ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în fond după casare, s-au dispus următoarele: - respingea excepției inadmisibilității acțiunii; - respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare; - respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București; - respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; - admiterea capătului de cerere precizat privind revendicarea, formulat de reclamanții P.M.D. și Z.B.

în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, C.C.V., C.G., M.M. și C.A. și cu chemații în garanție M.E.F. și SC H.N. SA; - obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 - construcție și teren aferent - cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997. - obligarea pârâților C.C.V. și C.G. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996; - obligarea pârâților M.M.

și C.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997; - respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice împotriva Municipiului București, prin Primarul General, Statului Român, prin M.E.F. și SC H.N. SA, ca rămasă fără obiect; - respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primar General, împotriva M.E.F., ca rămasă fără obiect; - respingerea cererii de chemare în garanție formulată de chematul în garanție M.E.F. împotriva pârâtei SC H.N. SA. Pentru a respinge excepțiile invocate în cauză, tribunalul a reținut următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 octombrie 1999, prin această cerere introductivă reclamanții Z.M.P.

și D.M.A. chemând în judecată Consiliul General al Municipiului București și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din parter și două etaje, construit pe o suprafață de 281 mp. Ulterior, prin cererea formulată la data de 24 aprilie 2000, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților M.M. și C.C.V., pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și să se dispună a fi obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Rezultă că, prezenta acțiune modificată, întemeiată în ceea ce privește revendicarea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și cele ale Legii nr. 213/1998, a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa încât demersul judiciar al reclamanților nu poate fi considerat ca fiind inadmisibil în raport de existența legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, cum de altfel se prevede expres și în art. 52 din Legea nr. 10/2001. 2. Termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, este un termen special care, însă, nu este aplicabil în speță, având în vedere că acțiunea în constatarea nulității actelor juridice a fost promovată anterior intrării în vigoare a normelor legale ce instituie această prescripție.

La momentul formulării acestei acțiuni erau incidente normele dreptului comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv. 3. Având în vedere că prin cererea precizatoare a acțiunii din data de 18 ianuarie 2007, reclamanții au arătat că au solicitat revendicarea imobilului de la actualii deținători ai acestuia, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București a rămas fără obiect în privința cererii de revendicare a apartamentelor înstrăinate, iar în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, legitimarea procesuală a pârâtei Primăria Municipiului București este pe deplin justificată, aceasta figurând ca parte contractantă în aceste acte.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Cu actele depuse la dosar, reclamanții au dovedit calitatea lor de moștenitori de pe urma autorilor N.Z., Z.M.P. și D.M.S., precum și existența dreptului de proprietate în patrimoniul acestora din urmă la data preluării imobilului litigios. La data de 4 iunie 1949, terenul și clădirea din București, au fost preluate de stat de la „foștii exploatatori”, respectiv N.Z., Z.M.P. și D.M.S., menționați în Tabloul bunurilor preluate de întreprinderea de stat P.M. împrejurare care, corelată cu situația imobilului care era închiriat S.A.R.P.U., îndreptățește concluzia că bunul a fost preluat în aplicarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, imobilul fiind, de altfel, inclus în tabelul menționat la categoria „instalații”.

Potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, erau supuse naționalizării și „instalațiunile care servesc în mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate, chiar dacă aceste instalațiuni aparțin altui proprietar decât cel al întreprinderii naționalizate”. Prin Hotărârea Ministrului Minelor și Petrolului nr. 265 din 22 iunie 1949, imobilul trecea din folosința întreprinderii de Stat P.M. în folosința întreprinderii de Stat C. În baza Decretului nr. 326/1949, prin Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei, imobilul a trecut de la M.I.P.I.C., prin transfer, în administrarea întreprinderii Locuințe și Localuri.

Nu au deci relevanță în cauză, pentru aprecierea valabilității titlului statului, susținerile reclamanților conform cărora autorii acestora erau exceptați de la naționalizare și nici afirmațiile pârâților în sensul că proprietarul originar, Z.N., ar fi fost exploatator, fiind inclus în anexa Decretului nr. 92/1950 cu 20 de apartamente. Având în vedere, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu aparținea societății naționalizate și că, pe de altă parte, nu se putea încadra în categoria „instalațiilor" conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948, dispoziții care oricum trebuie privite ca fiind neconstituționale față de prevederile art. 8 din Constituția de la 1948, care garantau dreptul de proprietate particulară, rezultă fără echivoc că preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Față de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul a avut în vedere în analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și dispozițiile art. 45 alin. (2) din același act normativ, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.

În temeiul Legii nr. 112/1995, atât proprietarii, cât și chiriașii erau îndreptățiți să-și valorifice pretențiile, dar comisiile locale și județene pentru aplicarea legii sau unitățile specializate care vindeau locuințele aveau obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor. Obligația de a verifica situația juridică a bunului se circumscrie așadar noțiunii de bună credință în lumina art. 45 din Legea nr. 10/2001. În anul 1991, D.A.M. si Z.B. au formulat o notificare către Comisia Fondului Funciar a Primăriei București, solicitând prin cererea nr. 21575 din 01 aprilie 1991 restituirea în natură a imobilului. După apariția Legii nr. 112/1995, aceștia s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea restituirii imobilului, prin cererea înregistrată sub nr. 1847 din 22 iulie 1996 la Primăria Sectorului 1 București.

Prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, a vândut în baza Legii nr. 112/1995 lui C.C.V. și C.G., respectiv lui M.M. și M.E. două apartamente de la etajul imobilului litigios. Reclamanții nu au notificat pe chiriași privind intenția lor de a solicita restituirea în natură a imobilului și, contrar susținerilor acestora, cumpărătorii au făcut verificări privind situația juridică a imobilului ce urma să facă obiectul contractelor de vânzare-cumpărare. În lipsa altor probe privind reaua-credință a părților contractante, prezumția de bună-credință ce operează în favoarea terților achizitori nu este răsturnată.

În acest sens, se va avea în vedere că cererile de cumpărare cuprind toate avizele referitoare la situația juridică a imobilului litigios, din care rezultă că respectivul imobil a fost preluat de stat cu titlu, că nu existau litigii privind acest bun și că nu figura nicio cerere de restituire pe listele Primăriei Sectorului 1 - deși o asemenea cerere fusese înregistrată la această instituție la data de 22 iulie 1996, situație în care nu se poate imputa cumpărătorilor că, dacă ar fi făcut demersuri la Primăria Sectorului 1 București, ar fi aflat de solicitarea de restituire în baza Legii nr. 112/1995. Or, numai dacă dobânditorul știa sau, cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost preluat fără titlu valabil ori s-a decis să cumpere imobilul în condițiile în care nu s-a lămurit situația juridică a acestuia, el este de rea-credință, iar din probele administrate nu rezultă existența vreunui indiciu în acest sens.

În consecință, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare apare ca neîntemeiat, urmând a fi respins. În ceea ce privește cererea de revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și precizată în sensul că este îndreptată împotriva pârâților deținători actuali ai imobilului, este de observat că, cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, restul imobilului se află încă în patrimoniul Municipiului București. Întrucât preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, el fiind tot astfel deținut în prezent de către Municipiul București, acțiunea în revendicare îndreptată de reclamanți împotriva acestui pârât este întemeiată.

Referitor la revendicarea restului imobilului îndreptată împotriva pârâților C.C.V. și C.G., respectiv a pârâților M.M. și C.A., întrucât aceștia dețin apartamentele revendicate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. face necesară compararea titlurilor exhibate de părți cu privire la imobil. Comparând titlul reclamanților, în calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și titlul pârâților, care invocă faptul că sunt subdobânditori de bună-credință ai aceluiași imobil, urmează a se da câștig de cauză titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.

În cadrul acestei comparări a titlurilor trebuie luată în considerare împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că reclamanții își păstrează calitatea de proprietari avută de autori la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație, nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane. De altfel, în materia vânzării lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, se admite că acest contract poate fi anulat doar la cererea cumpărătorului care a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului.

Adevăratul proprietar, fiind terț față de contract, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului. Buna-credință, privită singular, nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Trebuie astfel reținută ca fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se în cauza Străin și alții împotriva României ori în cauza Porțeanu împotriva României, precum și în toate cazurile ulterioare soluționate de Curte și care au pus în discuție situații litigioase similare, că vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul lor.

În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nici o posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni. Deoarece cererea de chemare în garanție a pârâților persoane fizice a fost formulată de aceștia numai pentru situația în care actele lor cu titlu oneros ar fi anulate, situație ce nu se regăsește în speță, respectiva cerere urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.

Pe cale de consecință, vor fi respinse tot ca rămase fără obiect și cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București și de chematul în garanție M.E.F. Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G. Prin Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate. Analizând împreună apelurile pârâților persoane fizice, curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Deposedarea efectivă a foștilor proprietari s-a realizat la 4 iunie 1949, când imobilul apare preluat de la N.Z., Z.M.P.

și D.M.S., conform mențiunii din Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat Petroliferă Muntenia. Un alt act de preluare a imobilului în cauză nu există, ceea ce a condus instanța de fond la concluzia că imobilul ar fi fost preluat urmare a aplicării Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, dat fiind că imobilul fusese închiriat Societății Anonime Române de Petrol Unirea. În lipsa unor înscrisuri care să ateste neechivoc temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta apare ca fiind preluat fără titlu. Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că temeiul preluării este Legea nr. 119/1948, motivarea tribunalului nu este „pro causa” și nici contradictorie, deoarece acest act normativ era în contradicție cu Constituția anului 1948, care în art. 8-11 garanta dreptul de proprietate privată, privarea de proprietate fiind posibilă doar cu o justă și prealabilă despăgubire.

În cauză, deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vreun fel. Argumentul apelanților, în sensul că reclamanții erau exploatatori de locuințe nu poate fi reținut în raport de dispozițiile constituționale invocate anterior și nici în raport de art. 480 - 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În plus, celelalte argumente referitoare la mai multe locuințe, închiriate ori donate, se circumscriu sferei de aplicare a Decretului nr. 92/1950, însă acest temei de preluare este nedovedit în cauză. Analizarea valabilității titlului statului se face în raport cu modalitatea efectivă de preluare, or în prezenta cauză, față de prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate reține decât că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

Nici susținerile referitoare la motivarea contradictorie a tribunalului pe aspectul existenței titlului statului ori a valabilității acestuia nu sunt de reținut. Analizând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare, tribunalul s-a referit la mențiunile efectuate de instituția vânzătoare pe cererile de cumpărare formulate de apelanți, în nici un caz la modalitatea propriu-zisă de preluare a imobilului, care fusese analizată anterior, in extenso. Nici celelalte critici nu sunt fondate. Prezenta acțiune a fost formulată la 11 octombrie 1999 și întemeiată în drept pe art. 480 C. civ. și Legea nr. 213/1998. Tribunalul, pronunțându-se în raport de aceste temeiuri de drept, a ținut cont de cele două contracte de vânzare-cumpărare, pe care le-a și menținut, situație în care critica este străină de cauză, cu atât mai mult cu cât nu se specifică ce temeiuri de drept greșite ar fi aplicat instanța.

Tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin cererea reclamanților din 24 aprilie 2000 s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost menținute prin respingerea cererii în constatarea nulității absolute, aflându-se în prezenta a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, tribunalul a procedat corect la compararea lor, fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea reclamanților. Criticile referitoare la titlul preferabil al apelanților nu sunt fondate, acțiunea fiind pornită anterior Legii nr. 10/2001.

La momentul formulării acțiunii și a cererii completatoare din 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța legitimă a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse în proprietatea statului fără titlu ori fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998 precizau ce se înțelege prin titlu valabil. În același sens, reclamanții au demarat procedurile de retrocedare a imobilului încă din 22 iulie 1996, solicitând restituirea în natură a proprietății lor. Apelanții-pârâți nu pot invoca speranța legitimă în același sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, deoarece această lege este ulterioară promovării acțiunii.

Față de această situație de fapt, tribunalul a procedat corect aplicând dreptul comun dat de art. 480 C. civ., cât și jurisprudența C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură. Sub acest aspect, în speță, trebuie avută în vedere împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

Astfel cum rezultă din cauza Păduraru, par. 83-87, precum și din cauza Porțeanu, par. 33, titularul dreptului deține un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun” ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul C.E.D.O., care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par. 49). În ceea ce privește noțiunea de „titlu al statului”, ea a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de C. civ., a fost interpretată diferit de instanțe.

Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112). Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par. 39,43 și 59; cauza Porțeanu, par. 32; cauza Penescu, par. 26). Rezultă că eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției, urmează a se face aplicarea directă a acesteia. Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României, cauza Faimblat contra României, pronunțate în 20 ianuarie 2009 și T.T. contra României, pronunțată la 24 martie 2009, ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare privind imobilele naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate, privare care, acompaniată de lipsa totală de compensație, este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional.

În egală măsură, la pronunțarea soluției din speță trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 46 din Convenție, conform cărora un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții. Decizia Curții Supreme de Justiție din 2 noiembrie 1995, invocată de apelanți, nu își mai găsește în prezent aplicare, chiar Înalta Curte schimbându-și practica față de acel moment. Nici criticile referitoare la lipsa identității imobilului și a lipsei autorizației de construcție nu pot fi primite. Imobilul a fost identificat de către Primăria Municipiului București ca fiind același cu cel preluat de la autorii reclamanților prin adresa din 25 septembrie 1999, iar în adresa din 31 ianuarie 1996, emisă de SC H.N.

SA, se precizează că „din verificările actelor existente în arhivă, s-a constatat că imobilul din str. G.E. (fostă C., fostă K.)”, or apelanții-pârâți nu au contestat aceste înscrisuri și nici nu au făcut dovada contrară în condițiile art. 1169 C. civ. Lipsa autorizației de construire a etajului nu constituie un criteriu de preferabilitate în favoarea apelanților, câtă vreme rezultă din actele dosarului că, la momentul preluării, imobilul avea două etaje. În ceea ce privește dobândirea imobilului prin intermediul uzucapiunii, în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 1895 C. civ., întrucât nu se poate reține neglijența proprietarului în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, statul deposedându-i abuziv pe proprietari.

Încă din anul 1996, reclamanți și-au manifestat intenția de a redobândi proprietatea, ocazie cu care au invocat precaritatea posesiei statului. Relativ la soluția de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție, aceasta este corectă, în condițiile în care pârâții au solicitat angajarea răspunderii chemaților în garanție doar pentru situația anulării actelor de vânzare-cumpărare, nu și pentru situația pierderii obiectului litigiului în cadrul acțiunii în revendicare. Apelul pârâtului Municipiul București a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă, fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În plus, și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație s-a reținut că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Astfel cum deja s-a arătat în analiza celorlalte apeluri, reclamanții se bucură de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O., situație în care argumentul potrivit căruia Legea nr. 10/2001 asigură accesul la justiție prin intermediul contestației este nerelevant și străin de cauză, câtă vreme reclamanții nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

În același sens, se vor avea în vedere și considerentele Curții Europene din cauza Faimblat contra României. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimata-reclamantă D.R. și, în consecință, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009, în sensul că are calitatea de intimat-reclamant G.M., moștenitorul defunctei Z.B., și nu defuncta, așa cum din eroare s-a menționat în dispozitiv. În motivarea acestei soluții, curtea a reținut că cererea de rectificare formulată de intimații-reclamanți P.M.D.

și G.M. este fondată în raport de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., fiind o eroare materială menționarea în calitate de intimată-reclamantă a defunctei Z.B., iar nu a moștenitorului acestei, G.M., în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 08 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M., privind îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, în sensul că a admis cererea formulată de P.M.D.

și G.M., iar nu de D.R., cum din eroare materială s-a consemnat. Raportat la dispozițiile art. 281 C. proc. civ., curtea a apreciat că cererea de rectificare este justificată, deoarece în încheierea de la 18 ianuarie 2010 s-a trecut în mod eronat că cererea de rectificare a fost formulată de D.R., în realitate ea fiind formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M. Împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 au declarat recurs, în termen legal, pârâții C.C.V. și C.G., C.A. și M.M. I. Recurenții-pârâți C.C.V. și C.G. au formulat următoarele critici: Chiar dacă s-a solicitat introducerea în cauză a moștenitorului G.M., instanța de apel nu a luat efectiv act de această cerere, nepronunțând hotărârea în contradictoriu cu acesta.

Într-o atare situație, hotărârea nu poate fi rectificată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., întrucât este vorba despre schimbarea persoanei intimatului-reclamant, iar nu de o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ. Atât în practicaua hotărârii, cât și în dispozitiv apare ca intimată-reclamantă defuncta Z.B., fiind evident că instanța nu a analizat cauza prin raportare la moștenitorul acesteia. Nu s-a luat act de modificările intervenite, astfel că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu defuncta. Așa cum s-a stabilit în practica judiciară și în literatura de specialitate, prin textul art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se vizează erori sau omisiuni care nu atrag modificarea cadrului procesual.

În speță însă, prin încheierea recurată s-a admis o cerere care a avut ca finalitate introducerea în cauză a altei persoane. În mod nelegal instanța de apel a procedat la remedierea „erorii”, cu atât mai mult cu cât hotărârea dată asupra apelului fusese atacată cu recurs inclusiv prin prisma acestei nelegalități, care atrage anularea hotărârii. Până la pronunțarea instanței de recurs asupra acestui motiv de nulitate, instanța de apel trebuia fie să respingă cererea de rectificare, fie să suspende judecarea acesteia. Prin pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitatea procesuală de folosință s-au încălcat forme de procedură imperative, care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București.

II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au invocat drept unic motiv de nelegalitate al încheierii din 18 ianuarie 2010 faptul că, prin această încheiere, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de D.R., deși cererea de îndreptare a erorii materiale fusese formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M. Împotriva deciziei date asupra apelului, respectiv Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G. I. Recurentul-pârât Municipiul București a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește neprimirea criticilor din apel vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă acțiunea în revendicare a reclamanților a fost formulată în anul 1999, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să țină seama că această lege a prevăzut o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, pe care însă reclamanții nu au înțeles să o urmeze. După apariția Legii nr. 10/2001, chiar dacă exista o acțiune în revendicare anterior formulată, reclamanții aveau la îndemână o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului, procedură supusă ulterior controlului judiciar. Legea nr. 10/2001, fiind o lege specială derogatorie de la dreptul comun, se aplică și cauzelor aflate pe rol la data intrării sale în vigoare.

2. Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, și în ceea ce privește temeiul preluării imobilului litigios, reprezentat de Legea nr. 119/1948, pe care îl consideră un act normativ în baza căruia deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vreun fel și care, din acest motiv, nu ar reprezenta un titlu valabil pentru stat. În realitate, Legea nr. 119/1948 reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept, motiv pentru care acțiunea în revendicare a reclamanților este neîntemeiată și nu poate fi primită. II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au formulat următoarele critici: 1. Art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. a) Prin acțiunea introductivă, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, lăsarea în deplină proprietate si liniștită posesie a imobilului din str. G.E., compus din parter și două etaje, construit pe o suprafața de 281 mp. La data de 24 aprilie 2000, reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză a numitului C.C.V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, referitoare la apartamentul nr. X de la etajul imobilului litigios. La data de 16 noiembrie 2006, în baza art. 132 C. proc. civ., reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților C.G., M.E., Municipiul București și SC H.N.

SA, iar la data de 18 ianuarie 2007 au precizat că solicită revendicarea imobilului din mâna celor în care se află. Cu toate că M.M. a figurat în calitate de pârât, reclamanții nu au înțeles să se judece și cu acesta, neexistând nici o cerere de introducere a lui în cauză. În aceste condiții, instanța de judecată și-a depășit atribuțiile prin fixarea și impunerea cadrului procesual și menținea în citativ și în dispozitivul hotărârilor judecătorești a unei persoane pe care nu au chemat-o în judecată reclamanții și care astfel nu are calitate procesuală pasivă. b) Instanța a acordat mai mult decât i s-a cerut, deoarece a considerat necesară compararea titlului reclamanților cu cel al pârâților în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită și cu un astfel capăt de cerere.

Acțiunea în revendicare este nefondată, motivat de următoarele considerente: În cererea lor, reclamanții au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare 37180 din 17 octombrie 1938, transcris sub nr. 1861 din 17 octombrie 1938. Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil încheiate. În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acțiuni în revendicare, după verificarea valabilității titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul statului nu este valabil, înseamnă că titlul statului nu există, iar în aceste condiții lipsesc cele două titluri care trebuie comparate, deci acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este imposibil de realizat.

De la autorul reclamanților, Z.G.N., dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâții M.M. și M.E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, aceștia din urmă fiind cumpărători de bună credință, urmare a aplicării Legii nr. 112/1995. Rezultă că suntem în fața aceluiași autor și nu se poate face comparație de titluri provenind de la autori diferiți, lipsind cerința de autori diferiți. Imposibilitatea realizării raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de proprietate al reclamanților este stins, singurii care dețin dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X din imobilul litigios fiind C.A., moștenitoarea defunctei M.E., și M.M.

Cei care trebuie să beneficieze de ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. sunt pârâții, al căror titlu nu a fost desființat pe cale judecătorească, aceștia având dreptul de a se bucura de prerogativele proprietății. Lăsarea imobilului în proprietatea și folosința reclamanților este neîntemeiată și nelegală având în vedere și dispozițiile Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001. Legea nr. 1/2009 aduce modificări semnificative în special în ceea ce privește dreptul chiriașilor de a dobândi în proprietate imobile preluate abuziv de către stat. Aceste modificări au fost redate, in extenso, în cuprinsul cererii de recurs.

2) Art. 304 alin. (8) C. proc. civ. - instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. a) În mod greșit curtea de apel a apreciat că imobilul din sectorul 1, București, a fost identificat de către Primăria Municipiului București ca fiind cel preluat de la autorii reclamanților. De asemenea, fără a efectua verificări în virtutea rolului activ, instanța consideră probă veridică și adresa din 31 ianuarie 1996 emisă de SC H.N. SA cu privire la identitatea denumirii acestui imobil. Recurenții contestă aceste înscrisuri și solicită efectuarea unei adrese la P.M.B. pentru a afla istoricul de număr poștal și al denumirii, în perioada 1948 - 2009 și identificarea exactă a imobilului, în lipsa efectuării unei expertize în acest scop.

Mai mult, în cauză se revendică și apartamentul nr. X de la etajul X din același imobil, care formează obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995, fără a fi identificat și delimitat la fața locului. b) Instanța de apel a interpretat greșit cererea de chemare în garanție, respingând-o ca rămasă fără obiect, fără a observa că pârâții au fost evinși prin compararea de titluri, dându-se prioritate titlului reclamanților, chiar in lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare. Deși contractul de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995 nu a fost anulat, cumpărătorii fiind considerați de bună-credință, și, fiind în vigoare, a fost transcris în registrul de transcripțiuni, pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie din imobil, încălcându-li-se în mod flagrant dreptul la proprietate, garantat de Constituția română, de art. 480 C. civ.

și de Declarația Universală a Drepturilor Omului. Instanța a încercat îndreptarea unei preluări abuzive, prin efectul naționalizării, prin altă preluare abuzivă, de la cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, neținând cont de dispozițiile art. 20 pct. 2 ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piață a imobilului. 3) Art. 304 alin. (9) C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Preluarea imobilului litigios s-a făcut cu titlu valabil, plătindu-se și despăgubiri proprietarilor.

În mod greșit instanța de apel reține faptul că nu există un act care să ateste temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, înlăturând toate dovezile aflate în acest sens la dosar, respectiv Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de stat Petrolifera Muntenia, Hotărârea M.M.P. nr. 256 din 22 iunie/1949, Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei. Instanța a înlăturat în mod neîntemeiat apărarea conform căreia reclamanții erau exploatatori de locuințe, cu toate că aceștia figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe apartamente, excedentare nevoilor locative proprii.

Instanța a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, practica C.E.D.O., Declarația Universală a Drepturilor Omului, dând mai mult decât au solicitat reclamanții prin acțiunea introductivă la nivelul anului 1999 raportat la temeiul juridic indicat de aceștia, legea producând efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Nu poate fi reținută,,speculația juridică” conform căreia, la momentul formulării acțiunii și a cererii completatoare de la 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța legitimă a bunului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse in proprietatea statului fără titlu valabil, aceasta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, H.G.

nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998. III. Recurenții-pârâți C.C.V. si C.G. au formulat următoarele critici: 1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Hotărârea atacată a fost pronunțată în contradictoriu cu decedata Z.B., deși la termenul din data de 12 ianuarie 2009 avocatul reclamanților a cerut termen pentru depunerea certificatului de deces al acesteia, urmând introducerea în cauză a moștenitorilor. Prin pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință s-au încălcat forme de procedură imperative care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București.

2. Art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. a) Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire apărările legate de preferabilitatea titlului pârâților, în cuprinsul hotărârii nefăcându-se niciun fel de referire la teoria aparentei în drept și motivele pentru care instanța a înlăturat incidența acesteia. Singura apreciere cu privire la apărările privind preferabilitatea titlului pârâților este concentrată într-o singură frază, care nu atinge domeniul subscris teoriei aparenței în drept. Astfel, instanța de apel a reținut că aceste apărări nu pot fi primite, întrucât acțiunea în revendicare a fost promovată anterior Legii nr. 10/2001.

Argumentul instanței nu are, însă, nicio legătură cu înlăturarea efectelor teoriei aparenței în drept, deoarece teoria aparenței are la bază buna-credință determinată de existența Legii nr. 112/1995 și nicidecum de Legea nr. 10/2001, astfel că nu are nicio relevanță faptul că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată ulterior introducerii acțiunii în revendicare de drept comun. În cazul în care condițiile aparentei sunt îndeplinite, se produc efecte juridice importante în folosul celui care a acționat crezând într-o aparență și în detrimentul adevăratului titular al dreptului sau al situației juridice veritabile, efecte care se concretizează în inopozabilitatea situației oculte față de terțul indus în eroare prin aparență, extinderea efectelor obligatorii ale convenției încheiate de terțul de bună-credință față de veritabilul titular al dreptului încălcat prin actul făcut cu titularul aparent.

Practic, veritabilul proprietar este „legat” printr-un act juridic la care nu a consimțit, fiind în prezența extinderii directe a efectelor obligatorii ale contractului. Nu este vorba despre opozabilitate, ci de extinderea efectelor directe, din motive de securitate dinamică a operațiunilor juridice. Efectul esențial al aparentei este validarea unui act care nu îndeplinește toate cerințele legale, salvarea actului de la anularea sa. În privința efectelor principiului error communis facit jus, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea unei asemenea situații, acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar va fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului. Eroarea comună creează drept.

Esența principiului constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care nu îl primește însă nici de la proprietarul aparent cu care a contractat (dar care nu îl deținea), nici de la adevăratul proprietar (cu care nu a contractat), ci direct de la lege, fiind așadar un mod specific, distinct, originar de dobândire a proprietății. În aceste condiții, regula error communis facit jus creează un nou drept de proprietate, opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Prin incidența acestei aparente creatoare de drept, titlul pârâților este unul perfect valabil, care poate fi supus comparării. Deși de-a lungul motivării, instanța de apel a făcut referiri la practica C.E.D.O.

și alte considerente, nu se pot distinge concret motivele pentru care a apreciat că titlul reclamanților este preferabil., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate. b) În cadrul motivelor de apel s-a invocat de către pârâți că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, dar instanța de apel nu a făcut nicio referire la acest aspect, nearătând dacă pârâții au sau nu un „bun” în sensul Convenției. Deși motivele pentru care a apreciat că reclamanții sunt titularii unei speranțe legitime sunt dezvoltate pe larg de instanță, singura referire la „speranța legitimă” a pârâților este reprezentată de o frază, în care se precizează că aceștia nu au nici „speranța legitimă”, deoarece Legea nr. 10/2001 este ulterioară acțiunii pornite de reclamanți.

O asemenea abordare a instanței nu constituie o motivare adecvată a hotărârii judecătorești, în sensul pe care legea o cere. c) În cadrul hotărârii pronunțate, instanța de apel nu s-a referit în mod particular la apelul pârâților C., care nu era motivat la fel ca apelul celorlalți pârâți persoane fizice. Motivarea instanței pare a fi dată doar raportându-se la cele susținute de aceștia din urmă. Exprimarea instanței este generică, fără a se adresa în mod special unuia dintre pârâții persoane fizice și fără a răspunde fiecărui motiv de apel invocat, fără a face referire în mod expres la motivele care au determinat-o să primească apărarea reclamanților și să respingă una sau alta din apărările pârâților.

Această modalitate aleasă de instanța de apel nu este în măsură să asigure un răspuns real și efectiv la nemulțumirile pârâților față de hotărârea pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul de cerere în revendicare. 3. Art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. - hotărârea pronunțata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. a) Instanța de apel a ignorat teoria aparentei în drept și incidența Legii nr. 10/2001. Deși nu are o consacrare legală expresă, teoria aparenței în drept este o creație a literaturii juridice și a jurisprudenței care nu poate fi ignorată, astfel încât efectele ei trebuie aplicate ori de câte ori în cauză se constată incidența ei. În baza celor precizate în susținerea primului motiv de recurs, arătate și în apel, cauza dedusă judecății este guvernată de teoria aparentei în drept.

Și totuși, nu numai că instanța de apel nu a oferit niciun motiv pentru care este înlăturată această apărare, dar în mod greșit nu îi dă eficiența cuvenită, ceea ce constituie o încălcare a legii. Prin aplicarea teoriei aparenței, trebuia reținută incidența, în cauză, a Legii nr. 10/2001. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 se aplică și actelor juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, suntem în prezența unei consacrări legislative a teoriei aparentei în drept, astfel că instanța de control judiciar nu a interpretat și aplicat în mod corect legea. Preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță. Astfel fiind, nu puteau fi primite susținerile reclamanților, iar instanța de apel în mod greșit a reținut că buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nici o relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe este dată de Legea specială nr. 10/2001, având consecința protejării celui care deține „bunul”, așa cum este definit și de practica C.E.D.O.

Legea nr. 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, iar instanțele nu pot face abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu di