ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2011

Asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată urnătoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 14 august 2008, reclamanții S.E., B.D.M., S.C.T. și D.M.C.S. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul general, M.P., S.O. și S.C., solicitând instanței obligarea acestora, a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. H.M. și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, indicate în petitul acțiunii. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea autorilor acestora, fiind naționalizat prin Decretul - Lege nr. 92/1950, la poz.

7103, deși proprietarii erau exceptați de la naționalizare. Anterior acestei acțiuni, în anul 1998, reclamanții au mai formulat o acțiune în revendicare și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, în Dosarul nr. 21717/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, declinat ulterior la Tribunalul București, secția a V-a civilă, unde a fost înregistrat sub nr. 3891/1999, judecata acesteia fiind suspendată de mai multe ori și, în final, perimată prin decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005, astfel că acțiunea nu a fost soluționată pe fond. Prin sentința civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepțiile prematurității acțiunii, autorității de lucru judecat (invocate de pârâții M.P., S.O.

și S.C.), a admis excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au făcut obiectul litigiului, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. A respins ca prescrisă, cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, a admis excepția inadmisibilității (invocată de pârâți) și a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare. Astfel, în esență, tribunalul a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca prematură, deoarece revendicarea, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. este imprescriptibilă, astfel că poate fi invocată oricând, deci nu se poate vorbi despre o prematuritate a formulării acesteia, iar în ceea ce privește întemeierea cererii, potrivit Legii nr. 10/2001, sesizarea instanței este ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, așadar, nici în raport de acest temei de drept, nu se poate reține prematuritatea cererii.

Soluția respingerii excepției autorității de lucru judecat a fost motivată de instanță, în sensul că nu sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ., pricina ce a făcut obiectul Dosarul nr. 2717/1998 și acțiunea de față, nefiind întemeiate pe aceeași cauză precum și, față de împrejurarea că, primul dosar nu a fost soluționat pe fond. În ceea ce privește admiterea excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, acțiunea având obiectul de mai sus se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare cu mult înainte de data sesizării instanței, respectiv 8 august 2008, rezultă că termenul de prescripție prevăzut de legea specială și prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și apoi, prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit, rezultă că prezenta acțiune este prescrisă extinctiv. Tribunalul nu a primit nici susținerile, în sensul că această acțiune ar constitui o prelungire a celei care a format obiectul Dosarului nr. 21717/1998, prescrisă. Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost motivată, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială în materia restituirii imobilelor, care instituie o procedură administrativă prealabilă referitoare la imobilele preluate în mod abuziv, în perioada de referință a legii. Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recursul în interesul legii, de la data intrării în vigoare a legii speciale de restituire nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv revendicarea, întemeiată pe prevederile Codului civil.

Tribunalul a mai reținut lipsa de diligentă a reclamanților, care nu se pot plânge de încălcarea dreptului garantat de art. 6 Paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 1 din Primul Protocol adițional la aceeași Convenție Europeană, întrucât au mai formulat o acțiune întemeiată de dreptul comun, intentată anterior intrării în vigoare a legii speciale, însă, au dovedit lipsă de interes și au lăsat în nelucrare cererea, astfel că acțiunea s-a prescris. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții S.E., B.D.M., S.C.T. si D.M.C.S.

Criticile formulate prin motivele de apel vizează atât nelegalitatea, cât și neteminicia sentinței atacate sub următoarele aspecte: Instanța a admis greșit excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor și a respins, ca atare, acest capăt de cerere, având în vedere că acțiunea de față este continuarea acțiunii în revendicare imobiliară începută în anul 1998, ce a format obiectul Dosarului nr. 21717/1998. Instanța de fond, deși a motivat că nu este același dosar, a respins cererea de atașare (conexare) a Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București, în care s-ar fi putut observa evoluția acțiunii și faptul că, acesta nu a fost soluționată pe fond.

O altă critică se referă la împrejurarea că, în mod eronat, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 și, invocând Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că, în speță drepturile reclamanților nu au fost prejudiciate. S-a susținut de către apelanții-reclamanți că sentința este nelegală, deoarece, la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a acelorași reclamanți fusese introdusă în instanță, astfel că nu era necesar a se utiliza o altă modalitate de redobândire a imobilului, pe cale administrativă, decât, dacă acțiunea în justiție le-ar fi fost respinsă.

Deși instanța de fond a reținut că reclamanții nu au formulat cereri în baza Legilor nr. 112/1995 și nr. l0/2001, tribunalul nu a pus în discuția părților acest aspect, astfel că, în realitate, reclamanții au uzat de demersurile inițiate în baza acestor acte normative. Prin decizia nr. 241/ A din 30 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a desființat parțial sentința nr. 630 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul trimiterii spre rejuăecare primei instanțe a capătului de cerere privind revendicarea imobilului.

În soluționarea apelului, cale devolutivă de atac, instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, inclusiv cererea de a depune la dosar, copii de pe cererile, actele din dosarul inițial introdus, nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1. Critica privind respingerea ca prescris, a petitului privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. X/1997, nr. Y/1997 și nr. Z/1997 a fost apreciată ca nefondată, în raport de împlinirea termenului de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, nefiind pertinentă sub acest aspect, teza susținută de reclamanți, potrivit căreia acțiunea de față este o continuare a primei cereri, ce a format obiectul Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Referitor la cea de-a doua critică, privind faptul că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de control judiciar ordinar a constatat-o întemeiată, reținând că reclamanții au făcut dovada faptului că au adresat notificare prin executorul judecătoresc, Primăriei municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificare la care nu au primit răspuns. În această situație, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de către apelanții-reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite, nu este una efectivă, în sensul că, nu asigură aplicarea concretă și reală a măsurilor reparatorii, procedura Legii nr. 10/2001 fiind lacunară sub acest aspect.

În considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Curtea de Apel a considerat că, în respectarea unitară a legii, instanța supremă a statuat, că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției Europene trebuie să se facă, fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane. A apreciat, totodată, că în acord cu cele expuse, este necesară o analiză pe fond a titlurilor de proprietate exhibate de părți și acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă.

În raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de control judiciar a admis apelul, a desființat în parte sentința atacată și a trimis spre rejudecare primei instanței, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Împotriva deciziei nr. 241/ A din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții M.P., S.C. si S.O., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor încadrate în drept de aceștia, în dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți susțin critici potrivit cărora, reclamanții nu s-au adresat cu notificare, și arată că, în realitate, acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți este inadmisibilă, conform interpretării corecte a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Pe cale de consecință, soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală în aplicarea dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, în cazul concret dedus judecății nu este necesar a se examina acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, întrucât aceasta este inadmisibilă, urmare a faptului că reclamanții nu au depus minime diligente pentru a afla situația juridică a imobilului și nu au depus cereri sau notificări, în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001.

Se pretinde că această acțiune este o continuare a celei ce a format obiectul Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București. Pârâții au evidențiat în criticile ce au format obiectul recursului, că reclamanții aveau dreptul doar la despăgubiri și că aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel. Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată în apel și menținerea ca legală și temeinică a sentinței tribunalului, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii și respingerii acțiunii.

Recursul pârâților, sub toate motivele invocate, se privește ca nefondat si urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: În speță, reclamanții au învestit instanța la data de 14 august 2008, cu o acțiune în revendicare, după ce, anterior acestui demers judiciar, aceștia au mai formulat o altă acțiune, prin care au solicitat revendicarea aceluiași imobil din str. H.M., la data de 25 noiembrie 1998. În acțiunea de față, ce formează obiectul dosarului aflat în recurs, cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că această acțiune nu constituie o continuare a celei inițiale, cu privire la care s-a constatat perimarea, prima fiind soluționată pe excepția prevăzută de art. 248 C. proc.

civ., aplicabilă în toate fazele procesuale. Așa fiind, introducerea acțiunii de față este posibilă tocmai urmare soluționării celei anterioare, pe excepția perimării, așa încât nu se poate reține autoritatea de lucru judecat și nici teza eronată a recurenților-pârâți, cu privire la continuarea primei acțiuni, Înalta Curte urmând a înlătura această critică. În prima cauză (Dosarul nr. 21.717/1998), nu s-a soluționat pe fond cererea de chemare în judecată, nu a fost examinată pricina, astfel că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate și nici împrejurarea că, această acțiune ulterioară este o continuare a celei inițial introduse. Ca atare, și sub acest aspect, motivul de recurs al pârâților este nefondat și va fi respins.

Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost anulată prin decizia nr. 1108/2006 a Curții de Apel București, secția a lV-a civilă, iar ulterior, prin sentința nr. 1709 din 13 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783 pronunțată la 30 octombrie 2007 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Instanța de apel a interpretat corect legea, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

când a constatat că, acțiunea în revendicare formulată împotriva chiriașilor cumpărători după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum și prevalenta aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială, cât și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții să se prevaleze, la rândul lor, de un „bun” în sensul Convenției.

Cu aceste considerente, în spiritul ideii că părților trebuie să li se asigure un tratament echitabil și accesul la justiție - în acest sens fiind legală soluția instanței de apel cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun - este de subliniat, în contextul interpretării Deciziei nr. 33/2008, că Legea nr. 10/2001 nu asigură neapărat aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție. În speță, reclamanții S.E., S.C.T., S.S.M.C. și B.D.M. s-au adresat cu notificarea înregistrată sub nr. 51 din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, str. H.M., sectorul 1, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (fila 30 dosar apel).

Este de observat, în combaterea criticilor din recurs și că, cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 și înregistrată sub nr. 1386/1570 din 17 iulie 1996 de către reclamanți nu a fost soluționată, revenindu-se cu o alta, după adoptarea H.G. nr. 20/1997, aceasta din urmă sub nr. 3330 la 18 februarie 1997, dosarul constituit la Comisia pentru Legea nr. 112/1995 din cadrul Primăriei sectorului 1, fiind analizat și propunându-se plata de despăgubiri pentru imobil (fila 28 dosar apel). Adoptarea legii speciale reprezintă și unul dintre criteriile menționate în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în verificarea admisibilității acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun, față de legea specială.

Problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, până la o intervenție legislativă, care să acopere neconcordanța dintre legea specială și Convenție, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției. În cazul concret dedus judecății, reclamanții sunt persoane care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci care au declanșat în termenul legal, o atare procedură, dar care nu au obținut restituirea în natură a imobilului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse, în calitate de persoane îndreptățite, nu este una efectivă și nu asigură aplicarea concretă și efectivă a măsurilor reparatorii.

De altfel, în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, reține fără echivoc că existența legii speciale, nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun. Ca atare, este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate. Nu sunt fondate nici criticile privind greșita interpretare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel făcând o aplicare corectă a acestor dispoziții procedurale, constatând că prima instanță, respectiv tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel anulând hotărârea atacată și trimițând cauza spre rejudecare, primei instanțe, cu privire la revendicare. Așa fiind, răspunzând tuturor criticilor, în sensul înlăturării acestora, recursul declarat de pârâți este nefondat și va fi respins, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) din același cod, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța va dispune obligarea recurenților - pârâți la 2.000 lei către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții M.P., S.C. și S.O. împotriva deciziei nr. 241/ A din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenții - pârâți la plata sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații B.D.M., D.M.C.S., S.C.T. și S.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.