ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5490/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 22 mai 2003, reclamanta B.D.S.I. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC A. SA și M.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N.02209 din 24 decembrie 1996 încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului București reprezentată prin SC A. SA și cumpărătoarea M.M., având ca obiect apartamentul nr. 18 din București.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea autoarei sale, G.S. și a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950. De asemenea, reclamanta a arătat că, contractul de vânzare-cumpărare nr. N.02209 din 24 decembrie 1996 nu respectă toate condițiile de valabilitate ale actului juridic, invocând caracterul imoral al acestei vânzări, precum și faptul că vânzarea-cumpărarea litigioasă nu este oneroasă, disproporția contraprestațiilor definind actul atacat cu nulitate ca fiind gratuit. Reclamanta a susținut, prin acțiune, și faptul că acest contract este lovit de nulitate absolută, pentru neîndeplinirea condițiilor privitoare la capacitate și consimțământ, prevăzute de art. 948 pct. 1 și 2 C. civ., întrucât are drept vânzător pe Primăria Municipiului București, care nu există ca persoană juridică și, prin urmare, nu are capacitate de exercițiu.

Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 5591 din 25 septembrie 2003 a respins excepția litispendenței, invocată de pârâta M.M.

și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Municipiul București prin Primar General și M.M., reținând în motivarea hotărârii că, potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul la acțiune prin care se solicită constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, prin derogare de la dreptul comun, acest termen împlinindu-se la 14 august 2002, iar acțiunea reclamantei a fost înregistrată la instanța la 22 mai 2003. Răspunzând susținerilor reclamantei potrivit cărora dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 se aplică numai actelor juridice de înstrăinare constituite după intrarea în vigoare a legii, deoarece Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 10/2001 nu retroactivează, prima instanță a reținut că aplicarea art. 46 alin. (5) din legea specială se face raportat la imobilul înstrăinat și la categoria specială din care acesta face parte (imobile preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989), iar nu raportat la data încheierii actului juridic prin care a fost transmisă proprietatea asupra acestuia.

Împotriva acestei hotărârii a declarat apel reclamanta, reiterând susținerile potrivit cărora vânzarea litigioasă are caracter imoral și nu este oneroasă; au fost încălcate prevederile art. 948 pct. 1 și 2 C. civ., deoarece Primăria Municipiului București, care figurează ca vânzător în actul juridic litigios nu există ca persoană juridică ; dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 se aplică numai actelor juridice de înstrăinare constituite după intrarea în vigoare a legii, deoarece Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 10/2001 nu retroactivează, așa încât acțiunea promovată este imprescriptibilă extinctiv.

În plus, prin motivele de apel, reclamanta a mai susținut că acțiunea nu are ca obiect nulitatea absolută prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci constatarea existenței sau inexistenței dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 1200 pct. 1 si 2 C. civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nulitatea decurgând din lege în temeiul unei prezumții legale absolute reglementate de textul enunțat. De asemenea, reclamanta a invocat aplicarea art. VI alin. 4 din H.G. nr. 184/2002, care modifică art. 46 alin. (5) din lege și care prevede că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, aplicându-se tuturor cazurilor de nulitate prevăzute de art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 347/A din 24 februarie 2004, a respins apelul ca nefondat, reținând, în esență, că aplicabile cauzei sunt dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și că sunt neîntemeiate susținerile apelantei potrivit cărora acest text de lege se aplică numai actelor juridice de înstrăinare a imobilelor prevăzute de art. 2, ce sunt încheiate ulterior intrării în vigoare a legii, întrucât acest text nu face distincție în ceea ce privește aplicarea lui în raport de data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind cuprins într-o lege de reparație specială și aplicându-se tuturor actelor de înstrăinare ce au ca obiect un imobil preluat abuziv de stat în perioada 1945-989.

De asemenea, curtea de apel a reținut în motivarea sa, că nu operează de drept nulitatea unui act de înstrăinare, în temeiul prevederilor art. 1200 pct. 1 și 2 C. civ., așa cum se invocă prin motivele de apel și că s-a făcut o interpretare eronată de către reclamantă a Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 28 ianuarie 2003, invocată, precum și faptul că, trimiterea la art. 46 alin. (1), (2) și (4) (Legea nr. 10/2001) din art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002 vizează exclusiv imobilele aparținând cultelor religioase (care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000), iar nu toate imobilele preluate de stat abuziv. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamanta B.D.S.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând că, prin acțiune a solicitat constatarea existenței sau inexistenței dreptului de proprietate asupra imobilului; Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 10/2001 nu retroactivează, așa încât acțiunea promovată este imprescriptibilă extinctiv, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 aplicându-se numai actelor juridice de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi; încălcarea art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 și încălcarea principiilor reglementate de dispozițiile art. 948, art. 966 și urm. C. civ.; în susținerea acțiunii a invocat dispozițiile art. 1200 pct. 1 și 2 C. civ.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente : Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 948, art. 966 și urm., art. 1895, art. 1899 C. civ., ale art. 11 și art. 12 din Legea nr. 213/1998, ale art. 46 din Legea nr. 10/2001 și ale art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N.02209 din 24 decembrie 1996, prin care Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, a vândut lui M.M. apartamentul nr.18 din București. Ulterior promovării acțiunii, reclamanta nu a mai formulat și nu a depus la dosarul cauzei nici o completare sau precizare, prin care să schimbe sau să modifice obiectul cererii și nici nu a invocat un alt temei de drept, în afara celor inițial indicate.

În acest sens, din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că reclamanta a depus în dosarul nr. 4585/2003 al Judecătoriei sector 2 București, un set de acte, ca dovezi în susținerea acțiunii sale și concluzii scrise, în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții Municipiul București prin Primar General și M.M., acestea fiind practic singurele înscrisuri depuse de reclamantă în cauza de față. Prin urmare, este evident faptul că susținerile reclamantei potrivit cărora altul ar fi obiectul acțiunii sale sau temeiul de drept pe care se sprijină aceasta, sunt nefondate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, la natura imobilului înstrăinat prin contractul a cărei nulitate absolută se cere a fi constatată și la data introducerii acțiunii, prima instanță în mod corect a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat că aceasta a fost promovată peste termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aplicabil speței, soluție menținută de instanța de apel. Față de cele ce preced, rezultă fără echivoc că hotărârile pronunțate în cauză sunt temeinice și legale, iar motivele de recurs apar ca nefondate și nu pot fi primite. Pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta B.D.S.I. împotriva deciziei civile nr. 347/A din 24 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IIII- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2005.