ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6098/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6098/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 ianuarie 2009,

reclamanții M.E. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, B.I., B.C., M.I. și SC V. SA, solicitând să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 cu

privire la apartamentul 109 din București, str. F., sector 3, intervenit între

SC V. SA, în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul București, și autorii

pârâtei M.I., B.I. și B.C., ca urmare a perfectării acestuia cu încălcarea

flagrantă a legii și repunerea reclamanților în termenul de promovare a

acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de înstrăinare a

apartamentului, prevăzut art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în temeiul

prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Prin Sentința civilă

nr. 180 din 10 februarie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca tardivă, cererea de repunere în termenul de promovare a acțiunii, a

admis excepția prescripției și a respins acțiunea având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că la data de 01 februarie 1991, între Municipiul

București prin mandatar întreprinderea pentru Construcții, Reparații și

Administrație Locativă "V.", în calitate de vânzător și pârâții B.I.

și B.T., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991, având ca obiect imobilul situat în

București, str. F. (fostă A.), sector 3, în suprafață utilă de 72,44 mp.

Prin actul de partaj

de ascendent autentificat sub nr. 10411 din 17 martie 1995 de Notariatul de

Stat al Municipiului București, pârâții B.I. și B.T. au transmis nuda

proprietate asupra imobilului mai sus menționat pârâtei M.I.

Prin Sentința civilă

nr. 7863 din 06 noiembrie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București

în Dosarul nr. 1768/1994 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de

Prefectul Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții B.I. și B.T. și

SC T. SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.

Prin Decizia civilă

nr. 1549 din 27 iunie 1997 pronunțată de Tribunalul București s-a admis apelul

formulat de Prefectul Municipiului București împotriva Sentinței civile nr.

7863 din 06 noiembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 3 București și s-a

schimbat în tot sentința recurată, în sensul că s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.

Prin Decizia civilă

nr. 1431 din 31 octombrie 1997 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul împotriva Deciziei civile nr.

1549 din 27 iunie 1997 a Tribunalului București.

Prin Decizia civilă

nr. 951 din 08 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de pârâții B.I. și B.T.

împotriva Deciziei civile nr. 1549 din 27 iunie 1997 a Tribunalului București

și a fost respins apelul formulat de Prefectul Municipiului București împotriva

Sentinței civile nr. 7863 din 06 noiembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 3

București, această decizie rămânând irevocabilă prin nerecurare.

Prin notificările nr.

1035 din 10 august 2001 și nr. 1045 din 10 august 2001 adresate Primăriei

Municipiului București, reclamanții M.E. și M.D. au solicitat, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în

București, A. (actualmente str. F.), sector 3.

Prin cererea cu care

au învestit instanța (înregistrată la data de 15 februarie 2009), reclamanții

M.E. și M.D. au solicitat repunerea în termenul de promovare a acțiunii și

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

6894/V/1991 încheiat între pârâta SC T. SA, în calitate de mandatar al

pârâtului Municipiul București prin Primarul General și autorii pârâtei M.I.,

pârâții B.I. și B.T.

Cu privire la

excepția tardivității cererii de repunere în termenul de formulare a acțiunii

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

6894/V/1991, tribunalul a reținut că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a

instituit un termen special de prescripție a dreptului material la acțiune, în

ceea ce privește cererile având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor

juridice de înstrăinare privind imobile ce intră sub incidența acestui act

normativ. Astfel, potrivit textului legal mai sus amintit, prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul de un an a

fost prelungit succesiv cu câte 3 luni, prin O.U.G nr. 109/2001 și O.U.G nr.

145/2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Potrivit

dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în

cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care

termenul de prescripție a fost depășit să dispună chiar din oficiu judecarea

sau rezolvarea acțiunii, iar în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (2)

din același act normativ, cererea de repunere în termen poate fi făcută numai

în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea

termenului de prescripție.

În speță, tribunalul

a apreciat că, chiar dacă s-ar aprecia ca "motiv temeinic" în sensul

legii, împrejurarea invocată de reclamanți (că încrederea deplină în dorința

declarată de autoritățile statului de înlăturare a abuzurilor și nedreptăților

săvârșite de regimul comunist i-a determinat să nu acționeze în cadrul

termenului de prescripție), cererea de repunere în termenul de formulare a

acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

privind imobilul arătat mai sus putea fi formulată cel târziu în termen de o

lună de la data când refuzul de soluționare a notificării formulate de

reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care aceștia au solicitat

restituirea în natură a imobilului, a devenit evident.

În opinia

tribunalului, acest refuz trebuie apreciat prin prisma dispozițiilor art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în termen de 60 zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivata asupra cererii de

restituire în natură.

La expirarea

termenului înăuntrul căruia Primăria Municipiului București trebuia să

soluționeze notificările formulate de reclamanți a încetat cauza invocată de

reclamanți ca justificare pentru depășirea termenului de prescripție.

În temeiul

dispozițiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și având în

vedere data introducerii acțiunii, 15 ianuarie 2009, tribunalul a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca fiind prescrisă

cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.

Tribunalul a

menționat că nu pot fi primite susținerile reclamanților, cu ocazia dezbaterilor

asupra excepției prescripției, în sensul că acțiunea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare arătat mai sus poate fi formulată oricând,

întrucât s-a invocat o cauză de nulitate absolută.

Este adevărat că,

potrivit regulilor generale care guvernează regimul nulității absolute, aceasta

poate fi solicitată oricând, însă în speță, susține tribunalul, există o

dispoziție specială, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la

dreptul comun, potrivit principiului "specialia generalibus derogant"

așa cum rezultă, de altfel, din chiar cuprinsul textului de lege enunțat -

"Prin derogare de la dreptul comun (...)"-.

În opinia

tribunalului, sunt neîntemeiate și susținerile reclamanților, în sensul că

termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se

aplică numai acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Interpretarea

sistematică a dispozițiilor art. 45 alin. (1) - (5) din Legea nr. 10/2001

impune concluzia potrivit căreia, termenul de prescripție de un an (prelungit

ulterior cu încă 6 luni) se aplică tuturor acțiunilor privind constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care cad

sub incidența prevederilor legii, indiferent dacă au fost preluate de stat cu

titlu valabil, sau fără titlu valabil, și fără să intereseze actul normativ în

baza căruia au fost înstrăinate de stat unor terțe persoane.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.E. și M.D.

Prin Decizia civilă

nr. 540A din 20 mai 2011, Curtea de Apel București , secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți M.E. și M.D.,

împotriva Sentinței civile nr. 180 din 10 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune având două capete de

cerere: primul vizând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 încheiat între pârâți ca fiind încheiat cu

încălcarea Legii nr. 61/1990, iar prin cel de-al doilea reclamanții solicitând

să se dispună repunerea lor în termenul de promovare a acțiunii în nulitatea

absolută, respectiv în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, petit întemeiat de reclamanți pe dispozițiile art. 19 din Decretul nr.

167/1958 privind prescripția extinctivă.

Prima instanță de

fond a respins cererea de repunere în termenul de promovare a acțiunii, soluție

cu privire la care instanța de apel a constatat că reclamanții nu au adus nicio

critică prin motivele de apel, astfel că a rămas definitivă, potrivit

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Aplicând principiul

tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel a constatat că reclamanții

nu au susținut niciun motiv de netemeinicie sau de nelegalitate cu privire la

primul capăt al cererii de chemare în judecată privind repunerea în termenul de

promovare a acțiunii, nu au susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19

din Decretul nr. 167/1958 și nici faptul că au fost împiedicați de un caz de

forță majoră să exercite acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la

apartamentul nr. 109 din București, str. F., sector 3, înăuntrul termenului de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; astfel că

devoluțiunea în apelul de față este parțială, respectiv numai cu privire la

soluția pronunțată de tribunal pe capătul de cerere în constatarea nulității

absolute, cu privire la care apelanții au solicitat trimiterea spre rejudecare

la instanța de fond deoarece nu a intrat în cercetarea fondului, fiind

soluționat pe cale de excepție.

S-a constatat că este

nefondată critica reclamanților privind faptul că nu erau aplicabile în cauză

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care au o aplicabilitate

limitată doar la acele acte de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995.

Instanța de apel a

reținut că actul de vânzare-cumpărare contestat în prezenta acțiune a fost

încheiat sub imperiul Decretului-lege nr. 61/1990. Motivul de nulitate absolută

referitor la încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor legale în

vigoare la data edictării sale a fost verificat pe cale judiciară, așa cum în

mod corect a reținut prima instanță de fond. Astfel, prin acțiunea ce a format

obiectul Dosarului nr. 1768/1994, Prefectul Mun. București a invocat nulitatea

absolută a acestui contract în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/1992, pe motiv

că locuința era exceptată de la vânzare în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990

întrucât nu a fost construită din fondurile statului. Sentința civilă nr.

7863/1996 prin care Judecătoria sectorului 3 București a respins acțiunea a

rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 951/1998 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă și irevocabilă, prin nerecurare.

S-a arătat că aceste

hotărâri judecătorești nu sunt opozabile reclamanților deoarece nu au fost

parte în Dosarul nr. 1768/1994 al Judecătoriei sectorului 3 București, însă în

opinia instanței au ca efect consolidarea titlului de proprietate al pârâților

asupra apartamentului în litigiu.

În cauza de față,

reclamanții invocă același motiv de nulitate absolută - constând în încheierea

contractului cu încălcarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 în sensul

că apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract nu a fost construit din

fondurile statului, ci a fost construit de către reclamanți, conform

contractului de construcție nr. 7268 din 19 decembrie 1967.

Instanța de apel a

constatat că prima instanță de fond a constatat în mod corect că în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dispoziții

legale ce au fost invocate chiar de către reclamanți în motivarea în drept a

acțiunii.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța de control judiciar a

reținut că alin. (1) al articolului menționat îi stabilește domeniul de

aplicare, în sensul că actele de înstrăinare avute în vedere de lege sunt acele

acte care au ca obiect imobile preluate în mod abuziv, care cad sub incidența

Legii nr. 10/2001 și care au fost încheiate până la data de 14 februarie 2001.

Din interpretarea per a contrario a alin. (1) reiese că, dacă aceste acte de

înstrăinare au fost încheiate fără respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării, actele respective nu sunt valabile, adică sunt lovite de nulitate

absolută sau relativă, după caz.

S-a arătat că

alineatele următoare conțin dispoziții speciale referitoare la regimul juridic

al nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub

incidența Legii nr. 10/2001. Astfel, referitor la cauzele de nulitate, alin.

(2) reglementează regimul juridic al nulității actelor de înstrăinare ce au ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, pe când alin. (4) al aceleiași

norme juridice reglementează regimul nulității acelor acte de înstrăinare ce au

ca obiect imobile preluate cu titlu valabil. De asemenea, alin. (5) al art. 45

din Legea nr. 10/2001 cuprinde o dispoziție specială și derogatorie de la

dreptul comun, conform căreia indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii (termen

ce a fost prelungit până la data de 14 august 2002).

Instanța de apel a statuat

că nu este întemeiată susținerea reclamanților conform căreia art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 se referă doar la acele acte de înstrăinare ce au fost

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece textul de lege în discuție nu

cuprinde o asemenea limitare, ci, dimpotrivă, la alin. (1) își stabilește

domeniul de aplicare în sensul că regimul juridic al nulității stabilit prin

norma juridică respectivă se aplică tuturor acelor acte juridice de înstrăinare

ce au ca obiect imobile ce cad sub incidență Legii nr. 10/2001, indiferent de

titlul de preluare.

Din această

perspectivă, imobilul cu privire la care intimații-pârâți B.I. și B.C. au

dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

6894/V/1991 este unul ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, având

în vedere că a fost preluat prin Decizia nr. 484 din 12 aprilie 1997 a fostului

Consiliu Popular al Mun. București, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Această preluare este

una abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr.

10/2001 și s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

În consecință,

instanța de apel a constatat că în mod corect a stabilit prima instanță de fond

incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

interpretarea dată de apelant fiind de natură să adauge la lege.

De asemenea, instanța

a respins și acea critică prin care reclamanții au solicitat înlăturarea

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și aplicarea în speță a

dispozițiilor din dreptul comun potrivit cărora acțiunea în constatarea

nulității absolute este imprescriptibilă, cu motivarea că această normă

juridică cuprinsă în Legea nr. 10/2001 constituie o normă specială cu caracter

imperativ întrucât se aplică cu prioritate față de dispozițiile de drept comun

din materia prescripției extinctive și cu caracter derogator întrucât instituie

un termen special de prescripție în materia nulității.

Instanța a arătat că

la pronunțarea acestei hotărâri a avut în vedere și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție care

consacră dreptul de acces la instanță, ca parte componentă a dreptului la un

proces echitabil.

S-a arătat că, în

jurisprudența sa, Curtea a admis că termenul de prescripție, din punctul de

vedere al dreptului material la acțiune, urmărește un scop legitim, și anume

buna administrare a justiției și securitatea juridică (Freitag c. Germaniei,

cererea nr. 71440/01, hotărârea din 19 iulie 2007). în cauza Vișan c. României

(cererea nr. 15741/03, hotărârea din 24 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr.

876/24.12.2008), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că

termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni se numără printre

limitările permise ale dreptului de acces la o instanță (Perez de Rada

Cavanilles c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și

decizii 1998 - VIII, parag. 43-45, p. 3255), însă a constatat în acea speță

încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție datorită respingerii cererii

reclamantei privind acordarea de despăgubiri, ca prescrisă, în temeiul unei

legi ce nu era în vigoare la data introducerii acțiunii și într-un stadiu

avansat al procesului, întrucât excepția prescripției dreptului material la

acțiune fusese invocată pentru prima dată direct în recurs.

În cauza de față,

însă, instanța a avut în vedere dispozițiile legale invocate chiar de către

reclamanți, respectiv art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în redactarea de

la momentul introducerii acțiunii și a reținut faptul că, deși excepția

prescripției dreptului la acțiune (ca excepție de fond, absolută și dirimantă)

împiedică abordarea fondului litigiului, totuși aplicarea ei procesului de față

nu aduce atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil, în situația

în care aceștia nu au uzat de dreptul său procesual recunoscut de dreptul

național, în termenul defipt de lege în acest sens. Dreptul la un proces

echitabil ar fi devenit efectiv decât dacă reclamanții ar fi formulat cererea

în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu

respectarea normei de procedură, respectiv înăuntrul termenului special de

prescripție extinctivă stabilit de norma specială imperativă.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere la pronunțarea hotărârii inclusiv jurisprudența constantă în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în decizii de speță (Decizia nr. 6235 din 10 noiembrie 2004, nr.

5140 din 13 mai 2005, nr. 4508 din 30 mai 2005, nr. 528 din 30 ianuarie 2008 și

nr. 2198 din 02 aprilie 2008), precum și jurisprudența Curții Constituționale,

care a stabilit constituționalitatea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile legii fundamentale - respectiv: art. 16

care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 20 referitoare la

tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) și

(3) referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil,

art. 44 privitoare la garantarea dreptului de proprietate, art. 53 alin. (1)

referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și

art. 154 alin. (1) referitoare la conflictul temporal între legi și Constituție

(Decizia Curții Constituționale nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în M.

Of. nr. 868/05.12.2003, Decizia Curții Constituționale nr. 372 din 05 iulie

2005, publicată în M. Of. nr. 792/31.08.2005, Decizia Curții Constituționale

nr. 673 din 11 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 774/15.11.2007 și

Decizia Curții Constituționale nr. 114/19.02.2008 publicată în M. Of. nr.

233/26.03.2008).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.E. și M.D., întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, se

arată că instanțele ce s-au pronunțat în cauză au încălcat grav prevederile

legale, principiile de drept material ce impun aplicarea strictă a legii în

vederea instituirii unui regim de echitate societății ce o guvernează.

Argumentând

menținerea soluției de respingere a acțiunii, ca prescrisă, de către prima

instanță, Curtea de Apel București reiterează prevederile art. 45 din Legea nr.

10/2001, a căror aplicabilitate în speța de față nu este incidență.

Recurenții-reclamanți

subliniază împrejurarea privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului, în temeiul Legii nr. 61/1990 care reglementa vânzarea către

chiriași a spațiilor de locuit construite de stat, aspect necontestat în cadrul

acestui proces, în condițiile în care aceștia susțin că au dovedit că imobilul

a fost construit din fondurile lor.

Arată că instanța de

apel a reținut că alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, stabilind cadrul

de aplicabilitate, impune menținerea actelor de înstrăinare a imobilelor ce

intră sub incidența legii încheiate, întocmite până la data apariției actului

normativ - 14 februarie 2001.

Limitarea

aplicabilității prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 actelor de

înstrăinare a imobilelor ce intra sub incidența actului normativ este impusă și

de principiul neretroactivității legii.

Se susține că a nu

lua în seamă principiul potrivit căruia legea nu dispune decât pentru viitor ar

însemna nu numai o încălcare a prevederilor Constituției și a art. 1 C. civ.,

dar și în cazul de față o învestire cu aură de legalitate a unui act încheiat

cu încălcarea legii, temei al perfectării sale.

Fără a reitera

susținerile făcute în cererea de apel privind limitarea prevederilor art. 45

din Legea nr. 10/2001 inclusiv instituirea termenului de prescripție pentru

acțiunile de constatare a nulității actelor de înstrăinare, la înstrăinările

făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenții-reclamanți arată că acceptarea

posibilității cuprinderii sub protecția legii noi (Legea nr. 10/2001) a actelor

încheiate înainte de edictarea acesteia, se constituie într-o situație de

retroactivare a legii, situație exclusă de Constituție, de Codul civil, de

principiile de drept.

Principiul de drept

al neretroactivității legii civile nu a fost înlăturat explicit sau implicit

nici de practica Înaltei Curți și nici de practica Curții europene a

Drepturilor Omului în niciuna din multele hotărâri invocate de decizia Curții

de Apel București pentru a argumenta decizia de menținerea soluției primei

instanțe.

Se mai susține faptul

că hotărârile menționate de instanța de apel conțin soluții de menținere a

actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor în vigoare

a data perfectării contractelor.

În speță,

înstrăinarea imobilului a fost făcută în temeiul Legii nr. 61/1990 cu

încălcarea prevederilor acestui act normativ, legea reglementând vinderea către

chiriași a spațiilor ce le ocupă dacă acestea au fost construite din fondurile

statului.

Recurenții-reclamanți

susțin că încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 61/1990 determina

înlăturarea protecției ce o instituie art. 45 din Legea nr. 10/2001

înstrăinărilor de imobile ce intra sub incidența actului normativ și a prevederilor

alin. (5) din text care stabilește un termen în care se poate cere constatarea

nulității absolute a contractului încheiat cu încălcarea legii.

Arată că nu este de

conceput ca un text de lege să declare valabil încheiat un act întocmit cu

încălcarea unor dispoziții legale, securitatea relațiilor sociale neputând fi

asigurată decât printr-o respectare strictă a legii.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește curgerea

termenului de prescripție, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs ce

se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea

formulată la data de 15 ianuarie 2009, reclamanții M.E. și M.D. au învestit

instanța cu o acțiune având două capete de cerere: primul vizând constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 încheiat

între pârâți ca fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 61/1990, iar prin cel

de-al doilea reclamanții solicitând să se dispună repunerea lor în termenul de

promovare a acțiunii în nulitatea absolută, respectiv în termenul prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, petit întemeiat de reclamanți pe

dispozițiile art 19 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Reclamanții înșiși au

indicat ca temei juridic al cererii de repunere în termenul de promovare a

acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de înstrăinare, în

afara dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prevederile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în redactarea de la momentul introducerii

acțiunii.

Termenul prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "prin derogare de

la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii", ce a

fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001 până la 14

august 2002, este un termen special de prescripție, care înlătură dreptul

subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității actelor juridice de

înstrăinare având ca obiect imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

după data de 14 august 2002.

Instituția prescripției,

în general și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta, nu pot

fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea

lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine,

indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept.

Or, exercitarea unui

drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit

de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și

instituirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului

drept nu mai este posibilă.

Art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în

constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor

preluate abuziv, și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul

unui termen, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări

de incertitudine prelungite, în ceea ce privește raporturile juridice civile

precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai

importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

Critica potrivit

căreia, în speță, nu sunt incidente dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, întrucât înstrăinarea imobilului a fost făcută în temeiul Legii

nr. 61/1990 cu încălcarea prevederilor acestui act normativ și nu în temeiul

Legii nr. 112/1995 la care se referă aceste dispoziții legale, este nefondată.

Susținerea

recurenților este neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a principiului conform căruia norma specială derogă

întotdeauna de la norma generală existentă în aceeași materie (specialia

generalibus derogant).

Atât instanța de

apel, cât și prima instanță au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

prevăzute la alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 prin care se stabilește

domeniul de aplicare al acestui text legal, în sensul că acest termen de

prescripție prevăzut de dispozițiile legale menționate se aplică tuturor

acțiunilor privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001,

indiferent dacă au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu

valabil și fără să intereseze actul normativ în baza căruia au fost înstrăinate

de stat.

Astfel, în mod corect

s-a statuat faptul că, atâta vreme cât regimul juridic al apartamentului,

preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr.

10/2001, invocarea nulității actelor juridice încheiate cu privire la asemenea

imobile nu se poate face decât în condițiile și în termenul special de

prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) din actul normativ menționat,

interpretarea dată de reclamanți fiind de natură să adauge la lege.

Reclamanții nu pot

eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispozițiile dreptului

comun. Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanță împrejurarea că în

cererea de chemare în judecată ar fi indicat normele dreptului comun ca temei juridic

al nulității, întrucât instanța are obligația să determine norma incidență

situației de fapt deduse judecății.

De altfel, motivul de

nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/199, referitor

la încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data edictării sale a fost

verificat pe cale jurisdicțională (Sentința civilă nr. 7863/1996 a Judecătoriei

Sectorului 3 București rămasă definitivă prin Decizia nr. 951/1998 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin

nerecurare, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect nulitatea acestui

contract în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/1992), hotărâri judecătorești care

au avut ca efect consolidarea titlului de proprietate al pârâților asupra

apartamentului în litigiu.

Mai mult, această

situație a fost reținută și în cadrul unui alt litigiu având ca obiect

revendicarea de către reclamanți a apartamentului care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare menționat. Prin Decizia nr. 5181 din 15 iunie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul

reclamanților din prezenta cauză și s-a statuat irevocabil că necontestarea

titlului pârâtei în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în

patrimoniul dobânditoarei.

Recurenții-reclamanți

susțin că dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au o

aplicabilitate limitată și din perspectiva principiului neretroactivității

legii civile.

Critica privind

faptul că acceptarea posibilității cuprinderii sub protecția Legii nr. 10/2001

a actelor încheiate înainte de edictarea acesteia se constituie într-o situație

de retroactivitate a legii, este nefondată.

Potrivit principiului

tempus regit actum cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare la

momentul încheierii actului juridic, în vreme ce efectele nulității sunt

determinate de legea în vigoare la momentul anulării efective.

Referitor la

imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

normele legale în conflict vizează, exclusiv, situații juridice născute sub

imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice (facta

futura), generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun

referitoare la imobilele care formează obiectul acestei legi. În consecință,

accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi

exercitat, cu excluderea acțiunii civile în revendicare, în condițiile și pe

căile prevăzute de legea nouă.

Întrucât reclamanții

nu au respectat dispozițiile imperative ale legii speciale, care prevedeau

cadrul de valorificare a dreptului invocat, privind termenul de promovare a

acțiunii, termenul fiind rezonabil, prelungit succesiv, nu se poate susține că

s-au încălcat garanțiile procesuale privind apărarea dreptului de proprietate,

întrucât se întemeiază chiar pe pasivitatea reclamanților.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.D. și M.E. împotriva Deciziei nr.

540 A din 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN