ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în fond după casare, s-au

dispus următoarele:

- respingea excepției

inadmisibilității acțiunii;

- respingerea excepției prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare;

- respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București;

- respingerea, ca neîntemeiat, a

capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare;

- admiterea capătului de cerere

precizat privind revendicarea, formulat de reclamanții P.M.D. și Z.B. în

contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria

Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, C.C.V., C.G.,

M.M. și C.A. și cu chemații în garanție M.E.F. și SC H.N. SA;

- obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General, să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, sector 1 - construcție și teren

aferent - cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997.

- obligarea pârâților C.C.V. și C.G.

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996;

- obligarea pârâților M.M. și C.A. să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de

vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997;

- respingerea cererii de chemare în

garanție formulată de pârâții persoane fizice împotriva Municipiului București,

prin Primarul General, Statului Român, prin M.E.F. și SC H.N. SA, ca rămasă

fără obiect;

- respingerea cererii de chemare în

garanție formulată de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București, prin

Primar General, împotriva M.E.F., ca rămasă fără obiect;

- respingerea cererii de chemare în

garanție formulată de chematul în garanție M.E.F. împotriva pârâtei SC H.N. SA.

Pentru a respinge excepțiile

invocate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:

fost înregistrată la data de 11 octombrie 1999, prin această cerere

introductivă reclamanții Z.M.P. și D.M.A. chemând în judecată Consiliul General

al Municipiului București și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, compus din parter și două etaje, construit pe o

suprafață de 281 mp.

Ulterior, prin cererea formulată la

data de 24 aprilie 2000, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a

pârâților M.M. și C.C.V., pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, să se

constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și să se

dispună a fi obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul.

Rezultă că, prezenta acțiune

modificată, întemeiată în ceea ce privește revendicarea pe dispozițiile art. 480

C. civ. și cele ale Legii nr. 213/1998, a fost formulată anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, așa încât demersul judiciar al reclamanților nu

poate fi considerat ca fiind inadmisibil în raport de existența legii speciale

de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului

politic comunist, cum de altfel se prevede expres și în art. 52 din Legea nr.

10/2001.

de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, este un termen special care, însă, nu este aplicabil în

speță, având în vedere că acțiunea în constatarea nulității actelor juridice a

fost promovată anterior intrării în vigoare a normelor legale ce instituie

această prescripție. La momentul formulării acestei acțiuni erau incidente

normele dreptului comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958,

conform cărora acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă

extinctiv.

precizatoare a acțiunii din data de 18 ianuarie 2007, reclamanții au arătat că

au solicitat revendicarea imobilului de la actualii deținători ai acestuia,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului

București a rămas fără obiect în privința cererii de revendicare a

apartamentelor înstrăinate, iar în raport de capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, legitimarea procesuală

a pârâtei Primăria Municipiului București este pe deplin justificată, aceasta

figurând ca parte contractantă în aceste acte.

Cu privire la fondul cauzei,

tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu actele depuse la dosar,

reclamanții au dovedit calitatea lor de moștenitori de pe urma autorilor N.Z.,

Z.M.P. și D.M.S., precum și existența dreptului de proprietate în patrimoniul

acestora din urmă la data preluării imobilului litigios.

La data de 4 iunie 1949, terenul și

clădirea din București, au fost preluate de stat de la „foștii exploatatori”,

respectiv N.Z., Z.M.P. și D.M.S., menționați în Tabloul bunurilor preluate de

întreprinderea de stat P.M. împrejurare care, corelată cu situația imobilului

care era închiriat S.A.R.P.U., îndreptățește concluzia că bunul a fost preluat

în aplicarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, imobilul fiind,

de altfel, inclus în tabelul menționat la categoria „instalații”.

Potrivit art. 2 alin. (2) din acest

act normativ, erau supuse  naționalizării și „instalațiunile care servesc în

mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate, chiar dacă aceste

instalațiuni aparțin altui proprietar decât cel al întreprinderii

naționalizate”.

Prin Hotărârea Ministrului Minelor

și Petrolului nr. 265 din 22 iunie 1949, imobilul trecea din folosința întreprinderii

de Stat P.M. în folosința întreprinderii de Stat C.

În baza Decretului nr. 326/1949,

prin Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei, imobilul

a trecut de la M.I.P.I.C., prin transfer, în administrarea întreprinderii Locuințe

și Localuri.

Nu au deci relevanță în cauză,

pentru aprecierea valabilității titlului statului, susținerile reclamanților

conform cărora autorii acestora erau exceptați de la naționalizare și nici

afirmațiile pârâților în sensul că proprietarul originar, Z.N., ar fi fost

exploatator, fiind inclus în anexa Decretului nr. 92/1950 cu 20 de apartamente.

Având în vedere, pe de o parte, că

imobilul în litigiu nu aparținea societății naționalizate și că, pe de altă

parte, nu se putea încadra în categoria „instalațiilor" conform art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 119/1948, dispoziții care oricum trebuie privite ca fiind

neconstituționale față de prevederile art. 8 din Constituția de la 1948, care

garantau dreptul de proprietate particulară, rezultă fără echivoc că preluarea

imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Față de dispozițiile art. 46 din

Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt

aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul a avut în

vedere în analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și

dispozițiile art. 45 alin. (2) din același act normativ, care prevăd că actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință.

Legea ocrotește buna credință

înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este

situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la

recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.

În temeiul Legii nr. 112/1995, atât

proprietarii, cât și chiriașii erau îndreptățiți să-și valorifice pretențiile,

dar comisiile locale și județene pentru aplicarea legii sau unitățile

specializate care vindeau locuințele aveau obligația de a întreprinde toate demersurile

necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor. Obligația de a

verifica situația juridică a bunului se circumscrie așadar noțiunii de bună

credință în lumina art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În anul 1991, D.A.M. si Z.B. au

formulat o notificare către Comisia Fondului Funciar a Primăriei București,

solicitând prin cererea nr. 21575 din 01 aprilie 1991 restituirea în natură a

imobilului.

După apariția Legii nr. 112/1995,

aceștia s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea

restituirii imobilului, prin cererea înregistrată sub nr. 1847 din 22 iulie 1996

la Primăria Sectorului 1 București.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, Primăria

Municipiului București, prin SC H.N. SA, a vândut în baza Legii nr. 112/1995

lui C.C.V. și C.G., respectiv lui M.M. și M.E. două apartamente de la etajul

imobilului litigios.

Reclamanții nu au notificat pe

chiriași privind intenția lor de a solicita restituirea în natură a imobilului

și, contrar susținerilor acestora, cumpărătorii au făcut verificări privind

situația juridică a imobilului ce urma să facă obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare.

În lipsa altor probe privind

reaua-credință a părților contractante, prezumția de bună-credință ce operează

în favoarea terților achizitori nu este răsturnată. În acest sens, se va avea

în vedere că cererile de cumpărare cuprind toate avizele referitoare la

situația juridică a imobilului litigios, din care rezultă că respectivul imobil

a fost preluat de stat cu titlu, că nu existau litigii privind acest bun și că

nu figura nicio cerere de restituire pe listele Primăriei Sectorului 1 - deși o

asemenea cerere fusese înregistrată la această instituție la data de 22 iulie 1996,

situație în care nu se poate imputa cumpărătorilor că, dacă ar fi făcut

demersuri la Primăria Sectorului 1 București, ar fi aflat de solicitarea de

restituire în baza Legii nr. 112/1995.

Or, numai dacă dobânditorul știa

sau, cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost preluat fără titlu

valabil ori s-a decis să cumpere imobilul în condițiile în care nu s-a lămurit

situația juridică a acestuia, el este de rea-credință, iar din probele

administrate nu rezultă existența vreunui indiciu în acest sens.

În consecință, capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

apare ca neîntemeiat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește cererea de

revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și precizată în sensul că este

îndreptată împotriva pârâților deținători actuali ai imobilului, este de

observat că, cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, restul

imobilului se află încă în patrimoniul Municipiului București.

Întrucât preluarea imobilului în

cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, el fiind tot astfel

deținut în prezent de către Municipiul București, acțiunea în revendicare

îndreptată de reclamanți împotriva acestui pârât este întemeiată.

Referitor la revendicarea restului

imobilului îndreptată împotriva pârâților C.C.V. și C.G., respectiv a pârâților

M.M. și C.A., întrucât aceștia dețin apartamentele revendicate în baza unor

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aplicarea

dispozițiilor art. 480 C. civ. face necesară compararea titlurilor exhibate de

părți cu privire la imobil.

Comparând titlul reclamanților, în

calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și titlul pârâților,

care invocă faptul că sunt subdobânditori de bună-credință ai aceluiași imobil,

urmează a se da câștig de cauză titlului reclamanților, care au dobândit

imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul

de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.

În cadrul acestei comparări a

titlurilor trebuie luată în considerare împrejurarea că imobilul a fost preluat

de stat fără titlu valabil, astfel că reclamanții își păstrează calitatea de

proprietari avută de autori la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea

situație, nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui

contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.

De altfel, în materia vânzării

lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul

știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, se admite că acest

contract poate fi anulat doar la cererea cumpărătorului care a fost în eroare

asupra calității de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind

terț față de contract, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva

cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul

acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu

titlu oneros al bunului.

Buna-credință, privită singular, nu

ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale

petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Trebuie astfel reținută ca fiind

aplicabilă și jurisprudența relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se în cauza Străin

și alții împotriva României ori în cauza Porțeanu împotriva României, precum și

în toate cazurile ulterioare soluționate de Curte și care au pus în discuție

situații litigioase similare, că vânzarea unei părți a bunului reclamanților,

în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile

dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul lor. În

acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor

terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în

justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu

lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al

Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în

special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nici o

posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni.

Deoarece cererea de chemare în garanție

a pârâților persoane fizice a fost formulată de aceștia numai pentru situația

în care actele lor cu titlu oneros ar fi anulate, situație ce nu se regăsește

în speță, respectiva cerere urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.

Pe cale de consecință, vor fi

respinse tot ca rămase fără obiect și cererile de chemare în garanție formulate

de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București și de chematul în garanție M.E.F.

Împotriva sentinței susmenționate au

declarat apel pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G.

Prin Decizia nr. 153/ A din 09

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate.

Analizând împreună apelurile

pârâților persoane fizice, curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Deposedarea efectivă a foștilor

proprietari s-a realizat la 4 iunie 1949, când imobilul apare preluat de la N.Z.,

Z.M.P. și D.M.S., conform mențiunii din Tabloul bunurilor preluate de

Întreprinderea de Stat Petroliferă Muntenia.

Un alt act de preluare a imobilului

în cauză nu există, ceea ce a condus instanța de fond la concluzia că imobilul

ar fi fost preluat urmare a aplicării Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, dat fiind că imobilul fusese închiriat Societății

Anonime Române de Petrol Unirea.

În lipsa unor înscrisuri care să

ateste neechivoc temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului, acesta apare ca fiind preluat fără titlu.

Chiar și în ipoteza în care s-ar

considera că temeiul preluării este Legea nr. 119/1948, motivarea tribunalului

nu este „pro causa” și nici contradictorie, deoarece acest act normativ era în

contradicție cu Constituția anului 1948, care în art. 8-11 garanta dreptul de

proprietate privată, privarea de proprietate fiind posibilă doar cu o justă și

prealabilă despăgubire.

În cauză, deposedarea s-a făcut

samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vreun fel.

Argumentul apelanților, în sensul că

reclamanții erau exploatatori de locuințe nu poate fi reținut în raport de

dispozițiile constituționale invocate anterior și nici în raport de art. 480 -

481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În plus, celelalte argumente referitoare

la mai multe locuințe, închiriate ori donate, se circumscriu sferei de aplicare

a Decretului nr. 92/1950, însă acest temei de preluare este nedovedit în cauză.

Analizarea valabilității titlului

statului se face în raport cu modalitatea efectivă de preluare, or în prezenta

cauză, față de prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate reține decât că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

Nici susținerile referitoare la

motivarea contradictorie a tribunalului pe aspectul existenței titlului statului

ori a valabilității acestuia nu sunt de reținut.

Analizând capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare, tribunalul s-a

referit la mențiunile efectuate de instituția vânzătoare pe cererile de

cumpărare formulate de apelanți, în nici un caz la modalitatea propriu-zisă de

preluare a imobilului, care fusese analizată anterior, in extenso.

Nici celelalte critici nu sunt

fondate.

Prezenta acțiune a fost formulată la

11 octombrie 1999 și întemeiată în drept pe art. 480 C. civ. și Legea nr. 213/1998.

Tribunalul, pronunțându-se în raport de aceste temeiuri de drept, a ținut cont

de cele două contracte de vânzare-cumpărare, pe care le-a și menținut, situație

în care critica este străină de cauză, cu atât mai mult cu cât nu se specifică

ce temeiuri de drept greșite ar fi aplicat instanța.

Tribunalul nu a acordat mai mult

decât s-a cerut, deoarece prin cererea reclamanților din 24 aprilie 2000 s-a

formulat și un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților persoane

fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Întrucât actele de vânzare-cumpărare

au fost menținute prin respingerea cererii în constatarea nulității absolute,

aflându-se în prezenta a două titluri de proprietate deopotrivă valabile,

tribunalul a procedat corect la compararea lor, fără să fie necesară o

solicitare expresă în acest sens din partea reclamanților.

Criticile referitoare la titlul

preferabil al apelanților nu sunt fondate, acțiunea fiind pornită anterior

Legii nr. 10/2001.

La momentul formulării acțiunii și a

cererii completatoare din 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța

legitimă a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse în proprietatea

statului fără titlu ori fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995,

iar H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998 precizau ce se înțelege prin titlu

valabil.

În același sens, reclamanții au

demarat procedurile de retrocedare a imobilului încă din 22 iulie 1996,

solicitând restituirea în natură a proprietății lor.

Apelanții-pârâți nu pot invoca

speranța legitimă în același sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001,

deoarece această lege este ulterioară promovării acțiunii.

Față de această situație de fapt,

tribunalul a procedat corect aplicând dreptul comun dat de art. 480 C. civ.,

cât și jurisprudența C.E.D.O.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra

imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie

ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, în speță, trebuie

avută în vedere împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără

titlu.

Astfel cum rezultă din cauza

Păduraru, par. 83-87, precum și din cauza Porțeanu, par. 33, titularul

dreptului deține un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură,

însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală

a existenței unui „bun” ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc

anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește modul de

aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată

după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot

la raționamentul C.E.D.O., care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.

1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul

dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare

prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau

autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea

reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a

privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda

hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.

În sensul celei de-a doua teze din

primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate”

presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul

dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă

interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par. 49).

În ceea ce privește noțiunea de

„titlu al statului”, ea a fost definită diferit în acte normative succesive,

împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru

cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare

a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997),

în timp ce buna-credință, deși definită de C. civ., a fost interpretată diferit

de instanțe.

Într-un asemenea raționament, Curtea

a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa

în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general

reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea

decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine

generală.

În acest context, Curtea a conchis

în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între

exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la

respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112).

Consecința unui asemenea raționament

este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă

aceștia sunt de bună credință și chiar atunci când este anterioară confirmării

în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o

privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.

1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par. 39,43 și 59; cauza Porțeanu, par.

32; cauza Penescu, par. 26).

Rezultă că eventuala bună-credință a

chiriașilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanță în

aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu

inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica

prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2)

din Constituție.

Întrucât înlăturarea legii speciale

s-a realizat prin efectul Convenției, urmează a se face aplicarea directă a

acesteia.

Și în practica recentă a Curții

Europene, respectiv cauza Katz împotriva României, cauza Faimblat contra

României, pronunțate în 20 ianuarie 2009 și T.T. contra României, pronunțată la

24 martie 2009, ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în contextul

legislației care guvernează revendicările imobiliare privind imobilele

naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de

bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de

proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate, privare

care, acompaniată de lipsa totală de compensație, este contrară art. 1 din

Primul Protocol adițional.

În egală măsură, la pronunțarea

soluției din speță trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 46 din

Convenție, conform cărora un stat parte la Convenție este obligat să execute

deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri

al Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării

deciziilor Curții.

Decizia Curții Supreme de Justiție

din 2 noiembrie 1995, invocată de apelanți, nu își mai găsește în prezent

aplicare, chiar Înalta Curte schimbându-și practica față de acel moment.

Nici criticile referitoare la lipsa

identității imobilului și a lipsei autorizației de construcție nu pot fi

primite.

Imobilul a fost identificat de către

Primăria Municipiului București ca fiind același cu cel preluat de la autorii

reclamanților prin adresa din 25 septembrie 1999, iar în adresa din 31 ianuarie

1996, emisă de SC H.N. SA, se precizează că „din verificările actelor existente

în arhivă, s-a constatat că imobilul din str. G.E. (fostă C., fostă K.)”, or

apelanții-pârâți nu au contestat aceste înscrisuri și nici nu au făcut dovada

contrară în condițiile art. 1169 C. civ.

Lipsa autorizației de construire a

etajului nu constituie un criteriu de preferabilitate în favoarea apelanților,

câtă vreme rezultă din actele dosarului că, la momentul preluării, imobilul

avea două etaje.

În ceea ce privește dobândirea

imobilului prin intermediul uzucapiunii, în speță nu sunt îndeplinite cerințele

art. 1895 C. civ., întrucât nu se poate reține neglijența proprietarului în

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, statul deposedându-i abuziv

pe proprietari.

Încă din anul 1996, reclamanți și-au

manifestat intenția de a redobândi proprietatea, ocazie cu care au invocat precaritatea

posesiei statului.

Relativ la soluția de respingere ca

rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție, aceasta este corectă, în

condițiile în care pârâții au solicitat angajarea răspunderii chemaților în

garanție doar pentru situația anulării actelor de vânzare-cumpărare, nu și pentru

situația pierderii obiectului litigiului în cadrul acțiunii în revendicare.

Apelul pârâtului Municipiul

București a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că acțiunea în revendicare

dedusă judecății nu este inadmisibilă, fiind formulată înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

În plus, și în Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Justiție și Casație s-a reținut că „nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Astfel cum deja s-a arătat în

analiza celorlalte apeluri, reclamanții se bucură de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la C.A.D.O., situație în care argumentul potrivit

căruia Legea nr. 10/2001 asigură accesul la justiție prin intermediul

contestației este nerelevant și străin de cauză, câtă vreme reclamanții nu au

uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

În același sens, se vor avea în

vedere și considerentele Curții Europene din cauza Faimblat contra României.

Prin încheierea din Camera de

Consiliu de la 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii

formulate de intimata-reclamantă D.R. și, în consecință, îndreptarea erorii

materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009,

în sensul că are calitatea de intimat-reclamant G.M., moștenitorul defunctei Z.B.,

și nu defuncta, așa cum din eroare s-a menționat în dispozitiv.

În motivarea acestei soluții, curtea

a reținut că cererea de rectificare formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și

G.M. este fondată în raport de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., fiind o

eroare materială menționarea în calitate de intimată-reclamantă a defunctei Z.B.,

iar nu a moștenitorului acestei, G.M., în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/

A din 09 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Prin încheierea din Camera de

Consiliu de la 08 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii

formulate de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M., privind îndreptarea erorii

materiale strecurate în încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010,

în sensul că a admis cererea formulată de P.M.D. și G.M., iar nu de D.R., cum

din eroare materială s-a consemnat.

Raportat la dispozițiile art. 281 C.

proc. civ., curtea a apreciat că cererea de rectificare este justificată,

deoarece în încheierea de la 18 ianuarie 2010 s-a trecut în mod eronat că

cererea de rectificare a fost formulată de D.R., în realitate ea fiind

formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M.

Împotriva încheierii de rectificare

din 18 ianuarie 2010 au declarat recurs, în termen legal, pârâții C.C.V. și C.G.,

C.A. și M.M.

I. Recurenții-pârâți C.C.V. și C.G. au

formulat următoarele critici:

Chiar dacă s-a solicitat

introducerea în cauză a moștenitorului G.M., instanța de apel nu a luat efectiv

act de această cerere, nepronunțând hotărârea în contradictoriu cu acesta.

Într-o atare situație, hotărârea nu

poate fi rectificată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., întrucât

este vorba despre schimbarea persoanei intimatului-reclamant, iar nu de o

eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ.

Atât în practicaua hotărârii, cât și

în dispozitiv apare ca intimată-reclamantă defuncta Z.B., fiind evident că

instanța nu a analizat cauza prin raportare la moștenitorul acesteia. Nu s-a

luat act de modificările intervenite, astfel că hotărârea a fost pronunțată în

contradictoriu cu defuncta.

Așa cum s-a stabilit în practica

judiciară și în literatura de specialitate, prin textul art. 281 alin. (1) C.

proc. civ. se vizează erori sau omisiuni care nu atrag modificarea cadrului

procesual. În speță însă, prin încheierea recurată s-a admis o cerere care a

avut ca finalitate introducerea în cauză a altei persoane.

În mod nelegal instanța de apel a

procedat la remedierea „erorii”, cu atât mai mult cu cât hotărârea dată asupra

apelului fusese atacată cu recurs inclusiv prin prisma acestei nelegalități,

care atrage anularea hotărârii. Până la pronunțarea instanței de recurs asupra

acestui motiv de nulitate, instanța de apel trebuia fie să respingă cererea de

rectificare, fie să suspende judecarea acesteia.

Prin pronunțarea unei hotărâri în

contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitatea procesuală de folosință

s-au încălcat forme de procedură imperative, care conduc la nulitatea absolută

a hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată

decât prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare către Curtea de Apel București.

II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au

invocat drept unic motiv de nelegalitate al încheierii din 18 ianuarie 2010

faptul că, prin această încheiere, s-a admis cererea de îndreptare a erorii

materiale formulată de D.R., deși cererea de îndreptare a erorii materiale

fusese formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M.

Împotriva deciziei date asupra

apelului, respectiv Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, au declarat recurs,

în termen legal, pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G.

I. Recurentul-pârât Municipiul

București a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

aplicarea greșită a legii în ceea ce privește neprimirea criticilor din apel

vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă acțiunea în revendicare a

reclamanților a fost formulată în anul 1999, adică anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să țină seama că această lege a prevăzut

o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv

de stat în perioada 1945-1989, pe care însă reclamanții nu au înțeles să o

urmeze.

După apariția Legii nr. 10/2001,

chiar dacă exista o acțiune în revendicare anterior formulată, reclamanții

aveau la îndemână o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului,

procedură supusă ulterior controlului judiciar. Legea nr. 10/2001, fiind o lege

specială derogatorie de la dreptul comun, se aplică și cauzelor aflate pe rol

la data intrării sale în vigoare.

mod greșit, și în ceea ce privește temeiul preluării imobilului litigios,

reprezentat de Legea nr. 119/1948, pe care îl consideră un act normativ în baza

căruia deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie

despăgubiți în vreun fel și care, din acest motiv, nu ar reprezenta un titlu

valabil pentru stat.

În realitate, Legea nr. 119/1948

reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea

statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept, motiv pentru

care acțiunea în revendicare a reclamanților este neîntemeiată și nu poate fi

primită.

II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au

formulat următoarele critici:

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

a) Prin acțiunea introductivă,

formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanții au solicitat, în

contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, lăsarea în deplină

proprietate si liniștită posesie a imobilului din str. G.E., compus din parter

și două etaje, construit pe o suprafața de 281 mp.

La data de 24 aprilie 2000,

reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză a numitului C.C.V.,

solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare, referitoare la apartamentul nr. X de la etajul imobilului

litigios.

La data de 16 noiembrie 2006, în

baza art. 132 C. proc. civ., reclamanții au solicitat introducerea în cauză a

pârâților C.G., M.E., Municipiul București și SC H.N. SA, iar la data de 18

ianuarie 2007 au precizat că solicită revendicarea imobilului din mâna celor în

care se află.

Cu toate că M.M. a figurat în

calitate de pârât, reclamanții nu au înțeles să se judece și cu acesta,

neexistând nici o cerere de introducere a lui în cauză.

În aceste condiții, instanța de

judecată și-a depășit atribuțiile prin fixarea și impunerea cadrului procesual

și menținea în citativ și în dispozitivul hotărârilor judecătorești a unei

persoane pe care nu au chemat-o în judecată reclamanții și care astfel nu are

calitate procesuală pasivă.

b) Instanța a acordat mai mult decât

i s-a cerut, deoarece a considerat necesară compararea titlului reclamanților

cu cel al pârâților în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită și cu un astfel capăt

de cerere.

Acțiunea în revendicare este

nefondată, motivat de următoarele considerente:

În cererea lor, reclamanții au

invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare 37180 din 17

octombrie 1938, transcris sub nr. 1861 din 17 octombrie 1938.

Acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil

încheiate.

În ipoteza în care, în cadrul

acestei forme de acțiuni în revendicare, după verificarea valabilității

titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul statului nu este valabil,

înseamnă că titlul statului nu există, iar în aceste condiții lipsesc cele două

titluri care trebuie comparate, deci acțiunea în revendicare prin comparare de

titluri este imposibil de realizat.

De la autorul reclamanților, Z.G.N.,

dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea

Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâții M.M. și M.E. prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, aceștia

din urmă fiind cumpărători de bună credință, urmare a aplicării Legii nr. 112/1995.

Rezultă că suntem în fața aceluiași

autor și nu se poate face comparație de titluri provenind de la autori

diferiți, lipsind cerința de autori diferiți.

Imposibilitatea realizării

raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de proprietate al

reclamanților este stins, singurii care dețin dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. X din imobilul litigios fiind C.A., moștenitoarea defunctei

M.E., și M.M.

Cei care trebuie să beneficieze de

ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

sunt pârâții, al căror titlu nu a fost desființat pe cale judecătorească,

aceștia având dreptul de a se bucura de prerogativele proprietății.

Lăsarea imobilului în proprietatea

și folosința reclamanților este neîntemeiată și nelegală având în vedere și

dispozițiile Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, care a modificat și completat

Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 1/2009 aduce modificări

semnificative în special în ceea ce privește dreptul chiriașilor de a dobândi

în proprietate imobile preluate abuziv de către stat. Aceste modificări au fost

redate, in extenso, în cuprinsul cererii de recurs.

2) Art. 304 alin. (8) C. proc. civ.

- instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

a) În mod greșit curtea de apel a

apreciat că imobilul din sectorul 1, București, a fost identificat de către

Primăria Municipiului București ca fiind cel preluat de la autorii

reclamanților.

De asemenea, fără a efectua

verificări în virtutea rolului activ, instanța consideră probă veridică și

adresa din 31 ianuarie 1996 emisă de SC H.N. SA cu privire la identitatea

denumirii acestui imobil.

Recurenții contestă aceste

înscrisuri și solicită efectuarea unei adrese la P.M.B. pentru a afla istoricul

de număr poștal și al denumirii, în perioada 1948 - 2009 și identificarea

exactă a imobilului, în lipsa efectuării unei expertize în acest scop.

Mai mult, în cauză se revendică și

apartamentul nr. X de la etajul X din același imobil, care formează obiectul a

două contracte de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995, fără a fi

identificat și delimitat la fața locului.

b) Instanța de apel a interpretat

greșit cererea de chemare în garanție, respingând-o ca rămasă fără obiect, fără

a observa că pârâții au fost evinși prin compararea de titluri, dându-se

prioritate titlului reclamanților, chiar in lipsa anulării contractului de

vânzare-cumpărare.

Deși contractul de vânzare-cumpărare

pe Legea nr. 112/1995 nu a fost anulat, cumpărătorii fiind considerați de

bună-credință, și, fiind în vigoare, a fost transcris în registrul de

transcripțiuni, pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie din imobil, încălcându-li-se în mod flagrant dreptul la

proprietate, garantat de Constituția română, de art. 480 C. civ. și de

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Instanța a încercat îndreptarea unei

preluări abuzive, prin efectul naționalizării, prin altă preluare abuzivă, de

la cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, neținând cont de dispozițiile art. 20 pct.

2 ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost

vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea

de piață a imobilului.

3) Art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

- hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Preluarea imobilului litigios s-a

făcut cu titlu valabil, plătindu-se și despăgubiri proprietarilor.

În mod greșit instanța de apel

reține faptul că nu există un act care să ateste temeiul în baza căruia

imobilul a trecut în proprietatea statului, înlăturând toate dovezile aflate în

acest sens la dosar, respectiv Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de

stat Petrolifera Muntenia, Hotărârea M.M.P. nr. 256 din 22 iunie/1949, Decizia nr.

1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei.

Instanța a înlăturat în mod

neîntemeiat apărarea conform căreia reclamanții erau exploatatori de locuințe,

cu toate că aceștia figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe

apartamente, excedentare nevoilor locative proprii.

Instanța a făcut referire la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, practica C.E.D.O.,

Declarația Universală a Drepturilor Omului, dând mai mult decât au solicitat

reclamanții prin acțiunea introductivă la nivelul anului 1999 raportat la

temeiul juridic indicat de aceștia, legea producând efecte numai pentru viitor,

nu și pentru trecut.

Nu poate fi reținută,,speculația

juridică” conform căreia, la momentul formulării acțiunii și a cererii

completatoare de la 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța legitimă a

bunului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întemeindu-și

pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse in proprietatea statului fără

titlu valabil, aceasta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997

și Legii nr. 213/1998.

III. Recurenții-pârâți C.C.V. si C.G.

au formulat următoarele critici:

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost pronunțată

în contradictoriu cu decedata Z.B., deși la termenul din data de 12 ianuarie 2009

avocatul reclamanților a cerut termen pentru depunerea certificatului de deces

al acesteia, urmând introducerea în cauză a moștenitorilor.

Prin pronunțarea unei hotărâri în

contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință s-au

încălcat forme de procedură imperative care conduc la nulitatea absolută a

hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât

prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare către Curtea de Apel București.

civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

a) Instanța de apel a ignorat cu

desăvârșire apărările legate de preferabilitatea titlului pârâților, în

cuprinsul hotărârii nefăcându-se niciun fel de referire la teoria aparentei în

drept și motivele pentru care instanța a înlăturat incidența acesteia.

Singura apreciere cu privire la

apărările privind preferabilitatea titlului pârâților este concentrată într-o

singură frază, care nu atinge domeniul subscris teoriei aparenței în drept.

Astfel, instanța de apel a reținut

că aceste apărări nu pot fi primite, întrucât acțiunea în revendicare a fost

promovată anterior Legii nr. 10/2001.

Argumentul instanței nu are, însă,

nicio legătură cu înlăturarea efectelor teoriei aparenței în drept, deoarece

teoria aparenței are la bază buna-credință determinată de existența Legii nr. 112/1995

și nicidecum de Legea nr. 10/2001, astfel că nu are nicio relevanță faptul că

Legea nr. 10/2001 a fost adoptată ulterior introducerii acțiunii în revendicare

de drept comun.

În cazul în care condițiile

aparentei sunt îndeplinite, se produc efecte juridice importante în folosul

celui care a acționat crezând într-o aparență și în detrimentul adevăratului titular

al dreptului sau al situației juridice veritabile, efecte care se concretizează

în inopozabilitatea situației oculte față de terțul indus în eroare prin

aparență, extinderea efectelor obligatorii ale convenției încheiate de terțul

de bună-credință față de veritabilul titular al dreptului încălcat prin actul

făcut cu titularul aparent. Practic, veritabilul proprietar este „legat”

printr-un act juridic la care nu a consimțit, fiind în prezența extinderii

directe a efectelor obligatorii ale contractului. Nu este vorba despre

opozabilitate, ci de extinderea efectelor directe, din motive de securitate

dinamică a operațiunilor juridice.

Efectul esențial al aparentei este

validarea unui act care nu îndeplinește toate cerințele legale, salvarea

actului de la anularea sa.

În privința efectelor principiului

error communis facit jus, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege

pentru constatarea unei asemenea situații, acțiunea în revendicare a

adevăratului proprietar va fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului.

Eroarea comună creează drept. Esența

principiului constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de

proprietate pe care nu îl primește însă nici de la proprietarul aparent cu care

a contractat (dar care nu îl deținea), nici de la adevăratul proprietar (cu

care nu a contractat), ci direct de la lege, fiind așadar un mod specific,

distinct, originar de dobândire a proprietății. În aceste condiții, regula

error communis facit jus creează un nou drept de proprietate, opozabil tuturor,

inclusiv adevăratului proprietar.

Prin incidența acestei aparente

creatoare de drept, titlul pârâților este unul perfect valabil, care poate fi

supus comparării.

Deși de-a lungul motivării, instanța

de apel a făcut referiri la practica C.E.D.O. și alte considerente, nu se pot

distinge concret motivele pentru care a apreciat că titlul reclamanților este

preferabil., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate.

b) În cadrul motivelor de apel s-a

invocat de către pârâți că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, dar

instanța de apel nu a făcut nicio referire la acest aspect, nearătând dacă

pârâții au sau nu un „bun” în sensul Convenției.

Deși motivele pentru care a apreciat

că reclamanții sunt titularii unei speranțe legitime sunt dezvoltate pe larg de

instanță, singura referire la „speranța legitimă” a pârâților este reprezentată

de o frază, în care se precizează că aceștia nu au nici „speranța legitimă”,

deoarece Legea nr. 10/2001 este ulterioară acțiunii pornite de reclamanți.

O asemenea abordare a instanței nu

constituie o motivare adecvată a hotărârii judecătorești, în sensul pe care

legea o cere.

c) În cadrul hotărârii pronunțate,

instanța de apel nu s-a referit în mod particular la apelul pârâților C., care

nu era motivat la fel ca apelul celorlalți pârâți persoane fizice.

Motivarea instanței pare a fi dată

doar raportându-se la cele susținute de aceștia din urmă. Exprimarea instanței

este generică, fără a se adresa în mod special unuia dintre pârâții persoane

fizice și fără a răspunde fiecărui motiv de apel invocat, fără a face referire

în mod expres la motivele care au determinat-o să primească apărarea

reclamanților și să respingă una sau alta din apărările pârâților. Această

modalitate aleasă de instanța de apel nu este în măsură să asigure un răspuns

real și efectiv la nemulțumirile pârâților față de hotărârea pronunțată de

instanța de fond cu privire la capătul de cerere în revendicare.

proc. civ. - hotărârea pronunțata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

a) Instanța de apel a ignorat teoria

aparentei în drept și incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu are o consacrare legală

expresă, teoria aparenței în drept este o creație a literaturii juridice și a

jurisprudenței care nu poate fi ignorată, astfel încât efectele ei trebuie

aplicate ori de câte ori în cauză se constată incidența ei.

În baza celor precizate în

susținerea primului motiv de recurs, arătate și în apel, cauza dedusă judecății

este guvernată de teoria aparentei în drept. Și totuși, nu numai că instanța de

apel nu a oferit niciun motiv pentru care este înlăturată această apărare, dar

în mod greșit nu îi dă eficiența cuvenită, ceea ce constituie o încălcare a

legii.

Prin aplicarea teoriei aparenței,

trebuia reținută incidența, în cauză, a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001

se aplică și actelor juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii,

suntem în prezența unei consacrări legislative a teoriei aparentei în drept,

astfel că instanța de control judiciar nu a interpretat și aplicat în mod

corect legea.

Preferabilitatea în cadrul acțiunii

în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr.

112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ.,

ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere

situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se

încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989,

titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de

Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

ce nu a fost anulat în instanță.

Astfel fiind, nu puteau fi primite

susținerile reclamanților, iar instanța de apel în mod greșit a reținut că

buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nici o

relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe este dată de

Legea specială nr. 10/2001, având consecința protejării celui care deține

„bunul”, așa cum este definit și de practica C.E.D.O.

Legea nr. 10/2001 cuprinde și

dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și

actualul proprietar, iar instanțele nu pot face abstracție de aceste dispoziții

legale, care trebuie corelate cu di