îndoială, de protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Conform art. 1 din

Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a

amenzilor.

Pe baza principilor

generale ale dreptului internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a

reținut constant în jurisprudența sa că ingerința statului în exercitarea

dreptului unei persoane nu este una justificată decât dacă este legală,

urmărește un scop legitim și nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie să

existe între interesul comun protejat și interesul particular asupra căruia se

intervine.

Din probele

administrate în cauză rezultă că deși dreptul de proprietate al autoarei

reclamanților a fost recunoscut de o instanță de judecată încă din anul 1998,

nici aceasta și nici succesorii săi nu au primit încă o despăgubire și nu au

nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi.

Există o ingerință în

dreptul reclamanților la respectarea dreptului lor de proprietate, rezultând

din vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu către chiriași,

ingerință ce a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății acestora și

cerințele interesului general.

Repararea acestui

dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de

reparație, restituirea în natură a imobilului către reclamanți fiind, practic,

unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea apartamentelor către pârâți.

Aceștia din urmă nu

pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de

vânzare - cumpărare neanulate, deoarece, spre deosebire de reclamanți, au la

dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume formularea unei acțiuni,

în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea prețului de piață al

imobilului.

Pentru aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va dispune

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul

admiterii acțiunii și obligării pârâților să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din

imobilul situat în București,Calea Victoriei, sector 1.

Restul dispozițiilor

sentinței vor fi menținute ca fiind legale și temeinice, în condițiile în care

nu au fost atacate prin prezentul apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții A.J., A.R. și G.D.M.I.

În motivarea

recursului pârâtele A.J. și A.R. au arătat următoarele.

A) În mod greșit,

instanța de apel nu a luat în considerare apărările recurenților, având în

vedere calitatea lor de terți dobânditori de buna-credința cu titlu oneros ai

apartamentelor, precum și faptul ca în speța sunt incidente și dispozițiile

speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de restituire

în natura formulata de către apelanții-reclamanți este nelegala și netemeinica,

având în vedere faptul ca recurenții pârâți au calitatea de terți dobânditori

de buna-credința cu titlu oneros ai apartamentelor iar în speța sunt incidente

și dispozițiile speciale ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În speța, în

condițiile în care vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a realizat în anul 1998,

este indubitabil faptul ca recurentele pârâte nu au cunoscut și nici nu ar fi

putut sa cunoască la aceea epoca, faptul ca statul nu ar fi putut sa le vândă

în mod valabil apartamentele.

Anterior momentului

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1195, recurentele

au efectuat toate demersurile necesare pentru aflarea situației juridice a

imobilului, cat și pentru a afla daca se formulase o cerere de restituire în

natura pentru apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriaș.

Pana la momentul

încheierii de către A.J. și A.D., în calitate de autor al recurentei A.R., a

contractelor de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995

intimata-reclamanta nu a întreprins nici un demers judiciar pentru a încerca sa

își valorifice, fata de recurente, pretinsul drept de proprietate prin

restituirea în natura a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării de

către recurente a apartamentelor în baza legii speciale nu exista înregistrata

o cerere de restituire în contradictoriu cu recurente.

Sentința civila nr. 10160

din 19 iunie 1998 a fost pronunțata de Judecătoria Sector 1 București intr-o

cauza în care recurentele nu au fost parte și a fost ulterioara cumpărării

celor doua imobile prin contractele de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998,

respectiv din 09 aprilie 1998

În aceasta situație,

titlul de proprietate deținut de recurente, confirmat implicit prin

nepromovarea unei acțiunii în constatarea nulității absolute în baza Legii nr. 10/2001,

urmează sa fie preferat titlului invocat de intimații-reclamanți, aceasta având

posibilitatea de a obține exclusiv despăgubiri prin echivalent pentru aceste

apartamente în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De altfel, în mod

greșit a reținut instanța de apel faptul ca recurentele ar beneficia de un

mecanism legal mai eficace decât procedura legilor de reparație aplicabile în

cazul intimaților-reclamanți. Aceasta teza a instanței de apel nu este

susținuta de nicio motivare în hotărârea atacata și nici situația existenta la

acest moment. În egala măsura, în vederea asigurării stabilității circuitului

juridic civil, principiul protejării dreptului de proprietate dobândit de

terțul dobânditor de buna-credința cu titlu oneros a fost consfințit și de

dispozițiile Legii nr. 1/2009, norma legala de imediata aplicare și cauzelor

aflate pe rolul instanțelor de judecata, în conformitate cu care, nu se

restituie în natura imobilele înstrăinate foștilor chiriași prin contracte de

vânzare-cumpărare validate de către instanțele judecătorești prin hotărâri

judecătorești irevocabile prin care au fost respinse cererile privind

constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza legii nr. 112/1995.

Or, daca s-ar

considera ca, deși sunt valabile actele juridice încheiate cu buna-credința

prin care s-au înstrăinat imobile preluate fără titlu valabil, totuși terțul

dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul inițial pe calea

acțiunii în revendicare de drept comun, dispozițiile speciale ar fi lipsite de

rațiune, aceasta norma legala devenind lipsita de conținut și neproducând

efectele juridice avute în vedere de legiuitor.

Având în vedere

faptul ca titlul recurentelor, în calitate de terți dobânditori de buna-credința

este preferabil celui al intimaților-reclamanți, în mod greșit instanța de apel

prin hotărârea recurată a dispus admiterea acțiunii în revendicare.

B) Intimații-reclamanți

nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului pentru a obține restituirea în natura a imobilului.

În mod eronat

instanța de apel a apreciat faptul ca intimații-reclamanți ar avea un bun,

raportat la hotărârea judecătoreasca prin care s-a dispus expres restituirea

bunului către autoarea intimaților-reclamanți, motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 din C. proc. civ.

Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a statuat faptul ca un reclamant nu poate pretinde o

încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le incriminează se raportau la « bunul» său, în sensul în

care aceasta noțiune este definita prin jurisprudența instanței de contencios

european.

În baza jurisprudenței

constante a Curții, noțiunea de « bun» poate acoperi atât «bunuri actuale» cat

și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde ca are cel puțin o «speranța legitima» de a obține utilizarea efectiva

a unui drept de proprietate. Speranța de a vedea recunoașterea supraviețuirii

unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat

efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul articolului 1 din

Protocolul nr. 1 (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein contra Germaniei

[G.C.], nr. 42527/98, § 83, CEDO, 27 iunie 2001; Jasiuniene contra Lituaniei, nr.

41510/98, §§ 40-44, 6 martie 2003; Malhous împotriva Republicii Cehe, nr. 33071/96,

13 decembrie 2000,), și se înțelege de la sine a unui titlu care stabilește

acest drept condițional stingându-se din nerealizarea condiției (Mărio de

Napoles Pacheco împotriva Belgiei, Hotărârea nr. 7775/77, și Lupulet împotriva

României, paragraful133).

Mai mult, în cauzele

în care România este implicata (Paduraru contra România, Porteanu contra

România, Străin contra România), Curtea considera ca se poate vorbi de un

"bun" în ipoteza în care înainte de vânzare imobilului conform Legii nr.

112/1995, a existat o hotărâre judecătoreasca, chiar nedefinitiva, prin care sa

se constate nevalabilitatea titlului statului.

Or, așa cum am

menționat mai sus intimata-reclamanta nu a obținut niciodată o hotărâre care sa

constate nevalabilitatea titlului statului, anterior cumpărării de către recurenți

a imobilului, astfel ca aceasta nu se poate prevala de deținerea unui

"bun" în sensul Convenției.

Dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul ca ar impune statelor

contractante o obligație generala de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte sa ratifice Convenția.

Prin Hotărârea din

data de 12 Octombrie 2010 în cauza "Maria Atanasiu și alții împotriva

României" (singura hotărâre "pilot' pronunțata în materia imobilelor

preluate abuziv), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca, daca

interesul patrimonial în cauza este de ordinul creanței, el nu poate fi

considerat o „valoare patrimoniala" decât daca are o baza suficienta în

dreptul intern. De exemplu, când este confirmat printr-o jurisprudența bine

stabilita a instanțelor.

De asemenea, Curtea

Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca existenta unui „bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu daca, printr-o hotărâre

definitiva și executorie, anterioara vânzării către foștii chiriași, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și daca în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a constatat ca, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

si, mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care

trebuie sa conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri.

Instanța de

contencios european a apreciat ca transformarea intr-o „valoare

patrimoniala" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționata de întrunirea de către partea interesata a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea cailor de

atac prevăzute de lege. în speța noastră, nici o instanța sau autoritate

administrativa interna nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept

de a i se restitui în natura imobilul în litigiu anterior înstrăinării acestuia

către foștii chiriași. în aceste condiții, ținând cont ca intimații-reclamanți

nu ne pot opune un „bun" în accepțiunea Convenției, aceștia pot beneficia

exclusiv de un drept la despăgubire prin echivalent bănesc, astfel cum de

altfel a și solicitat și chiar a obținut prin hotărâre judecătoreasca

definitiva și irevocabila.

Prin urmare

raportându-ne la normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

prin admiterea acțiunii în revendicare formulata de către intimata-reclamanta,

s-au încălcat inclusiv dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

C) În mod eronat a

interpretat instanța de apel dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțata de înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Decizia nr. 33/2008, cat și

existenta în patrimoniul reclamantei a unui «bun» în sensul Convenției Europene

a Drepturilor Omului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acțiunea în revendicare

trebuia sa fie soluționata prin raportare atât la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Decizia nr. 33/2008,

cat și la existenta, în patrimoniul intimaților-reclamanți a unui «bun» în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În speța, în mod

corect prima instanță de fond a soluționat acțiunea în revendicare prin

respingerea acesteia.

Cu toate ca Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu duce automat

la respingerea ca inadmisibila a acțiunii, neconstituind un veritabil fine de

neprimire pentru acțiunea în revendicare, cererea intimatei-reclamant trebuia

sa fie analizata inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunțate

în recursul în interesul legii și la circumstanțele speciale ale cauzei.

Cu toate ca prin

aceasta decizie nu se tranșează problema admisibilității acțiunii în

revendicare, se consacra aplicabilitatea în materia revendicării a regulii

„specialia generalibus derogant", și se arata ca : „Nu se poate aprecia ca

existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o

atare acțiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional și trebuie sa i se asigure accesul la justiție".

Astfel, în realitate,

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțata în recursul în interesul legii nu a fost

consacrata inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare, însă s-a

stabilit ca urmează ca aceasta sa fie determinata concret în funcție de

circumstanțele speciale ale fiecărei spete în parte și prin raportare la

existenta unui „bun", a unei „valori sau interes patrimonial" sau a

unei „speranțe legitime" în sensul Convenției europene și a practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului. În aceste condiții instanța investita cu

soluționarea acțiunii în revendicare trebuie sa aibă în vedere situația speciala

a apartamentelor în litigiu. În consecința se impunea respingerea acțiunii în

revendicare după cum în mod corect instanța de fond a soluționat pricina.

În motivarea

recursului pârâtul G.D.M.I. a arătat următoarele.

Susținerea instanței

de apel cum ca prin sentința nr. 10180/1998 Judecătoriei sectorului 1 București

autoarei reclamanților i s-ar fi restituit întregul imobil în cauza și ca acest

act ar constitui temeiul pentru care reclamanții ar avea un,,bun" în

sensul jurisprudenței CEDO este eronata pentru ca:

vigoare la acea data nu permitea instanțelor sa dispună restituirea decât

pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate deja foștilor chiriași, deci

hotărârea instanței trebuie interpretata raportat la efectele legale pe care

le-ar fi putut produce la data la care a fost emisa.

daca s-ar fi pronunțat, prin absurd, și cu privire la apartamentele ce fuseseră

înstrăinate deja, ar fi fost nelegala pentru ca dreptul de proprietate asupra

apartamentelor înstrăinate ne mai aparținând paratului C.G.M.B., acestui parat

i-ar fi lipsit calitatea procesuala pasiva.

Acest motiv de recurs

a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este nelegală

susținerea instanței, in legătura cu necesitatea formulării unui apel principal

sau incident cu privire la omologarea sau nu a raportului de expertiza prin

care s-a concluzionat ca nu exista identitate intre imobilul solicitat de părți

în aceasta acțiune și cel pentru care s-a dispus restituirea prin sentința

Judecătoriei sectorului I, întrucât nu avea interes, hotărârea nefiind

pronunțata cu referire la aceasta proba.

Este greșita

susținerea instanței conform căreia ar trebui sa formuleze cerere de a recupera

prețul pieței pentru imobil, atât timp cat titlul său nu a fost anulat.

Motivarea instanței

cum ca ”repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele

legilor speciale de reparație"este de asemenea nelegala, prin aceasta

instanța încălcând atribuțiile puterii judecătorești, atâta timp cat printr-un

act legiuitorul a consacrat un anumit algoritm pentru soluționarea unui gen de

litigii, expres determinate, situația de fapt ce ar urma în cazul admiterii sau

respingerii unei cereri, în contextul legislativ vizat excede controlului

judecătorului, rațiunile de oportunitate fiind atributul exclusiv al puterii

legislative.

Acest motiv de recurs

a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Intimații reclamanți

nu au formulat întâmpinare în termenul legal, invocând la ultimul termen de

judecată excepția nulității recursurilor.

Înalta Curte a constatat

nefondate excepția nulității recursurilor și recursul declarat de către pârâtul

G.D.M.I. și fondat recursul declarat de către pârâții A.J. și A.R. pentru

considerentele expuse mai jos.

Referitor la excepția

nulității recursurilor, Înalta Curte a reținut că recursul formulat de către

pârâtul G.D.M.I. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9, iar

recursul formulat de către pârâtele A.J. și A.R. a fost întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9, fiind invocate de către fiecare dintre recurenți motive

de fapt care se încadrează în aceste prevederi, inclusiv sub aspectul condiției

ca acestea să fie motive de nelegalitate, conform părții introductive a art. 304

C. proc. civ., așa cum se va arăta mai jos, în cadrul analizei în concret a

temeiniciei motivelor de recurs.

Ca atare, nefiind

îndeplinite condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă ca

nefondată excepția nulității recursurilor.

În ceea ce privește

recursul declarat de către pârâtul G.D.M.I., sunt nefondate criticile încadrate

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se susține reținerea

eronată a instanței de apel a faptului că reclamantele ar avea un bun prin

raportare la sentința civilă nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București.

După cum se poate

observa din contractul încheiat de autoarea pârâtului G.D.M.I. (nr. 5721/19824

din 21 octombrie 1998 prin care P.M.B. - SC H.N. SA vinde către G.M. ap.12 și

13) aceasta a cumpărat apartamentele revendicate de către reclamante de la

acest pârât ulterior momentului la care această sentință a devenit irevocabilă,

astfel că nu au nicio relevanță asupra constatării faptului că reclamantele au

un bun în baza acestei sentințe, eventualele prevederi ale Legii nr. 112/1995

care nu ar fi permis restituirea imobilelor înstrăinate deja către chiriași.

La data pronunțării

sentinței apartamentele înstrăinat autoarei acestui pârât se afla încă în

proprietatea statului. Astfel, dimpotrivă, autoarea sa a cumpărat imobilul de

la un neproprietar, atâta timp cât la data încheierii contractului era admisă

în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată împotriva statului.

Acesta

este motivul pentru care este legală decizia de admitere a acțiunii față de acest

pârât, legea specială (art. 50, 50

1

, Legea nr. 10/2001) prevăzând și

modalitatea de despăgubire a persoanelor care au cumpărat de la stat imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale căror

contracte au fost desființate, termen în care intră, conform interpretării date

în practica judiciară, și pierderea imobilului în favoarea fostului proprietar

în urma formulării unei acțiuni în revendicare.

Referitor la susținerea

în sensul că în mod nelegal ar fi reținut instanța de apel că ar fi trebuit să

formuleze un apel principal sau incident cu privire la omologarea sau nu a

raportului de expertiza prin care s-a concluzionat ca nu exista identitate

intre imobilul solicitat de părți în aceasta acțiune și cel pentru care s-a

dispus restituirea prin sentința Judecătoriei sectorului 1, Înalta Curte a

constatat că această susținere este inexactă. Instanța de apel a reținut că nu

s-a atacat hotărârea primei instanțe de fond sub aspectul calității procesuale

active din punctul de vedere al identității dintre imobilul restituit potrivit

sentinței nr. 10180/1998 și imobilul din care fac parte apartamentele

revendicate de la pârât.

Prima instanță de

fond a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză,

raportându-se la faptul că în executarea sentinței nr. 10180/1998, prin

dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului București a dispus

restituirea în proprietatea reclamantei V.C. a imobilului mai sus menționat,

sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a acesteia, cu excepția

apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. În acest proces verbal

sunt menționate în mod expres contractele pârâților.

Este nefondat și

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Recurentul pârât a invocat în susținerea acestui temei de drept faptul că

instanța de apel ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești când a

apreciat că mecanismul de despăgubire a chiriașilor cumpărători care au pierdut

bunul în favoarea foștilor proprietari este mai favorabil față de situația

acestora din urmă, și că astfel bunul în natură ar trebui restituit foștilor

proprietari, cu ignorarea prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001.

Așa cum se reține în

doctrină referitor la interpretarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., există exces

de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârșește un act pe care

numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, de exemplu atribuie

valoare legală unor texte abrogate sau nu acordă nicio valoare unui text care

are valoare legală.

În speță, în cazul

recurentului pârât G.D.M.I. nu s-a pus problema înlăturării de la aplicare a

prevederilor Legii nr. 10/2001 care prevedeau situațiile în care nu se

restituie în natură imobilele foștilor proprietari având în vedere că

reclamantele au făcut dovada că au un bun, conform sentința civilă nr. 10160

din 19 iunie 1998, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantă împotriva pârâtului Consiliului General al Municipiului București,

acesta din urmă fiind obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul din Calea Victoriei, colț cu str. Manu (fostă

Lemnea) anterior edictării Legii nr. 10/2001.

De asemenea pârâții

au la rândul lor un bun, conform contractelor de vânzare neanulate.

Această problemă de

drept nu este reglementată de Legea nr. 10/2001 și, ca atare, trebuie aplicate

prevederile dreptului comun art. 480 C. civ. pentru a fi dezlegată.

Faptul că aplicând

dreptul comun, în stabilirea preferabilității dreptului de proprietate instanța

de apel a ales, printre argumentele utilizate în subsidiar, să facă trimitere

la posibila modalitate de despăgubire a fiecăreia dintre părți, în cazul

pierderii bunului, nu înseamnă că a intrat în domeniul de activitate al

legislativului.

În ceea ce privește

recursul formulat de către pârâtele A.J. și A.R., acesta va fi analizat din

perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că deși au

invocat în susținerea primului motiv de recurs și prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu au invocat în fapt motive care să se încadreze în acest text de

lege.

Înalta Curte a reținut

că titlul de proprietate al acestora asupra apartamentelor nr. 24 și 25 din

imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1, este reprezentat de contractul de

vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998 (ap. 25, cumpărător A.J.) și de

contractul de vânzare cumpărare din 9 aprilie 1998 (ap. 24, cumpărător A.V.).

Atâta timp cât aceste

contracte sunt valabile, nefiind anulate, pârâtele au un bun actual, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Reclamanții își

justifică dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (irevocabilă la data pronunțării

ca urmare a neatacării acesteia cu apel), prin care a fost admisă acțiunea în

revendicare a imobilului din Calea Victoriei, colț cu str. Manu (fostă Lemnea)

în contradictoriu cu Consiliul General la municipiului București.

Recurenții pârâți A.

nu au fost părți în cadrul acelui litigiu, deși deveniseră proprietarii

apartamentelor în cauză cu mai mult de două luni înainte de a se pronunța

hotărârea invocată de către reclamanți în dovedirea faptului că au un bun

actual.

Având în vedere

numărul de Dosar nr. 10960/1998, sub care a fost înregistrată acțiunea în

revendicare formulată de reclamanta V.C., care reflectă numărul mare de cauze

înregistrate până la acel moment în anul 1998 pe rolul judecătoriei, existând

indicii puternice în sensul că a fost înregistrată către jumătatea anului 1998,

mai aproape de pronunțarea sentinței (19 iunie 1998), decât anterior încheierii

contractelor pârâților A. (9-10 aprilie 1998), ținând cont și de atitudinea

pasivă a reclamanților care nu au manifestat interes să ofere elemente de

certitudine cu privire, cel puțin, la data aproximativă a înregistrării acelui

dosar, se poate chiar reține că acțiunea în revendicare a fost formulată după

ce acești pârâți deveniseră proprietarii apartamentelor în cauză, fără ca aceștia

să fie chemați în judecată.

Totuși acest aspect,

al formulării acțiunii anterior sau ulterior încheierii contractului prin care

pârâții A. au devenit proprietarii apartamentelor revendicate în cauză nu are

relevanță în operațiunea comparării titlurilor de proprietate, putând influența

cel mult stabilirea bunei sau relei credințe a acestora la data încheierii contractului.

Acest aspect ar fi fost relevant în cazul formulării cererii de constatare a

nulității contractului pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în

prezenta cauză, situație în care pârâții cumpărători sunt prezumați a fi

cumpărători de bună credință.

În executarea acestei

hotărâri, prin dispoziția nr. 190/1999, Primarul General al Municipiului

București a dispus restituirea în proprietatea reclamantei V.C. a imobilului

mai sus menționat, sens în care s-a procedat și la punerea în posesie a

acesteia, mai puțin asupra apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest proces verbal sunt menționate în mod expres contractele pârâților.

Având în vedere că

reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care

s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat anterior, potrivit

jurisprudenței CEDO (de ex. cauza Porțeanu împotriva României, cauza

Maria Atanasiu și

alții împotriva României), și aceștia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr.

1 la CEDO, astfel că este nefondat motivul de recurs prin care se susține

contrariul.

În ceea

ce privește data de la care reclamanții se pot prevala de acest bun, ținând

cont de situația specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care

hotărârea prin care statul a fost obligat la restituirea bunului a devenit

irevocabilă, și anume 19 iunie 1998, întrucât potrivit principiilor care decurg

din jurisprudența CEDO ”135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală

de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În

schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO

2004-IX).”

Ca atare,

mutatis mutandis reclamanții se prevalează de o hotărâre judecătorească ce

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la

CEDO.

Întrucât

atât reclamanții cât și pârâții A. se prevalează de un bun, reprezentat de

apartamentele nr. 24 și 25 din imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1,

trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Așa cum

reiese din cele expuse mai sus titlul de proprietate al pârâților A. este

anterior dreptului de proprietate de care se pot prevala reclamanții ca

reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, și ca atare

din această perspectivă este preferabil.

Titlul

pârâților este preferabil și aplicând principiul stabilității raporturilor

juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești

irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanților noul drept de

proprietate din iunie 1998, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a

recupera bunul de la pârâții A. (proprietari ai apartamentelor în cauză din

aprilie 1998), până în 2007, anul formulării acțiunii ce face obiectul

prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulității

contractelor acestora în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

În urma

examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze

având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că

exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință.

Ca

urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Astfel,

de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea

vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar

trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare

cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse

să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste

bunuri" (para. 37).

De

asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Rățeanu contra României (para. 23)

Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care

guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor

naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia

unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în

justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de

lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel

de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1

din Protocolul nr. 1".

Astfel,

în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de

absența totală a unei despăgubiri.

Această

situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere, pe de o parte,

faptul că reclamanții nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului

comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin

reprezentanții săi a fost obligat să le restituie, dar s-a aflat în

imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră

înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credință.

Pe de

altă parte nu poate fi ignorat faptul că în prezent este în vigoare Legea nr. 10/2001

care prevede modalitatea de despăgubire a foștilor proprietari ai unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu

valoarea de circulație stabilită potrivit standardelor internaționale.

Astfel,

este neîntemeiată acțiunea în revendicare a apartamentelor nr. 24 și 25 din

imobilul aflat în Calea Victoriei, sector 1 formulată împotriva pârâților A.,

fiind admisă în mod nelegal de către instanța de apel.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1)-3 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâții A.J. și A.R., va modifica, în parte, decizia în sensul că va

respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanții V.N. și V.L.

împotriva pârâților A.J. și A.R. privind revendicarea apartamentelor nr. 24 și

25 din imobilul situat în București, sector 1, Calea Victoriei, va respinge, ca

nefondat, recursul pârâtului G.D.M.I. împotriva aceleiași decizii, va menține

restul dispozițiilor sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității.

Admite recursul

declarat de pârâții A.J. și A.R. împotriva decizi